Cu aripi de VULTUR mă-nalț peste NEGURI Sub VRAJA ce umple al clipei delir, Să sorb din seninul ce toarnă din ceruri Albastrul ascuns în al zilei potir.
Privesc cum se-adapă din el RĂSĂRITUL Ce-nvăluie zarea-n sclipiri de safir, Când roua-n ADÂNC îşi presară argintul, Să mângâie floarea cu dulcele-i mir…
Pe boltă o rază de foc SCÂNTEIAZĂ Iar aripa-mi ZBOARĂ din nou spre pământ Şi simt cum o pace în suflet se-aşază… Din vis mă trezeşte o boare de vânt.
Se-aude-un ecou ca o dulce chemare Ce-mi leagănă gândul RĂTĂCITOR… LUMINA-şi aşterne a ei SĂRUTARE Şi-mi ninge în gând cu petale de dor.
Mi-e sufletul aripă-ntinsă spre zare, Plutind peste noapte spre limpezimi, Un abur ce suie spre neuitare, O şoaptă purtată în zbor spre-nălțimi…
Cuvântul tău, iubite, are puteri astrale Mă urcă spre înalturi deasupra unui nor Și îngerii din ceruri, în aripi cu pocale, Îmi toarnă mir pe tâmple, mă iau cu ei în zbor.
Culeg din cer azurul și îl cufund în mare, Nemărginiri albastre pot pune în priviri, Ca stânca de granit atât pot fi de tare Și pot zidi în suflet, iubirii, mănăstiri.
Mă întrec cu pescărușii când zboară peste valuri Când spui că ți-este dor și te gândești la mine, Croiesc din spuma mării o mantie… și-n voaluri Eu te aștept să vii pe țărmuri euxine…
Se despletește valul, mi-am despletit și părul, Pe țărmul de smarald vom sta o noapte întreagă Și-n cântecele mării vom desluși misterul Cuvântului ce-nalță, iubirii ce ne leagă….
Printre lacrimi și cuvinte Se duc anii cei frumoși, Promisiuni și jurăminte Spală norii gri, cețoși.
Cerne timpul peste noi Clipe, gânduri și amintiri, Frunza verde de trifoi E semn, pus între citiri.
Ce a fost și nu mai este, Cum era și astăzi nu-i, File sunt dintr-o poveste Rămasă a nimănui.
Cerne timpul praf de stele Peste lumea învechită, Construim cu el castele Pe o scenă moștenită.
O romanță se desprinde Din a sufletului șoaptă Și-un regret tardiv cuprinde Omul, care-a fost odată Tânăr, precum bradu-n munte… Azi, strânge omăt pe frunte…!
Zilele sunt numărate, ție, mie, tuturor. Viața asta-i o enigmă, n-o dezleg pân’ am să mor. Nu-nțelegem multe lucruri, de ce vin și pleacă iar? De ce gânduri, multe, o mie, vin în minte ca un dar?
De ce dorul doare tare? De ce lacrimile curg? De ce clipele de fericire niciodată nu ajung? De ce părul se albește? De ce toamna vine iar? Intrebări care ne-ncearcă, dar o facem în zadar.
De ce prețuim iubirea, doar atunci când ea s-a dus? De ce nu ne bucurăm de viață, de fiecare zi, apus? De ce oare mulțumirea e departe acum de noi? Ce avem nu ne ajunge, vrem mai mult, dar înapoi
Ce oferi? Imparți iubire, mângâiere, o vorbă caldă? Deschizi ușa cu plăcere când un suflet spune adă? Am uitat de bunătate, vrem averi să adunăm, Dar dincolo, să știi frate, vom pleca cu ce purtăm!
A venit toamna, trupul stafidit, fără vlagă, apus, nepătruns în decorul cuvintelor ce îmi numără trecerea prin castane doborâte, alipit de- o culoare coaptă, maro, mă confundă cu frunze și ochii-s maro. Vântul mă plimbă de-avalma, amestecând golurile rămase în suflet. Trebuie să mă sprijin de o creangă uscată, ca trupul să nu părăsească înălțimea unde am locuit, altminteri nu m-ai recunoaște și aș rămâne decor anotimpului meu.
Zbor spre înălțimi 