În arborii trist amorțiți… Și totuși există nădejde, Când nu vrem a fi rătăciți Iar toamna pe frunze s-așază, Pe arborii trist amorțiți! Și totuși există lumină, Cât vrem a trăi fericiți, Chiar dacă e noapte-n grădină Și-n arborii trist amorțiți… Și totuși există o viață… Să stăm lângă dânsa smeriți, Chiar dacă o frunză e moartă, În arborii trist amorțiți! Și totuși există nămeții, Când credem că suntem sfârșiți… Și cade o brumă de toamnă Pe arborii trist amorțiți! Și totuși există o cale, Când oamenii mor nejeliți… Să mai crezi cu patimă-n bine, Nu-n arborii trist amorțiți! Mirela Șoimaru
VIS DE PRIMĂVARĂ Pe geana dimineții încă dormea un vis. Se făcea că ninge cu floare de cais Și fluturi bezmetici dormind în crisalidă, Se grăbeau să iasă din starea de omidă.
În podul palmei mele un zarzăr mititel, Dădea semne de viață că s-a trezit și el. O primăvară-ntreagă în geamul meu bătea Și i-am deschis fereastra să intre-n casa mea.
Pe cerul fără pată venea din depărtări, Crăiasa primăverii, pe aripi de cocori Și cum priveam, așa, pierdută în visare, Aud iar pași grăbiți și inima-mi tresare.
În viața mea iubirea venise înc-o dată C-o primăvară nouă să-mi bată la poartă. Și primăvara-aceasta ca o rapsodie, Din in și flori de maci mi-a născocit o iie.
Și mi-a scăldat privirea în roua dimineții. Veniți să celebrăm, Iubirea, darul vieții. 🥀 Autor Adriana Rușățeanu
Se aprind lumânări. E-ntuneric de când Bezna nopții s-a-ntins peste bietul pământ. Nu mai sunt clopotari și se moare tăcut, Teama pune-ntrebări: ,,oameni buni, ce-am făcut?”
Căutăm către cer îndurare, dar cum Nu vedem cât de rău am făcut până-acum!? Câte vieți am dormit, câte vieți am fost orbi? N-am văzut cum ne cresc ciocuri, gheare de corbi?
Canibali nesătui, i-am ucis pe cei mici, Lăcomia din noi ne-a adus până-aici! Cum de încă trăim? Ce-am făcut până-acum, E de-ajuns să fim toți amintire și scrum!
De-ar veni Dumnezeu să ne spele de noi! Suntem toți un noroi şi în suflete goi! În zadar așteptăm, Dumnezeu a murit. Cu desfrâul din noi l-am ucis, în sfârșit!
Primăvara, de ieri și-a luat fluturi și flori Și-a fugit de pe deal, s-a topit până-n zori. E pământul încins și miroase a iad, În livadă, din pomi toate frunzele cad.
Se aprind lumânări, moartea sapă din greu Și se nasc întrebări: ,,următorul sunt eu?” Ce-am făcut noi cu noi? Şi cu bietul pământ? Vom vedea; va veni judecata curând!
TU, FEMEIE, SÂMBURE DE LUNĂ… Autor : Angelica Manole
Tu ești sâmburele de lună ce a căzut în roua începutului pe pământul însetat de cunoaștere. Purtai aripi de lumină, foc și nemurire, atunci și acum… mereu. Rădăcinile tale au prins în brațele de dor timpul și au frământat lumea. Ai suflat peste întinderi și gramul de înțelegere al întunericului s-a rostogolit în adâncurile neființei. Ce oameni minunați s-au creat din rugul vremii, modelați de tine, deget necuprins al universului de cântec și durere! Ești creată din coasta lui Adam pentru a fi protejată. Dar tu nu ai nevoie de acoperiș și înveliș. Tu ești cupolă, zid de apărare, dar și perdeaua străvezie pusă la ușa norilor. Se vede patul umbrei de gând, pe care-l alungi cu mâna făcută căuș, în care porți fără teamă focul furat de Prometeu… Femeie, înger cu aripi nevăzute, care te rogi în nopți de nesomn la marele Creator doar pentru noi, să ne fie bine mereu! Ești Cheia Sol de la portativul vieții, ești vioara fină, cioplită din lemnul ușor al pădurilor din munții pribegiei străbunilor. Încă mai miroși a scoarță de copac, a cântec de păsări și a zăpadă cerută de guri de anotimp. Cine știe să-ți acordeze strunele, va fi arcușul potrivit îngemănării tale! Femeie, izvor cu apă lină apărut în deșertul gândului nostru călător, ești umbra răcoroasă a sufletului gol, secat de deșertăciune, rătăcit în nisipul de sare al umbletului nostru prin spini și grohotișuri. Plutești pe-o aripă de vânt, a chemare și mângâiere ușoară de fluture nevăzut. Miroși a noapte cu stele și a lapte de prunc zburlit, ce-și frământă visele în somn de lună și pământ. Femeie, sculptură fină din piatra cea mai tare, pe care nu o macină furtunile vieții, decât atunci când sculptorul îi greșește așezarea în lume. Cuvânt, lumină, cântec de leagăn. Sâmbure învelit în coaja prafului de stele… Peste tot, suflet cald, pâine și apă în plămădeala începuturilor. Viață! Tu ești tot ce exprimă cuvântul cu suflet și gând agățat de cornul lunii… Ești primul cuvânt și ultima rază a înțelegerii celei știute. Între ele ești cel mai cuprinzător destin… Dacă aș fi altceva decât ceea ce sunt, te-aș sorbi în roua gândului și ți-aș pune aripi de lumină să zbori din nou spre soare. Dar tu ești mai lumină decât lumina lumii și, totuși, mai ușoară decât un cântec izvorât din lira lui Apollo. Tu ești, înainte de toate, MAMĂ!
„Ce dai cu stânga să nu știe dreapta! Milostenia n-o face cu cine ți-e neam! La nimeni să nu te lauzi cu fapta!” Așa-mi spunea mama când copilă eram.
Priveam atunci cu nedumerire Cum curge firescul nestingherit, Cuvântul cu aură de nemurire Ieșea din gura mamei, smerit.
Fiecare zi era o poveste, Un puzzle cu ițe de neînțeles, Pildele mamei acum sunt ferestre Prin care cuvântul capătă sens. ….. Voi lăsa iarăși fereastra deschisă Să intre vântul cu pilde în păr, Coardele inimii îmi vor fi atinse De sufletul mamei și de adevăr!
Versuri și pictură Liliana Răcătău Din volumul în lucru „RIME ÎN CULORI”
Vântul blând de dimineață mi s-a așezat pe suflet Și mi-a desenat, sub gene, mii de forme de iubire, Mi-a cotrobăit prin vene, potolind al meu răsuflet Și-apoi, s-a ascuns de ciudă, tocmai în plete la mine.
Toate razele de soare mi le-adună în mănunchi, Muguri verzi de primăvară și-i așază în perechi. Mierlele coboară-n vale și îmi cântă din rărunchi Triluri lungi, cu iz de vară, din legendele străvechi.
M-amăgește cu-a lui boare, mâna o așez pe ramuri, Peste mugurii ce-n noapte se vor preschimba-n culori, Ridic mâinile în aer, crengile îndrept spre geamuri Să am dimineți senine, cu parfum suav de flori…
