Bate toaca-n ceruri, ploaia îl inundă, Zmei slobozi scot biciul în foc ascuțit, Nori de alabastru în catran se-afundă, Repezi stropi de gheață pământul cuprind.
Zăngăne cazanul de atâta clocot, Furibunde așchii bat în geam grăbit, Răsună în turlă dangătul de clopot, Uscăciunea zării a luat sfârșit.
Se apleacă ramul dăruit cu roade, Sfârâie pământul aprig dogorit, Scutură sălbatec pletele- năvoade Până curcubeul crește-n asfințit.
Liniștea coboară pragul înserării, Greierii bezmetici intră în concert, Vara cea toridă dată-a fost uitării, Nu-i port nici o pică…pot chiar să o iert!
Versuri și pictură Liliana Răcătău 10 septembrie 2022
Prin ochiul de geam, văd toamne plângând Și-n schije de cer, cocori alergând… Prin ramul stingher, și frunzele dor Și-ncet mă amestec cu tainele lor.
M-apasă, pe umeri, coroane de timp Și-n versuri clădesc un nou anotimp. Mă-nvălui în cețuri, ca-ntr-o maramă : Mi-e toamnă prin gânduri și-n suflet mi-e toamnă.
Strivite de ploi, potecile gem, Secundele pasc între cer și totem. Alaiuri de frunze la poartă cerșesc Și flori de rugină, la tâmple îmi cresc.
Prin ochiul de geam, pălește lumina… Că ziua tot scade, a cui este vina? În seri de poveste, condeiul tot scrie, O mie de șoapte și versuri, o mie.
Mi-e dor de tine mamă…Încă mă mai doare și-opresc o lacrimă căzând din ochiul stâng și mă gândesc așa, cum n-ai putut tu oare să mai rămâi cu noi, o vreme pe pământ?
Dulceața vocii tale îmi mai răsună-n minte și podul palmei tale îl simt cum mă mângâie și m-alintai frumos, c-am fost copil cuminte… mai știi când ne jucam c-un fir de păpădie?
Tu mă făceai să râd, ochii să-mi lucească când fața mea făcea gropițe-n obrăjori mă ridicai în brațe, iubirea-ți îngerească mă ocrotea de toate, din noapte până-n zori.
Mi-e dor de tine mamă…Încă mă mai doare și-opresc o lacrimă căzând din ochiul stâng și mă gândesc așa, cum n-ai putut tu oare să mai rămâi cu noi, o vreme pe pământ?
Descretește Doamne, cerul ( din volumul LA RĂSCRUCI DE VREMURI) Descrețeste Doamne, cerul, care mi s-a prins de clipă Și tot cerne printre nouri, fulgi, pe rana din aripă. Dar nu-s fulgi albi de zăpadă, care să închidă rana. Sunt fulgi grei de neputință care îmi adapă teama.
Dragă mamă, dragă tată, mai întineriți o dată! Măcar pentr-un veac sau două să ne fiți lumină nouă. Că de la un timp încoace cerul numai lacrimi stoarce. Și acolo unde cad … pârjolesc, usucă, ard.
Pe când floarea tinereții înflorea la voi pe tâmple, Cu lumină cerul vieții, începea să ni se umple. Și din marea nesfârșită de al cerului senin Care ne-ncălzea pe-atuncea, încă mai avem puțin.
De aceea, Te rog Doamne, știu că poți, numai să vrei! Dă-le dragilor părinți, câți ani știi din anii mei! Mai apoi, din veșnicie, mi-i da alții în loc mie. Spre a-ți fi mărturisire veșniciei în iubire.
…poate că în rai la Tine o fi cald și o fi bine. Dar cât ei încă ne sunt, avem rai și pe pământ.
Oriunde-aţi umbla prin lume, nu uitaţi de-al vostru grai, Neuitând să spuneţi: casă, mămăligă sau mălai, Învăţaţi-i pe copii limba neaoşă, curată, Rostind: milostiv, ţărână, cum ziceau bunic şi tată!
Ştim, v-au izgonit ,,afară” griji, nevoi sau grea durere, Dar de ce să alungaţi scumpa slovă în tăcere ? Ea e singura ce poate graniţele să doboare, Fraţi românii să rămână, prigoniţi printre popoare.
Iubiţi vorba din străbuni şi pământul strămoşesc, Iubiţi Doina ce vibrează-n orice suflet românesc! Cu smerenie rostiţi stih de aur, ne-ntinat, Scris de clasicii poeţi, de-un Luceafăr apărat!
Despărţiţi de munţi, hotare, de oceane de tăcere, Numai limba ne uneşte, cu-a sa dulce mlădiere. N-o uitaţi, n-o prigoniţi, nici ruşine nu vă fie Să vorbiţi prin ţări străine graiul de pe-a noastră glie!
Îmi recapăt dorul din înaltul Clipei și trezesc un astru inspirat de zbor! Pulbere de aur îmi presară ziua pe un gând albastru, izgonind un nor… Soare de- ar fi, noaptea, s-ar întoarce lumea dulce și amară, ca înțelepciunea!
