E-o tăcere de plumb și alerg printre cruci Când zig-zaguri de foc taie norii de tuci Cade-un trăsnet din hău pe tăceri de mormânt Și-mi induce fiori…. Cum o fi sub pământ?!
E furtună și vânt, se rup frunze și crengi E potop și ei tac poate secole-ntregi Lumânări ce s-au stins prea devreme… Mi-e frig! E-o tăcere de plumb, n-am putere să strig…
Și alunec și cad în genunchi, mă ridic O fi iadul aici?…. Viața nu e nimic! Și alerg printre cruci, nu găsesc un răspuns Doar cu gândul mă-nalț și mă-ndrept spre apus…
Îmi cos rănile care stau înșirate pe pânza visurilor nzeîmplinite și din ceara lacrimilor fierbinți… (de ochii tăi nevăzuți) modelez rând pe rând clipele risipite care stau mute în colțul sufletului ciuruit de doruri care încă dor.
Număr cusăturile adânci și-n suflet aud un suspin ce susură numele tău, trag de-un fir de ață și parcă suspinul devine mai profund, mă-ntreb: câte fire trebuie să pun ca sufletul să uite de tine?
Din nou răsare soarele-n zadar. Și, ca şi ieri, zadarnic va apune. Zadarnici sori, zadarnicele lune Măsoară-un timp zadarnic, iar şi iar. Zadarnic ieşi în prag. Zadarnic pleci. Şi-apoi te-ntorci. Şi iar le faci cu schimbul. Străbaţi în van zadarnice poteci, Căci spaţiu-i mai zadarnic decât timpul. Şi tu eşti mai zadarnic decât tot. Şi totu-i mai zadarnic decât tine. Strivite de mesajul cosmoglot, Cuvintele, sărmanele, nu pot S-absoarbă taina tainicului cod – Şi vin la uşa Tainei să se-ncline.
(Din: Eugen Dorcescu, NIRVANA. CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015).
Popor al meu de care Herodot Scria că e viteaz şi fără teamă Azi ai ajuns eroul dintr-o dramă, Considerat de UE un netot. Ai fost minţit şi înşelat şi prost Ai mai ales schimbând conducătorul Şi ai rămas sărac, păstrând decorul, Adesea regretând tot ce a fost. În ziua de Crăciun Însângerat Un comunist tu l-ai schimbat cu alţii Din eşalonul doi şi azi înalţii Pitici mişei sunt belferi la palat. Foşti traficanţi de blugi şi de cafea Conduc o ţară care încă are Petrol şi aur, grâne, munţi de sare, Câmpii şi munţi dar care-n temenea Vândută-i pe arginţi, dată peşcheş, Bucată cu bucată iar puterea Să o păstreze şi-ar da şi muierea, Făcând dintr-un popor numai un preş. Un parlament în care cumpărat E locul de ales al astei naţii, În care prin imunde alegaţii Se trafichează legi şi împărat E banul ce se strânge în averi Şi-n funcţii sunt numite slugi şi rude, Şoferi şi curve şi odrasle crude Punând peste popor alte poveri. S-alegeri măsluite-n numărat Şi legi răstălmăcite-n tribunale Se-ntâmpl-atât de des încât banale Par toate când poporul e-mpilat. Cu doctorate luate la Carei Şi facultăţi urmate la Săpânţa, De cărturari li s-a umplut sămânţa De deputaţi şi senatori mişei. Judecătorii toţi, iresponsabili, Adică nu răspund de fapta lor, Eliberează hoţi şi la omor Dau ani cu suspendare, onorabili Se apără şi strâng averi şi rost Şi Dumnezeu îi rabdă şi îi lasă, În Grecia ei îşi mai fac o casă Pe crima absolvită contra cost. Servicii fără număr, fără număr Ne-ascultă, ne filmează,-n stenograme Aşează tot şi toate şi n-au mame, Să-şi stângă bani şi înc-o stea pe umăr. Din caporali crescuţi la general Şi din soldaţi apar şi coloneii, Sportivi, ziarişti, primari, mai toţi pigmeii Azi poartă grade mari şi în penal Incompatibili deputaţi muncesc la lege Să-şi apere averea, interesul Îşi poartă pe-o ureche; mândru, fesul, Când capul ţării cu tării se drege. E haos, sărăcie şi mult jaf, În ţara cu averi nemăsurate, Cu viitorul arondat în rate Şi cu dreptatea terfelită-n praf. Plătim păcatul morţii de Crăciun Când popii strâng odoare, din hoţie Sporesc averi şi strâng la bogăţie Pe când mireanul rabdă că e bun. O , Doamne, iartă! Şi acest popor Îl poartă pe cărarea de lumină, Necredincioşii răstigneşte-n tină Şi liniştea adune-o în pridvor! O, Doamne, la popor îi dă puteri, Noroc, înţelepciune şi răbdare, Speranţa-n Tine este încă mare Că mâine nu va fi la fel ca ieri! Mai pedepseşte, Doamne, din hapsâni! Alungă necuratul ce domneşte! Opreşte împilarea care creşte, Îndură-te Mărite, de români!
Azi mă întorc la tine cum se întoarce valul, Înfrigurat și dornic, purtând un aprig dor, Să-îmbrățișeze tandru și să sărute malul, Și-apoi să piară-n larg cu dulcele-i fior.
Am să mă-ntorc cum seara se-ntorc la mal pescarii, Cu fruntea asudată, cu ochi strălucitori, Cu gândul la iubita ce-și plimbă icusarii, Iubind-o cu nesaț pănă-n vărsat de zori.
