Seară-mbrăcată-ntr-un gri obosit, din camera pustie privești copacii uscați, portrete vechi, atârnate de pereții decojiți și-o ultimă carte necitită mai stă pe masă… înghițindu-și cuvintele. Tristețea închisă-n dulap urlă nebună, sufletu-ți imploră natura, se vrea de cristal în carnea care doare, rostind cuvinte; rămâi ancorat în acea dimensiune, ca un fluture ce și-a lipit aripa de geamul timpului. Privești cum te desprinzi de trup și suferi; în ochii incolori, stă timpul care va veni, plutești în derivă…îți taci cuvintele, îți negi sinele, te vezi căzând în brațele întunericului… O voce îmi spune că-n fiece seară de gri ponosit, tu ești în lumea ta, în tine întâiul cuvânt a murit, așa te-ai dus, precum lumea din lumea ta…
De-oi colinda-ntreg pământul, nicăieri nu voi afla, Un loc mai fermecător, cum e cel din țara mea! Aici, glasul ciocârliei se înalță pân’ la soare, În doine scăldându-i trupul bujorelului de floare.
Codrii falnici și semeți stau de strajă în Carpați Și-n ei, zimbri, cerbi și urși, viețuiesc ca niște frați, Ape repezi, cristaline, te-ntâmpină la tot pasul, Oglindindu-se în ele soarele și ceru-albastru.
Lanuri aurii-și întind spicele, pe-ntreaga glie, Legănând boabele coapte în vântul ce le adie, Pâlcuri de maci dau culoarea șerpuitelor cărări… Un asemenea tărâm n-ai să-ntâlnești nicăieri!
Aici am văzut lumina și tot aici vreau să mor, Țara mea, unică-n lume! Românie, plai de dor! Tu ești floare răsărită în grădina raiului Și, mereu, prima iubire,-n inima românului!
Din nou ne prinde iarna, fără milă, Adăpostiți sub cetini, în nămeți. Alerg prin transparența-i infantilă, Când lupii dau năvală în sticleți. Răsun-un clopot tainic, în Râmeți, Când fulgeră pe cer un armăsar Si luna se înțeapă în săgeți. Doar noi, de noi, nu mai avem habar. Se-mbracă-n haine de argint ,Ardealul. Noi rătăcim pe sănii fără cergi. Să ne atingem totuși idealul De-a ne iubi la vară în …Bucegi. Bătrânii corbi pe cer se iscălesc. Copacii s-au ascuns ca niște lași… De-o veșnicie-aștept să te-ntâlnesc, În Apuseni, la Dunăre, în Iași…
Iubito, alde sor-ta nu-mi dă niciun like! Aia cu ochelari stă picior peste picior și mă privește, din spatele ecranului, disprețuitor. Aia cu nasul lung zici că i-am dat cu ceva pe la nas, nici nu se mai uită la mine. Aia grăsană s-ar mai uita ea, dar probabil îi interzici tu să mă onoreze cu o apreciere. Iubito, alde sor-ta m-au luat la ochi și nici nu se mai uită la mine. Și ce prost eram eu când le învățam să iubească, să bea și să cânte. Din iubitul lor nu mă scoteau. Aveam like-uri peste tot de la ele. Mai lăsați, le spuneam, fă, și pentru altădată! Da’ ele nu, ziceau, nu, nu, lasă, Victor, că ți le dăm pe toate acu’. Ce dracu’ s-o fi întâmplat cu ele, că doar eu le-am făcut ceea ce sunt! Iubito, alde sor-ta nu-mi dă niciun like!
Ni-s triști strămoșii, Mamă, când văd că tot descrești, Din cer, vor să strecoare sub lespezi frământări, Ca să adune-acasă români din patru zări Și peste arc de veac, cămașa-ți să-ntregești.
Îți sfredelesc adâncuri aceiași cruzi stăpâni Ce-n cimitir prefac pădurile-ți bătrâne… Rănite toate urlă: ”Deșteaptă-te, române!” Și bobu-n spice plânge, să nu-l azvârli la câini…
Recită-n valuri Nistrul, trist ”Doina” lui Mihai, Pe Ceremuș coboară balada cipriană, Strămoși, sare presară pe neînchisă rană, Iar horile-s mai triste-n sărbătoritul plai.
Azi, degete din puști ce-au tras la Mărășești, Pe cei din diadema frunții-i amenință, Să nu-ți mai subțieze boarea de credință Căci mândră-n dansul lumii, mai poți iar să pășești!
Vrea aurul din grâne sărut de soare iar, Sporesc ciorchinii roșii prin jertfa ce s-a scurs, Spre zări senine zboară un tricolor recurs: Pogoară, Doamne, pacea-n străbunii de hotar!
Pe-altița sărbătorii porți flori întunecate, Sunt triști strămoșii, Mamă, că nurii toți îi pierzi, Din vrerea lor vor naște la sânu-ți muguri verzi Ce-or presăra-n destinu-ți, clipe nestemate!
O istorie s-a scris printre file zbuciumate, Cu o pană și credință, când și-au dat mâna ca frații, Toți românii laolaltă, în glas și inimi curate, Aprinzând pe veci lumina și speranța unei nații.
Când la Alba s-au strâns inimi și-au bătut pentru-o făptură, Au strigat ca într-un glas: “Vrem să ne unim cu țara!” Nu mai vrem să joace alții într-a noastră bătătură, Iar noi să ducem în spate tot veninul și ocara!
Ei n-au avut armate, nici averi, doar noi vlăstare, Doar credința că din lacrimi poate răsări o țară, Au luptat cu drag de glie, cu o rugă fiecare, Pentru visul de-a fi liberi sub o soartă milenară.
Să păstrăm în noi lumina celor ce-au știut să spere, Să nu uităm a lor jertfă, nici speranța de „Unire”, Căci o țară nu se-nalță doar prin steaguri și tăcere, Ci prin oameni care luptă și iubesc fără oprire!
Astăzi iar avem speranțe de unire-n glas și cuget, De la Dunăre la Nistru suntem toți de-același sânge, Să străbatem împreună ca o inimă și-un suflet, Prutul încă ne desparte și de-aceea încă plânge!
Zbor spre înălțimi 