Zbor spre înălțimi

Amintirea unei mame

Era-n călcâi ca pruna cea uscată
Și șchiopătând prin ploaie lăcrima.
O mamă cu privirea aplecată,
La Dumnezeu din suflet se ruga:

-Privește Doamne, anii mei s-au scurs
Și-s pustnică în casa mea pustie…
Am doi copii, dar timpul i-a ascuns
Și viața-mi pare crudă și târzie.

Of, cât aș da să-i văd în prag de zor,
Purtând cămașa albă de la nuntă;
Să știu că s-a-nsurat al meu fecior,
Iar celălalt la treburi îl ajută!

Să-i văd pe amândoi ca doi bujori,
Ce-au înflorit tot în aceeași oală,
Purtând cu ei și un buchet de flori,
Pentru cea care i-au ținut în poală.

Aș vrea să știu că ei sunt fericiți
Și se gândesc din când în când la mine…
Copiilor, ar trebui să știți,
C-o mamă-și dă și colțul ei de pâine.

Nimic nu e mai greu de suportat,
Ca inima ce dorul o străpunge.
O mamă are sufletul curat,
Iubiți-o, că de mâine o veți plânge!

Georgian Ionut Zamfira

Nu rătăci printre cuvinte

Dacă te iubesc? Nu mă-ntreba.
Ce rost au zeci de întrebări,
Când îți răspunde inima
Bătând intens mai mult ca ieri!
Îți place să-mi descoși din gânduri
Surâzând ca un copil,
Necitind ce-am pus pe rânduri
Într-o noapte de april.
Îți amintești, cânta iubirea
Prin florile de liliac,
Iar tu cerșind timid privirea,
Voiai în petale să te-mbrac.
Dar a trecut uite și vara!
Pe-alea toamnei rătăcim
Când din eter se lasă seara
Ascultând un cânt sublim
Ce se aude-n depărtări,
Parcă voind să ne invite,
La un tango, la adorări!
Și iarăși îmi revin în minte,
Aceleași calde amintiri
Când daruri îmi făceai cuminte,
Dorind să fim de-a pururi miri.
Și ce frumos era odată!
Și ce miraj purtam în noi!
Nu te-ntrist, privește, iată,
Farmecul toamnei e în toi!

Periplu
*
de Anatol Covalli
*
Sunt cel ce sunt şi totuşi uneori
nu ştiu de-i noapte-n mine sau sunt zori
şi dacă-ncerc să aflu, mă scufund
întotdeauna-n ne-nţeles afund.
*
Ştiu doar că vin ca să mă-ntorc. Atât.
Şi nu îmi pasă cum şi când şi cât.
Vremea în vremuri s-a topit din plin
plound, ningând şi când era senin.
*
Aşa a fost să fie. Mi-a fost scris
să fiu snopit de propriul meu vis
şi nava-n care încă comori port
să se scufunde-n al uitării port.
*
De ce aproape totu-a fost eres
şi pentru mine e de ne-nţeles ?
Atâta ştiu, că-ntruna m-a durut
sfârşitul încâlcit în început.
*
Acest destin anapoda, pe dos,
neverosimil, aspru şi colţos
mi-a fost vârât în suflet dinadins,
ştiindu-se că nu va fi respins.
*
Că-am fost sau că n-am fost nu vreau să ştiu
atâta timp cât încă mai sunt viu
şi stranii corbi mă ciugulesc când sui
spre ce n-am vrut să fie, spre ce nu-i.

Toamna

Toamna a bătut la ușă
Și parcă a cuibărit,
Prin livadă, jucăușă,
Un tablou nemărginit.

Picurând culori din ceruri,
Pomii s-au împodobit,
Cu mărețe giuvaieruri
Ce-s născute din zenit.

De pe câmpuri, în hambare,
Holdele se-adună în dar,
Pentru cei ce arși de soare
Au muncit pământul iar.

Strugurii scăldați în miere,
Poposesc din vii, în cramă,
Să dea mustului plăcere,
Și ne-îmbie cu o cană.

Cuiburile de rândunele
Au rămas acum pustii,
Și-au luat zborul către stele,
Păsărele mii și mii.

Și-au făcut autostradă
Către locul de iernat,
Unde vremea e mai caldă,
Nu știu cine le-a îndemnat.

Ziua e acum mai scurtă,
Ploile de toamnă vin,
Toamna a bătut la ușă
Cu o cupă de pelin.

Doruri

Eu aștept să vină clipa dorurilor nebunești,
Tu degeaba nu ții seama, tu degeaba te ferești,
Fiindcă toamna răscolește ce avem ascuns în noi,
Dorul de un vânt puternic ce animă frunze moi!

Dorul care îmi încearcă sentimentele de toamnă,
Și din noapte mă trezește doar când ele vor să doarmă,
Mă cuprinde, mă răstoarnă, doar când frunza a căzut,
Și mă duce iar cu gândul, la origini, la-nceput!

Și văd dealuri și pădurea ce îmi înfrunzeste-n suflet,
Desi frunza-ngalbenită se cunoaște și în umblet,
Văd doar păsări călătoare pe deasupra unui loc,
Ce tot zboară către zare într-un cerc aprins de foc!

Dorul de un drum ce-ascunde urma unui pas pierdut,
Printre crengi vagi si umbroase ale unui pom tăcut,
Un miros, cel de pe urmă, al salcâmilor in floare,
Ce mă tulbura și-n vise ca un semn de întrebare!