Am să-ți aduc sub gene azur și rouă nouă, Iar brațele-ți voi umple cu dorul meu nebun, Nu-mi lua în seamă vorba ce taie pe din două Și nu-mi mai ține-n seamă chiar tot ce am să-ți spun!
Primește-mă , cât ziua mai lasă-n urmă clipe, Anume să zidească o punte pentru noi, Și vezi-mă, iubite, am astăzi noi aripe, De vei dori, doar spune-o, zbura-vom amândoi.
Am fost cu Iubirea la doctor pentru un consult de rutină.
N-am mai suportat teroarea că pentru suferința ei numai eu aș fi de vină.
A fost diagnosticată ca fiind prea mult atașată de sufletul meu, neglijându-se tot timpul pe sine. I s-a prescris să stea numai pe rândul din față și să-și strige drepturile fără nicio rușine.
Am fost cu Iubirea la doctor s-o vindec de singurătate și să devină, la gura lumii, imună. Pentru c-am îngrijit-o ca pe propriul copil, acum stă permanent lipită de mine, fără să-mi mai dea drumul de mână.
e decapotabil ne-au prins furtunile plouă în casă iubitule n-ai de gând să pui acoperiș? hai ca e la ofertă două crengi cu una gratis te ajut eu să le cari până sus ca știu ca te doare spatele pe mine nu mă doare nimic funcționez brici Dumnezeu m-a reinventat a nu știu câta oară ar trebui să-i mulțumești și tu măcar în gând măcar atunci când nu faci nimic sau poate atunci când nimic din tine nu mai tresare până la urmă voi pune eu acoperiș voi lucra zi și noapte las un gemuleț fantezie pe care să mă urc și să-mi scriu memoriile de dragul meu și atât pe tine nu te interesează cum sunt aliniate stelele si nici limbajul nonverbal unii au dansat cu umbrele până au murit cuibul nu e un cuib oarecare e o stare în care și tu și eu suntem captivi.
Hai, să înflorim sub tâmple, nuferii pudrați de vreme Care zac în lac albastru sub nămol înșelător, Prin Carpați, din nai, din fluier, toți aezii azi să cheme, Steaua ce învinge noaptea și-ți dă jind de visător!
Vino, pală de jăratic, ce-ai suflat pe slove aur, Adă, briza ce întoarce file-n tomu-ți fermecat, Du-ne iezii la izvoare să-i faci paznici de tezaur, Dă semințelor tot ploaie, pentr-un ev întunecat!
Trandafiri dau spini în inimi, trec neliniști prin natură, Azi suflarea românească vrea tot duhul tău pe plai, Ochi înlăcrimați din codri, doina-ți mai viu ne-o murmură Și-n Copou, șoptind parfumuri, teiu-așteaptă scump alai!
Ca pe sfinți, sihaștrii Putnei, te slăvesc la pomenire, Vor tămâia să atragă duhu-ți și sobor de îngeri, Să se-adune iarăși țara într-o rodnică unire, Să nu ducă-n mare Nistru numai ofuri și înfrângeri…
Zboară tinere albine spre polenu-ți din gândire, Ți-au pus cartea drept prescură și pios se-mpărtășesc, Nuferii pudrați de vreme se trezesc din osândire, Învingând nămol din lacuri, plecându-se, mulțumesc…
Într-o Românie contemporană, marcată de frământări sociale, provocări economice și o continuă căutare a identității naționale, figura lui Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul Închisorilor”, rămâne un far de lumină și un exemplu de curaj, demnitate și iubire de țară.
Născut la 24 ianuarie 1921 în Basarabia, Valeriu Gafencu a fost un tânăr care a trăit cu o profundă credință în Dumnezeu și în valorile neamului românesc, jertfindu-și tinerețea și viața în temnițele comuniste pentru idealurile sale.
Astăzi, când România se confruntă cu polarizări politice, influențe externe și o criză a valorilor tradiționale, Valeriu Gafencu ne amintește ce înseamnă să fii patriot adevărat.
El nu a fost doar un luptător pentru credința ortodoxă și libertatea neamului, ci și un om care a transformat suferința în iubire și iertare.
În închisoarea de la Târgu Ocna, bolnav de TBC și aflat pe patul de moarte, Valeriu a renunțat la streptomicina care i-ar fi putut prelungi viața, oferind-o pastorului Richard Wurmbrand, un gest de o rară noblețe care arată că adevărata iubire de țară include și iubirea față de aproapele, indiferent de origine sau convingeri.
În 2025, la 72 de ani de la trecerea sa la cele veșnice (18 februarie 1952), Valeriu Gafencu ne îndeamnă să ne redescoperim rădăcinile și să ne apărăm identitatea națională, nu prin ură sau dezbinare, ci prin credință, solidaritate și respect pentru adevăr.
Într-o lume în care consumerismul și globalizarea tind să estompeze specificul românesc, el ne reamintește că un popor fără memorie și fără eroii săi este un popor fără viitor.
Comemorările recente, precum parastasul de la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Târgu Ocna din 2024, arată că poporul român nu l-a uitat, cinstindu-l ca pe un martir al credinței și al neamului.
Să luăm exemplul lui Valeriu Gafencu și să ne întrebăm: ce putem face astăzi pentru România?
Să ne educăm copiii în spiritul valorilor creștine și al iubirii de țară, să ne implicăm în comunitățile noastre și să nu uităm jertfa celor care, precum Valeriu Gafencu, au crezut că „robia care eliberează sufletul” este mai presus decât libertatea care „robește sufletul”.
Să ne rugăm ca spiritul său să ne inspire să construim o Românie demnă, unită și ancorată în credința strămoșească! ✊🇷🇴✝️
„Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul.” –
Zbor spre înălțimi 