Tăceri Chiar primul val a netezit nisipul, palatul s-a surpat în amintire, tu ți-ai ascuns tăcând de mine chipul. Doar luna e statornică-n iubire Regatul tău de-acum mă ocolește, iar miezul lui fierbinte și subtil, însămânțat în buză-mi încolțește și locuiește-n dorul meu fragil Știu talpa ta plecând mă bănuiește, pe glezna îți atârnă chei de lut, în mine rugăciunea ostenește și nu te pot întoarce la-nceput Deși mărunt, te cer din veșnicie îndurerat mă port lângă pământ și îți aștern sub pas poteca vie să te aducă-ntreagă unde sunt.
În suflet sunt poetă, pe stradă-s oarecare O umbră care trece în zdrențe camuflată Adesea scriu poeme în stări de tulburare Iar în normalitate sunt o neadaptată
O cruce port în spate făcută din cuvinte Cu pași de condamnată o duc cu greutate Pe ziduri am icoane, și-n inimă morminte La care lăcrimez dintr-o necesitate
De mă vedeți în stații, citind o poezie Atunci veți înțelege că prozodia moare Și singura speranță deșartă și târzie Rămâne dumnezeul ce-i încă în vigoare
Iar de voi sta pe stradă cu târfe și savanți Nu sunt o cerșetoare, ci autor de carte Pe care n-o să dați niciunul câțiva sfanți Că n-aveți timp de slove când știți că sunt deșarte (Și da, aveți dreptate!)
De mă zăriți pe trepte, uitându-mă în gol Nu e un act de teatru, nici fală sau paradă Doar îmi înec durerea ca fetuși în formol Când ultima dorință a sucombat schiloadă
În sânge sunt poetă, pe stradă sunt fugară Ce-și poartă trupul vechi prin gări, cu predilecții Pe chip am răni ascunse, sub lacrima amară Iar gândurile-mi zboară spre alte intersecții
De mă vedeți prin parcuri, cu ochii într-o carte Nu-mi cereți să zâmbesc sau să vă dau speranțe Că-n lumea asta oarbă speranțele-s deșarte Când ne sufocă vicii, tăieri și ordonanțe
Iar când oi sta în ploaie cu haina descheiată Nu-s beată, nici nebună, ci stau la semafoare Ca ultima poetă de muze răsfățată Și-n piept în loc de clopot bat tobe funerare
Mă veți găsiți la iarnă cu flori lângă morminte Și nu-ntrebați de cine mi-e dor și-s răvășită M-a privegheat o vreme altarul de cuvinte Și-o candelă aprinsă-n biserica greșită
Când voi umbla pe stradă cu părul tot mai nins Nu-i teatru, nu-i nici rol dar nu-i nici renunțare E doar ce-a mai rămas dintr-un cuvânt aprins Ce arde într-un trup cu vise trecătoare
Am devenit săraci în simțire. Avem nevoie de maximă emoție pentru a stârni un minim de entuziasm.
Nu sunt important, dar sunt unic. Dacă mă cauți în alți oameni, nu mă vei găsi niciodată.
Tăcerea poate fi masca neștiutorului sau a înțeleptului. Cuvântul înlătură masca, dar numai atitudinea reflectă puterea cuvântului.
Sufletele frumoase sunt culorile curcubeului numit viață, renăscute în furtunile timpului.
Cum perlele iau ființă dintr-un fir de nisip, la fel izbânda ia naștere din perseverență.
Succesul nu se vinde la reducere. El este scump și se plătește cu talent și multă muncă.
Cei cu privirea blândă sunt cei care privesc lumea cu inima.
Nu poți schimba atitudinea oamenilor, dar îți poți muta atenția.
Uneori am pornirea să răspund cu aceeasi monedă, dar constat că pentru unii, nu am măruntiș.
Poți sătura multe guri flămânde, însă niciodată pe cele lacome.
Nu crede niciodată că ai lumea la degetul mic, pentru că lumea e mare, iar degetele ce ți se pot arăta sunt multe.
Astăzi în ochii unora ești „depășit” dacă bei apă dintr-o fântână, dacă mănânci ceea ce cult21ivi într-o grădină și crești într-o curte, dacă citești o carte, dacă asculți muzică veche și ce e mai grav, dacă îți valorifici munca.
Adeseori trăiesc sentimentul, că această lume are o acută criză de sentimente.
