Zbor spre înălțimi

Toamna noastră

Am străbătut un drum pe lângă tine
Și-a fost atât de scurtă-o departare,
Dar n-am putut să-ți las decât suspine
Și-o lacrimă ce-avea gustul de sare.

Azi s-a desprins o frunză dintre ramuri,
Să măsure ea pașii înspre tine
Și stropi de dor să-ți lase pe la geamuri
Și-o toamnă ce te strigă-acum dîn mine.

Ascultă-i tânguirea ce te cheamă,
Să vii pe drumul ce străbate-un gând
Umbrit de nori ce-au început să cearnă,
Dorințe-ascunse în foșnetul de vânt.

Aș vrea s-o transformăm în toamna noastră,
Să n-o atingă ploi și vântul rece,
Să răsărim un soare la fereastră
Să o rugăm din noi să nu mai plece.

Să ne aducă-n dar o împlinire
Și să ne fie darnică și bună,
Să savurăm parfum de fericire
Și să transforme ziua-n săptămână.

Rodica Ochiș

Te aştept

Am vrut să-ți scriu, dar m-am oprit.
N-am vrut să crezi că-s vre-un tămpit,
Sau şi mai rău, doamne fereşte
Vreun cioflingar ce te iubeşte,
Ne-mai putănd de dorul tău
Şi m-am oprit.
N-am vrut să ştii cum stau în drum
Aşa cum face călăuza, adulmecănd al tău parfum
Şi căutând privirea ta, iscodind frunza,
N-am vrut să ştii.
N-am vrut să-ți scriu
Şi uite-o fac, nici nu mai văd de al tău dor
Şi frunzele de prin copac, ți-aştern covor.
Nu mă opresc, nici nu contează,
Că te iubesc sau ce urmează,
Dar de-ai veni,
În toamna asta de poveste,
Cu crizanteme în ferestre
Eu te aştept.
Iată că-ți scriu şi acum e noapte
Îți trimit toamna semn de carte
Şi te aştept.
Am vrut să-ți scriu şi m-am oprit.
Sănt încă viu şi sunt uimit.
Am vrut să-ți scriu stimată doamnă,
Că peste noi veni din nou
O altă toamnă.
O altă toamnă ca blestem
De căte toamne te tot chem
Azi frunzele din nou se aştern
Tu…tot departe, şi se acoperă din nou
Cu ruginiu semnul de carte.
Te aştept şi am să-ți scriu din nou
Poate şi toamna viitoare
De-am să fiu viu sau un ecou
Te va întreba ce te mai doare.
Am să te aştept stimată doamnă
Chiar dacă n-am să pot să-ți scriu
Să vii şi în viitoarea toamnă
De-oi mai fi viu.

Nelu Cazan
04.09.2020
Țifeşti

DILEME

Doamne, de ce ai picurat blândețe
în sufletul meu trist, naiv și simțitor,
nu vezi că poezie, dor și frumusețe,
mă mușcă-n carne vie și mă dor?

Nu știi c-o lacrimă-mi zidește clipa,
în care inima-n cuvinte mi se frânge,
nu vezi și Tu că mi s-a rupt aripa,
și-n urma Ta, azi îngerul meu plânge?

De ce mi-ai pus în suflet întristare,
când viața încă-mi râde la ferești,
de ce mi-ai dat spre dragoste cărare,
ce traversează glia păcatelor lumești?

Dă-mi un răgaz, în versuri să dezleg,
dilemele acestea ce zilnic mă apasă,
lasă-mă, Doamne, aripa să mi-o leg,
și dup-un ultim zbor așteaptă-mă acasă.

Crenguțe de măr

Prin dansul lasciv al ploilor nude,
Regretul tardiv de azi nu include
Și jocul de-a vara ce-și strânge fugară,
Rochița, chitara și cireașa amară!
Se aude in surdină, un foșnet de frunze…
Septembrie îmbină sentimente confuze,
Ce par ruginite, cu mireasme de toamnă
Demult adormite, și-n cupe ne toarnă,
Licoarea uitării, să trecem prin viață…
Dar stop resemnării! Esti om nu paiață!
Ridică-te demn și mergi inainte,
De mersul ți-e ferm și pui in cuvinte
Doar adevăr, blândețe, dulceață,
Crenguțe de măr iar restul …se învață!

SPLENDID ANOTIMP

Sub licăriri de vreme se trezește
Natura în veșmânt multicolor,
Pădurea-ncet, încet se desfrunzește,
Iar printre ramuri cântecele mor.

Și-n mângâierea cerului albastru,
Mai tremură o undă pe un râu,
Luându-și chip de zeu din alabastru
Câte un nor mai pune vremii frâu.

Și trestiile parcă mai imploră
O zi de vară să mai stea puțin,
Dar timpul trece-a nu știu câta oară
Lăsând în urmă câte-un slab suspin.

Oglinda apei își adună poze
Pentru albumul verii ce se duce,
Mai prinde printre stropi frumoase roze,
Ce-s puse între pagini să se culce.

