Noi suntem două emisfere orbecăind spre-un pol greșit, Două fantasme de zăpadă pierdute-n zări de anotimp, Două fântâni rătăcitoare pe drumuri seci fără izvor, Purtând orfane, goale ciuturi, pe brațe sfâșiate-n dor.
Noi suntem două nestemate pe cerul stelelor perechi, Două culori îngemanate sub curcubeiele străvechi, Pe-un portativ, alături veșnic, noi două note sub un ton, Balade-n cerul de lumină crescute-n lut sub chip de om.
Suntem alături dintru veșnic, degeaba vrei să ne separi, Mă negi negându-te pe tine, identitate fără rai, Tumultul vorbelor din lume sunt numai praf de efemer Noi suntem cerc dintotdeauna…și-ntotdeauna vom fi cerc.
Nu poți știrbi perfectul lunii poți doar umbrire să-i aduci, O umbră n-are veșnicie, e doar lumină peste cruci, E un minut, un bob de oră în al clepsidrei nesfârșit… Noi suntem cerc de veșnicie… în veșnicie revenind.
Privesc peste vreme, uimit te revăd trecând majestos pe podul Triana, pe valuri albastre tresaltă coroana, desprinsă din umbra-ți rămasă pe pod. Ești Doña Alba, sau Doña Sol? – aleargă prin minte această-ntrebare, dar umbra căzută pe unde dispare… O, Doña Alba! … O, Doña Sol!
Exultă pe soclu Adolfo Becquer, în parcul central Maria Luisa, când simte venind, odată cu briza, parfum de amantă cu iz adulter. Ești Doña Alba, sau Doña Sol? – rămâne pe gânduri poetul Becquer, iar ploaia de toamnă, căzută din cer, se scurge ca lacrima Doñei Sol.
Din lacrimă crește un tainic mister, adus peste timp în parcul Luizei pe soclul întins sub aripa brizei de unde privește poetul Becquer. Ești Doña Alba, sau Doña Sol? – se-ntreabă retoric Adolfo Becher Dezleagă deodată temutul mister – e Doña Alba … nu-i Doña Sol!
Aș vrea să-l ajut pe poetul Becher, o caut prin parcuri pe Doña Sol, dar ploaia se cerne deasupra domol din norii întinși fără margini pe cer. Cu gândul mă pierd haotic în gol, învins mă întorc în camera goală, poetul Becher se tânguie-afară – O, Doña Alba! … O, Doña Sol!
Miroase-a flori de tei şi-a veşnicie Clepsidrei n-ai să-i furi nicicând nisipul… Dator eşti timpului cu o simbrie, Oricare-n lume ți-ar fi anotimpul! Miroase-a flori de tei şi-a veşnicie Umple-ți paharul, soarbe din secundă Zâmbeşte-i timpului pe datorie, Şi vezi cum fericirea te inundă! Miroase-a flori de tei şi-a veşnicie Chiar dacă gongul nu ştii când va bate, Să dai dovadă de mărinimie, Trăieşte-n lumea asta, cu dreptate! Miroase-a flori de tei şi-a veşnicie Nu-i scrie vieții tale, epilogul… Aşa cum e, viața-i o grozăvie, Deci, scrie-i azi prietene, prologul!
Hai, azi să ne adunăm, surorilor, toate, Cunună să împlitim până-n miez de noapte. La masă să ne așezăm cu frații de sânge, Crăciunul să-l întâlnim, ca-n cer mama plânge.
Avem astăzi noi de toate, masa este încărcată, Dar ni-e dor de un Crăciun, cu mamă și tată. Și ne roagă ei pe toți într-o așa zi mare, Cu copii și strănepoți, să le zicem o urare…
Să ne-audă ei din cer, de acolo de Sus, Că n-am uitat noi, niciodată de Micul Iisus! Bradul l-am împodobit, cum mamă îți plăcea, Cu pesmeți și jucării și steaua strălucea.
Dorim cozonacul tău, măicuța noastră dragă Și de ruga la Dumnezeu, cum te rugai tu, mamă. Cred, că stai de-a dreapta Lui, măiculiță scumpă, C-au trecut atâția ani, dar nimeni nu te uită.
În ziua Crăciunului, cu drag noi colindăm Și de-aici, de pe pământ, sincer mamă, vă zicem: Avem astăzi noi de toate, masa este încărcată, Dar ni-e dor de un Crăciun, cu mamă și tată.
Nu îmi doresc, Doamne, nimic mai mult, Decât un strop de milă-mpărătească Și într-al vieții greu și-adânc tumult, Să-mi dai în suflet pacea Ta cerească.
Nu vreau averi, că ce-aș face cu ele, Când trâmbița suna-va adunarea? Doar iartă-mi Tu cele păcate grele Și-aruncă-le, să le înghită marea.
Nu vreau nimic din astă lume. Vreau Să am un loc în raiul Tău, Stăpâne. Și când va fi de-aici ceva să-mi iau, Un strop de Vin mi-aș lua și-un colț de Pâine.
Doar jertfa Ta, Mărite, mi-e avere Și doar Cuvântul Tău, sfânt giuvaer. Când voi porni spre Lumea de Mistere, Voi ști că este drumul către Cer.
Zbor spre înălțimi 