Pentru a iubi, nu avem nevoie de acte care să unească, cât avem nevoie de RESPECT.
Dialogul este o stradă cu sens dublu. Nu am replică acolo unde dialogul devine monolog.
Caracterul este bagajul pe care-l purtăm cu noi. Poți avea diplomat sau rucsac, totul depinde de ce porți în el.
În biblioteca minții mele, când nebunia citește din cartea fanteziei, rațiunea luminează filele.
Suntem gardienii propriei noastre încarcerări. Stăm zăvorâți în convingeri, create de propriile noastre gânduri.
Putem vinde sau distruge lucruri care ne leagă de oameni, dar nu putem niciodată ceda sau șterge amintiri.
De când s-a inventat cuvântul cu toții îl folosim, mulți cred că se pricep, doar ca puțini îl și înțeleg.
,,Visam că-s împărat pe-un colţ de rai, iar tu, o fată care mă iubeai… Când m-am trezit, sărac ca-ntotdeauna, în loc să plâng, am râs…și-am râs întruna… Ai să-nţelegi vreodată bucuria?! Pierdusem doar un fleac…Împărăţia.” (Voltaire)
Și dacă plouă…și plouă întruna, nici soare nu-i, ascunsă e și luna, nici raiul nu-i mai rai! Ascunse-s toate, nici vise nu-s, nici țipete, nici șoapte, nici prinți care să-și cânte nebunia de-a-și da pe o iubire-mpărăția… Ce nemilos e Cerul! Nu-s cuvinte să spună ploii: stai…și ia aminte… Când curcubeu’-și cântă armonia, nu-i fleac!… E chiar Împărăția!…
În zâmbetul trist din viața pierdută, Prin clipe povară de-atâtea ninsori, Tăcerile-mi ard cu lacrimi de ciută, Și-o unică rugă spre Cerul cu nori
Port masca durerii cu râs de paiață, Când caut speranța și-un strop de senin, Dar văd peste tot numai chipuri de gheață, Vânzându-mi dispreț cu-n surâs heruvin.
Un țipăt de jale și-un ieri infernal, Se zbate haotic deși mă abțin, Iar lutul din mine se rupe letal Când inima frântă în palme o țin.
Trăiesc un coșmar de-i ziuă ori noapte, Degeaba un înger mă cheamă ades: Orgolii, frustrări, și ura din șoapte, Mă duc înspre-o poartă de sumbru proces.
Dar îngerul meu îmi iese în cale, Și-nlătură spaima spunându-mi duios:
Alungă amarul pe-a plângerii vale Și ține cu tine doar omul frumos
Mă uit înspre El și nu-mi vine-a crede, Nu-i nimeni cu mine, doar cugetul meu, Îmi pare un vis dar durerea se pierde, Și-o voce îmi spune: -Era Domnul tău !…
Se modelează umbra-mi prin trestii mișcătoare, Precum enotul* deltei, cu pas silențios; Pe lăstărișul lunii, flămând de câte-o boare, Fosforescente pânze păianjenii își cos.
Stau zorii să mijească pe-ntinsul stepei scite; Sprânceana de lumină străfulgeră bizar; Oglinzile-aurorei pulsează obosite, Și ochii-mi dau în lacrimi – cicorile răsar.
Se răsucesc în aer, pe-a vântului mirare, Prea purii fulgi din plopi silveștri, senectuți; Un joc imponderabil și-atemporal îmi pare, În timp ce nuferi palizi rămân străini și muți…
Ghionderul* unei luntre vârtejuri lasă-n urmă; Tăcerea e profundă, și ierburi unduiesc; Mă-nvăluie răcoarea cu-a nourilor turmă Și simt prin porii pielii ceva dumnezeiesc!
Cetatea mi-e departe, când păsări fără lume Străbat prin ochii-mi-ape liniștitor de verzi; Sunt liniștea din sălcii reverberând anume Pe-un răsărit lacustru și neștiut – îl vezi?
Notă* câinele enot – asemănător cu ratonul, specie nouă în fauna României, aclimatizată în Delta Dunării, începând cu jumătatea sec. XX. ghionder – prăjină care servește pentru a pune în mișcare o ambarcațiune mică, împingând cu ea în fundul apelor puțin adânci ( din lb. turcă – gönder).
Zbor spre înălțimi 