Dar de privim atenți natura sfântă,
Nu vom vedea tristețe pe-al său chip,
Chiar dacă păsări multe nu cuvântă,
Ea a trecut în splendid anotimp!

Ți-aș dărui

Ți-aș dărui stelele albastrului infinit,
Le-aș pune într-un buchet de roze,
Luceafărul speranței în zenit,
Să lumineze calea gingașelor mimoze.

Ți-aș dărui luna cu haina ei bălaie,
Să-ți lumineze chipul și sufletul tău pur,
Ți-aș dărui tot cerul cuprins de vâlvătaie
Și sufletu-mi ce arde ți-aș dărui, îți jur.

Ți-aș dărui munții cu creste de smaralde,
Cu brazii lor semeți și florile de vis,
Comorile de aur și țărmurile calde,
Cu marea ce dansează în cercul ei deschis.

Dar poate-s prea slab să le adun pe toate
Și prea sărac ca să le pot plăti,
Îți dau în schimb ce sufletul meu poate,
Te voi iubi o viață, mereu te voi iubi.

• ~….nimicul te aduce, nimicul te reia.
• Nimic din tine – n urma nu va ramanea..
• Veronica Micle

               NIMIC

o lacrimă din timp
te cheamă stins…
și liniștea din anotimp
trăind al toamnei vis,
cu frunzele rebele
te-a adormit prin ele.

cu o perdea de gânduri,
acoperi clipa regăsirii.
mă crezi umil , văd printre rânduri,
aștept doar clipa mântuirii…
iubirile de pe planeta stinsă
rămân plângând, cărarea ninsă.

amurgurile toate sângerate
le ai acum cu tine…
chiar liniștea SELENEI, de departe
răzbate-n diamante fine,
în foșnet viu de crinoline,
dar…nu mă ai pe mine !

ai marea la picioare
unde se scaldă versul,
privești condoru-n zare
care străbate UNIVERSUL…
din toate poți avea un pic!
ai TOTUL…și TOTUL …e NIMIC !

Ești

Ești ploaia ce dă rod câmpului arat în primăvară,
Ești raza senină ce-mi mângâie chipul obosit,
Plutind pe aripi de stele, arcuș de vioară,
O blândă făptură născută din ramuri de hit.

Ești lacrima pură, cursă din ochi de copil,
Când cerul se scutură și vine furtună,
Te caut cu sârg , alerg pe câmpul vernil,
O vorba de duh făptura-ți să-mi spună.

Ești versul de iubire scris cândva în poem,
Când visele noastre începeau să se adune,
În ploaia de stele, gingaș diadem,
Scăpați din blestem, din adâncă genune.

Ești roua dimineții la răsărit de soare,
Pe care o adun în pumn, să o sorb,
Să mă îmbete acum sublima licoare,
Visând un drum în constelația Corb.

Locuințã efemerã

Mai geme ploaia pe un lemn uscat,
Mai scârțâie o scândurã bãtrânã
Iar praful tremurând s-a strecurat…
Din zidul strâmb, durerile adunã.
Cãlcând pe urme îmbibate-n frig,
Tãciunii vremii scapãrã în tindã…
Cu ultimele gânduri te mai strig
Bãtrânã locuințã, dintr-o grindã!

Înebunind cad țiglele la vale
Durerii fiind parcã aşternut,
Ca un bolnav în tainã se-nconvoaie
Peretele ce nu m-a cunoscut!
Paşii de cearã, râsetele vii
Ce mai rãzbat din vremi necunoscute,
Sãlãşluiesc acum în colivii,
Prin spații şi tãrâmuri nevãzute.

Bãtrânã locuințã, de ce taci?
Ce mânã ți-a dat viațã în trecut
Când câmpul ardea florile de maci,
Cine pe tine, te-a creat din lut?
Nemuritor e templul amintirii,
Cãci fiecare scândurã vorbeşte
Şi fiecare praf ce se ridicã
Povestea ta în tainã-o iroseşte!

Bãtrânã locuințã cazi mereu
Şi ştii… cãlãul tãu voi fi chiar eu.

Amintiri prăfuite

Caut amintiri din vremuri apuse
Cu poze-ngalbenite și flori presate,
Prin cărțile vechi în poduri ascunse
Parcă găsesc comori adevărate.

Bilete de amor roase de vreme
Cândva am iubit sincer și curat,
Ne-am scris declarații-n mici poeme,
La care am ținut și le-am păstrat.

A fost un foc de paie, ce s-a făcut scrum
Să prețuim iubirea noastră, n-am știut
Eram copii naivi, pe-al vieții drum,
Ne-am despărțit atunci și ne-a durut.

Destinul a jucat șah cu viața
Am mers mereu pe drumuri diferite,
Am întâlnit dragostea și speranța,
Uitând de tine, cel de dinainte.

Azi răsfoiesc doar amintiri prăfuite!