Se-aud abia-n surdină clopotele-n burg, A-ncărunțit pământul sub zăpezi astrale… E ora când rănite umbre, în amurg, Dantele fine, de mătase-şi cos pe poale.
O albă linişte se cuibăreşte-n gând, Când ninge-n noapte cu fulgi leneşi, a visare… Când se coboară-n falduri, norii, rând pe rând, Iar pe la porți se strâng nămeții în fuioare.
Se-aud tot în surdină clopotele-n burg, Foşnesc în mine-atâtea ierni, cândva învinse… Spre vadul unde clipele încet se scurg, Te-nclini iubire, ghiocel sub vremuri ninse.
În noi au înnoptat tăcerile. Dorurile dor, se ascund în tine ca o boală intrată în oase odată cu ploaia. În fiecare zi simți mirosul jilav al mucegaiului strâns între dinți. Cuprins de păcat, alunecând spre desfătare, trupul greu cade în cea mai ciudată neliniste. Gândul ucide tăcerea. Câtă durere o să ne sângere până când cuvântul ne va tămădui? Depărtând slăbiciunea, ochii-si caută Cerul iar buzele graiul sfânt, căci Iubirea înseamnă lepădare de ploaie și înălțare-n deșertăciune.
Când voi pleca în călătoria din care n-am să mă mai întorc niciodată o să-i las fetiței mele un bilețel prin care o să o rog să nu stingă lumina din când în când să măture prin casă și prin curte să-mi scoată de la curățătorie costumul negru pe care l-am îmbrăcat în ziua în care a murit mama duminica să dea de pomană săracilor câte un cozonac și câteva sarmale pentru că și mama înainte de a pleca mi-a lăsat cu limbă de moarte să dau săracilor câte un cozonac și din sarmalele ce le lăsase în oala de tuci deasupra pe cuptor a măturat casa și curtea apoi a plecat…
unii spun că s-a dus să se întâlnească cu Dumnezeu să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata
nu știu dacă în drumul meu o voi întâlni pe mama dar știu că acum am anii care mă vor face să înțeleg de ce a plecat tata…
Din dor de EMINESCU (din volumul în lucru, LA RĂSCRUCI DE VREMURI)
Când m-atingi din mila-ți sfântă cu-al cerescului condei, Dintr-o dată-n încăpere simt parfum de flori de tei. Și rămân pierdută-n gânduri, tot cu ochii pe fereastră. Gândul către tine fuge: ,,Floare-albastră, floare-albastră”…
Un suspin, cât o mirare mă trezeste din visare, Și-ți văd mâna care scrie pe-ndelete o scrisoare. Iar din literele sale oaste mare se adună, ,,Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună”.
Ce magie! Văd aievea cum din litere înnozi, Oști conduse-n luptă doar de brațe tari de voievozi. Cad smerită în genunchi, și nu pot nimic să-ngân. Că din versu-ți se-ntrupează însuși Mircea Cel Bătrân.
,, Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi si voi Mușatini Descălecători de țară, dătători de legi și datini”… Crud e-ndemnul . Și prea doare c-ai știut ce vrei să spui. Nici atunci n-a fost… Nici astăzi vremea deșteptării nu-i.
Lungă-i calea pân’ la tine, suflete năpăstuit! Dar mă prind de raza stelei care doar ce-a răsărit, Și mă las în legănarea-i, prinsă iar de dor și jale, Ca să-mi ningă din înalturi harul îndurării tale.