Dorul de copilul care între-apus și răsărit,
Aduna sute de stele, visător și prea uimit,
Iar când ziua își trimite razele sale de soare,
Îi parea că se scufundă și că ziua e prea mare!

Dorul de-o iubire caldă ca o ploaie printre stele,
Când și stropii albi de ploaie strălucesc la fel ca ele,
De un soare blând de toamnă care-mi încălzește mâna,
Ca să-ți mângâi iar obrazul cum făceam întotdeauna!

Eu aștept să vină clipa dorurilor nebunești,
Tu degeaba nu ții seama, tu degeaba te ferești,
Nostalgii, regret, tristețe, parca toate au trecut,
Și mă-ntorc din nou cu gândul la origini, la-nceput!

Ion-Cristea Marilena Ploiești

Am obosit
~Camelia Boț ~

Am obosit să-mi plâng iubirea
În visuri așezate în poeme,
Căutând să-mi alung durerea
Ce-n suflet începe a-mi geme.

Dar toamna gându-mi cuprinde
Și-n nostalgii mă poartă de zor,
Ochii-mi plânși îmi surprinde
Și mi-i zvântă cu-al vântului dor.

Și-mi adie și prin păru-mi lins
A vremii necruțătoare trecere
Și dorința din cuvântu-mi stins
Se cuibărește-n mine în tăcere.

M-aș culca pe-o frunză ruginită
Căzută lin din ramura unui alun,
Dar inima mea e prea obosită
Și mi-e teamă că-n vis o s-apun.

Am obosit să mai scriu de iubire
Să visez la ce nu va fi nicicând,
Voi pleca cu toamna-n neștire
Să-mi odihnesc trupul în pământ.

13.09.2020
foto, internet

Azi vă prezint un alt om, poet care aduce cinste literaturii române!
Respect si admirație, om frumos!

adevărul din cuvinte, București 1985
autor: Teodor Dume
Prefața: Gheorghe Grigurcu
*** 35 de ani de la debutul în volum
(Iata-ma acum la al 27 lea volum si in peste 80 de antologii)
Iată ce zicea Gheorghe Grigurcu, în 1985

Un debutant: Teodor Dume

“Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta „propune” o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest „absolut”. Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul „amator” e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri. ”

Gheorghe Grigurcu, critic, scriitor, membru U.S.R.

---

Si iata ce spune acelasi Gheorghe Grigurcu dupa ani si ani de la debut

„Dragă domnule Teodor Dume,
Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie.
Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (…)
Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.
Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-alungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni.”

Gheorghe Grigurcu,

Text preluat direct de pe pagina de facebook a autorului Teodor Dume!

18.09.2020

Mai e puţin
*
de Anatol Covalli
*
Mai e puţin… Şi-aş vrea să sorb puteri
din toamne, primăveri sau blânde veri,
nu doar din iarnă,
care să stea sub al uitării zid,
să nu mai fie-n stare să tot cearnă
omăt stupid.
*
Vreau să colind din nou prin codrii mei
ca să culeg brânduşe, ghiocei,
iar în grădină
s-adorm pe iarba de un verde crud
visând că sunt un bulgăr de lumină
de rouă ud.
*
Doresc să mângâi lanurile-n pârg
care foşnesc de-al vieţii mele sârg
ce-a vrut recoltă
cum n-a mai fost nicicând pe-acest pământ,
vreau să cioplesc pe-a împlinirii boltă
un zâmbet sfânt.
*
Şi-n anii cu trei anotimpuri, sper
să nu mă rătăcesc în efemer,
iar noua viaţă,
chiar scurtă, să-aibă rod cât mai bogat,
să pot să râd că nu mă mai îngheaţă
gerul turbat.

Azi implor dumnezeirea să amâne desfrunzirea…
Versuri Doina Botusan

Nu-mi pasă dacă a venit toamna verdele să-mi fure, o primesc de bună voie, eu de ploi aveam nevoie să-nverzesc altă pădure.
Cea de-acum a-ngălbenit etalandu-și frunzele într-un tablou impresionist,colorat avangardist, desfătându-mi muzele.

Că vara s-a sfârșit nu-mi pasă, în mine-i vară permanent, beau nectarul strâns în vii și conjug verbul,,a fi” numai la timpul prezent.
Eu norii i-am răstignit, nu mai vreau să urc golgote, strugurilor le-am stors vinul, cu el să-mi îmbăt destinul, sângele sa clocotească iarăși liber prin aorte.

Toamnei să-i sting din coșmar, deschid cerului o poartă, implorând dumnezeirea, să amâne desfrunzirea,sa nu-i transforme frumusețea din nou în,, natură moartă „.
O feresc de avatar,ținând brumele la ușă, să nu pice până când, mai purpurie ca oricând pasarea,, Phoenix”va renaște parfumată iar din propria-i cenușă.

Și dacă toamna o sa plece totuși, și n-o să pot să-i curm menirea, o las drumul să-și urmeze,
alte zări să coloreze,braț la braț cu nemurirea.
Voi evada într-un ținut cu lotusi,înfloriti la malul mării, deși știu ca o să-mi fie dor, de minunatul ei decor,și n-am să pot în veci s-o dau uitării.

Acuma am nevoie de repaos,vântului i-am pus cătușe,liniștea să mă cuprindă,să-i văd chipul în oglindă,scăldat in melancolii apuse.
Pact am incheiat cu Chronos să-mi acorde privilegii, ceasurile să oprească, dansul morții să-l sfârșească declarând definitiv iarna,, în afara legii”.