Nu alerg prin ploaie, ploaia nu-i doar sete, e azurul firii, în secvențe fine, revelând secrete! Mă-nfășor în rouă și, prin verzi păduri, aud zeii tineri, puri ca infinitul, răscolind minuni…
Puri ca infinitul, tot ce vom cunoaște ne va mulțumi! Zeii ne vor crește, noi ne-om regăsi într-o sărbătoare! Se frământă pacea doar in ritmuri tandre și va fi ca mierea laptele-n cascade.
,,Orele treceau mereu prea repede în prezența Sandrei. Îi urmăream chipul presărat de lumină. ,,Oare ea nu obosește niciodată?” Această întrebare părea a nu-și avea rostul în fața ei. Mă asculta fără să mă întrerupă, până îmi simțea sufletul eliberat de orice greutate. Uneori, tăceam amândouă, ne lăsăm sufletele să zburde. Alteori vorbeam până la epuizare ori până venea o Sandra mai mică să ne prezinte creații pline de originalitate. Sandra, o fire mai practică, era foarte indignată de ,,încăpățânarea” mea de a ține lângă mine oameni care, spunea ea, erau simple măști
De ce nu renunți la oamenii falși, la oamenii care nu aduc nimic bun în viața ta, ci din contră…? oameni pe care îi ai în jurul tău, mai aproape decât ar trebui?
A fost o întrebare dificilă, un oftat lung mi-a izbucnit din suflet. Primul răspuns care mi-a venit în minte a fost: ,,De proastă!” Probabil asta cred ei despre mine. Ce alt motiv poate pricepe o minte îngustă care vine sau stă în viața ta cu un singur scop: să dărâme tot ceea ce zidesti tu bun, să încerce să scoată ceva negativ din tot ce faci tu pozitiv, să-ți umbrească bucuria cu orice mică mizerie pe care o poate scotoci mintea sa în criză, fericirea ta fiind ca o palmă peste viața sa închipuită.
Eu nu renunț la oameni… Sau, dacă o fac, se întâmplă extrem de rar… Dar cu adevărat… Cred că niciodată… Trist, nu-i așa?
Foarte trist, te distrugi singură tocmai fiindcă le permiți să se hrănească din plin cu energia ta bună. Of!!! De ce nu spui stop!? Știi? Unii ar putea crede că nu o faci din lipsa de curaj, ori pentru că te temi de singurătate, sau pentru că ai avea îndoieli în legătură cu adevărul gândirii acestora… Nu îmi place că permiți asemenea gânduri!
Însă, cine mă cunoaște cu adevărat, știe adevăratul motiv:
Eu nu renunț la oameni fiindcă am convingerea că toți sunt buni. Poate unii nu știu încă acest lucru. Poate nu sunt capabili acum să vadă asta, dar, până la urmă, cine e complet bun? Cu toții facem greșeli, mai mici sau mai mari, cu știință sau cu neștiință. Uneori, poate greșim tocmai când încercăm să facem bine… Să alung un om înseamnă să nu mai am nicio speranță în capacitatea sa de a fi bun. Unii au renunțat la mine, din diverse motive, toate lipsite de o bază reală. Desigur, aceasta e perspectiva mea. Probabil or avea ei motivele lor, mai mult sau mai puțin închipuie. Pe ale unora le respect, ale altora nu mă mai interesează. Doar le mulțumesc pentru că m-au scăpat de ei și pentru că mi-au dovedit că nu mă merită. Mai mult mă îngrijorează cei care îmi dau multe dubii despre scopul prezenței lor în viața mea… Un al simț acut îmi spune că ar trebui să-i țin departe, chiar mai departe decât cei care au plecat singurei. Ei sunt cei mai periculoși, pentru că, atât timp cât le permit să pătrundă în viața mea, ei, vor încerca, din răsputeri, să o dea peste cap… Poate însă se vor plictisi, poate vor vedea că nu au o bază solidă pentru care să facă asta, poate vor descoperi în ei ceea ce vreau eu, din tot sufletul, să cred că există… Sau, poate, într-o zi, vor remarca lipsa mea din viața lor, dar atunci va fi prea târziu…” (Andreea Pîrlea, fragment din romanul în curs de apariție, ,,Sufletul”)
Acolo unde florile își scriu povestea în fâșii de curcubeie, Unde apusu-și plimbă pasul viu printre cărări de nor violacee, Unde durerea e-un tărâm închis între culori de rai și o aripă, Acolo te aștept, ca-ntr-un serai cu văluri mov și zâmbete-n risipă.
Te-aștept sub Luna plină de fior, cu gându-mbujorat de-atâta vară, Să plămădim din șoapte flori de dor amirosind iubire înspre seară, Purtând în noi chemări de infinit și unduiri de jar în pulsul firii, Să ridicăm teluric un portal, ca un tribut adus nemărginirii!
Apoi, eliberați de legământ Să ne-ntâlnim la margini de cuvânt…
