La câteva zile distanţă ninge cu furie frigul se zvârcoleşte sub anotimp umbre şi scâncet de bob o lumânare ghemuieşte liniştea într-un colţ un copil o strigă pe mama timpul sculptează pe tristeţi
la capăt de anotimp se odihneşte tata îi fac semn dintr-o lume în care oamenii aşteaptă apocalipsa
poate sunt singurul ce aşteaptă cu atâta emoţie ziua în care toate anotimpurile coboară în oameni
Te-am aşteptat de la răsăritul soarelui să-ţi pătrund vorbele înflăcărate ale verbului şi să-mi fulgeri întunericul cu scânteia-ţi din inimă. Te-am aşteptat să-mi baţi la poarta sufletului, cu echivalentul dragostei ce ţi-o port, să-mi dăruieşti înconjurul cu broderia trupului tău de vis. Te-am aşteptat să-ţi simt vorba rebelă şi fiorul ca pe o rază de speranţă inoculată în întrebarea mea din iris. Te-am aşteptat ca pe o ispită, care a intrat în mintea mea, să-mi surâzi în suflet cu obrazul fraged, cu înfierbântatele tale buze – mure coapte. Te-am aşteptat să-ţi pun inelul de logodnă pe degeţelul tău subţiratic, să ne ningem cu îmbrăţisări şi cu povestea noastră de dragoste. Te-am aşteptat să ne contopim într-un mugur de ideal, să ne prelungim aşteptările în flori alintătoare, ca nimeni să nu înţeleagă secretul şoaptelor noastre de dragoste înlănţuit într-o perpetuă sărutare. Te-am aşteptat ca pe ultimul pahar de şampanie pe care l-am băut într-o noapte înstelată, ca să aprind mai puternic focul dorului din imaginaţia mea, să simt că te pot face fericită, că te poţi înălţa de pe umerii mei, că vei putea savura infinitul alături de mine, că vei putea pluti şi trăi în aripile mele de dragoste. Mi-a fost teamă că te-aş putea pierde în dauna unui amănunt, unui posibil intrus… Dacă totuşi, acum, când mi-ai făcut semn cu mâna că ai să ajungi, când mi-ai dat speranţe, din cauze diverse, nu vei reuşi să te laşi prinsă în păienjenişul inimii mele, în această plasă experimentală, deşi, eu, te-am aşteptat fără să te mânii, atunci, am să îndrăznesc în genunchi, în văzul lumii, într-un colţ de seară, să te rog, în schimbul frumuseţii tale pe care nu o mai pot atinge, să-mi arunci din privirea ta, din plinătatea ta, măcar o sudalmă,
să-mi vindec gândul rănit de visele mele şi poftele mele nebuneşti, care m-au împarţit între realitate şi moarte, ca să-mi dai timp să mă ofilesc încet, încet, ca o petală fără nervură, care a sperat cândva să facă parte din buchetul sufletului tău -, să mă regăsesc pe linia vieţii din a ta palmă.
Mandatul meu a expirat, prieteni!… Vremelnic, am trecut să vă salut, Voi răsfoi a nemuririi carte În negură de vis şi timp cernut.
Mandatul meu a expirat, prieteni!… Mi-aţi dat un vot pe pană şi cuvânt, Am încercat în profunzimea slovei, Să fiu şi zbor, şi piatră de mormânt.
Pluti-vor corbi să-mi ciugulească viaţa, Mă vor „remodela” proşti şi mişei, Vor întina ce nu-i de întinare, Ei, ipocriţii, veşnicii lachei.
N-am fost nici bun, nici rău… Fost-am doar aspru Cu cei mişei, cu hoţii fără „hat”, Ce pentru-arginţi, averi, onoruri false, Au scos virtutea, Ţara la mezat.
La orizont, abrași, cu albe coame, M-aşteaptă inorogi în prag de zi, Să galopăm învălurind lumină Din miazănoapte înspre miazăzi.
Meleag dumnezeiesc va fi popasul, Mă-ntorc în veşnicie auster, Femeia mea, drumeţ în constelaţii, Mă va-nsoţi pe magic plai, în cer.
Mandatul meu a expirat, prieteni!… Amorul cald, peren, strict pământean, E-o amintire dintr-un burg, departe, Îngemănare… Sacru şi profan.
Sufletul meu, pragmatic rug de stele, Vă va conduce drumul spre zenit Când veţi sosi-ntr-o vizită târzie Spre a rămâne-acolo-n infinit.
Mandatul meu?… N-a expirat, prieteni! Este poem, cuvântului festin, În elegiace şi prodige toamne, Reconfirmat de vers şi har divin.
Mandatul meu se va sfârşi, prieteni! Cu aripi largi un înger rătăcit, Va cerne bobul ultim prin clepsidră, Domniţe dulci or lăcrima… Ferit…
Mugurel Puscas ( Liga Scriitorilor Români. Filiala MUREȘ, Uniunea Scriitorilor de Limbă Română )
Zbor spre înălțimi 