La focul meu am tot îmbătrânit Și-am înghețat când n-am știut iubi… Suntem bătrâni deja și n-ai să ști În îndoiala mea cât te-am iubit… , Și câte nopți am strâns cerșind supliciul, Și sângele mi-am supt, să simt durere, Sunt sclav pe o galeră care-și cere Și mângâierea umbrei dar și biciul…
Mă simt legat de ciuta cea plăpândă Când buzele-mi sunt arse de iubire, Pribeag cerșind un strop de mântuire Când gheare de jivină stau la pândă…
La focul meu am tot îmbătrânit Vâslind între credință si-ndoială Am smuls fâșii de cer cu mâna goală Dar n-am știut să-ți spun cat te-am iubit….
Din spini se scurge miere și parfum Și cerul pe obraz în boabe grele, Tu îngerul și biciul zilei mele De ți-am greșit ai să mă ierți acum…
Tricolorul – inima nevăzută a României Enda Zura Astăzi, tricolorul românesc se înalță nu doar pe catarge, ci și în suflete. E mai mult decât o pânză cu trei culori – e o amintire vie a cine suntem, un legământ nevăzut între trecut, prezent și viitor. Albastrul lui spune povestea cerului sub care ne-am născut și a credinței care ne-a ținut drepți în fața vremurilor. Galbenul – lumina holdelor, dar și strălucirea culturii noastre, a oamenilor simpli care au clădit, cu mâinile și inima, o țară. Roșul – sângele celor care au murit ca să putem trăi liberi și dragostea care ne unește dincolo de granițe, de timp, de cuvinte. Tricolorul nu este al statului. Este al fiecărui român care poartă în el dorul, speranța și rădăcina. Al celor plecați și al celor rămași. Al bunicilor care au sărutat pământul și al copiilor care învață să-i spună pe nume: steag, patrie, acasă. Astăzi nu e doar ziua drapelului. E ziua unei iubiri care nu moare – iubirea de țară.
Să-l purtăm cu demnitate, în suflet și în fapte. Să nu uităm că, înainte de a fi un simbol, e o inimă care bate în trei culori.
Generali cu multe stele, dintr-un aur de trompetă, cu spoite uniforme și cu șpaga la caschetă, au pornit cu voinicie și având ca unic țel să își facă, pentru dânșii, statul strâmb, dar paralel.
Și-au clădit o carieră cu etaj după etaj, transpirată și muncită cu șantaj după șantaj, întărind, prin contelații, legăturile de clan, toți uniți cu vrednicie în frăție de timpan.
Și au pus în fruntea țării politruci fără de școală, corigenți la toate cele și cu patru la morală, dar perfecți ca idioții, și utili drept comasați, ce, lăsați fără de funcții, ar fi toți, pe veci, ratați.
Paraleli cu toate cele, cu destinul lor țicnit, se unesc cu românismul colea doar, la infinit, iar o țară, ce-a fost țară, declarând că le e dragă, au vândut-o, patriotic, cu arginți străini drept șpagă.
Și acum, cu șmecherie, și cu țelul lor înalt, vor să ia tot continentul, paralel, la un asalt, să-și impună ei modelul de succes și, pas cu pas, să ciordească ei din U.E. tot ce azi a mai rămas.
Azi, când tot ce ne unește e un steag fără de stemă, să îi pedepsim băgându-i, nu în urnă, ci în ghenă, să trimitem pe la felceri ce tratează de demență toți ciudații ce schimbară sensul de inteligență!
Domnișoară Alexandra, vrei să-l iei de bărbat pe domnul Marin, aici de față? Vocea lui nenea Voicu, reprezentantul primarului, era puțin tremurată. Fata aruncă o privire de încurajare spre cei din jur, dar nimeni nu reacționă. În cămăruța de la intrare se aflau încă patru persoane, mirele cu taică-său și Stana, bucătăreasa primarului și îngrijitorul școlii, martorii căsătoriei. Aerul stătut devenise irespirabil. Aici erau închiși de obicei răufacătorii până le venea rândul la judecata obștii. Ginerică, în haine nemțești, transpirase tare și își tot ștergea pe furiș fața. Taică-său moțăia apatic. Dădea impresia că fusese adus cu forța aici, dar era bietul om obosit după câteva nopți nedormite. Fusese în Argeș după țuică pentru nuntă. Alexandra a prins din zbor schimonoselile bătrânei. Îi făcea semne disperate să confirme. -Dacă așa vrea tăticu...Glasul fetei era sugrumat. De emoție, de teamă? Numai în sufletul ei să nu fii. Stătea cu privirea ațintită spre vârfurile pantofilor noi care o cam strângeau. Ăsta să fie baiul! -Nu mă nenoroci, fetițo! Dacă nu ieși măritată de aici, mă belește don'primar! Aici scrie că trebuie să zici doar da sau nu. Răsfoia înfrigurat niște hârtii. Chiar atunci pe culoar răsună vocea de tunet a primarului încât îi cutremură pe toți. Muștruluia pe cineva. Marin aștepta puțin încordat răspunsul fetei. Plecat de ceva vreme de acasă, el era singurul care nu îl cunoștea pe primar. Auzise destule țipete ale șefilor lui, ca să îl mai sperie țărănoiul ăsta. Alt răspuns își imaginase el în trenul supraaglomerat spre casă. Ceva ca în filme. Dar fata ezita. Voicu o întrebă încă o dată mai răspicat, de data aceasta . -Da sau nu? Stana, surdă de o ureche, încerca să-i explice bărbatului de lângă ea vorbind destul de tare, cum fac surzii, să se audă ei înșiși. -Nu te mai frământa atâta, măi Costache! Sigur o să zică da, sărăcuța, amenințată asară cu pușca nu are nici o scăpare acușica. -Zâcă ce-o vrea, numa să zâcă odată, că pă mine mă așteaptă domnu' director cu berea. Mă prinse don'primar pă drum și mă vârî acilea pă sus. D-aia mi-e frică! Viitorul socru începu să se foiască. Nu suporta ideea ca fiul lui să fie refuzat de o fată râzgâiată. Deja începuseră pregătirile pentru nuntă. -Liniștește-te, tată! Ea e doar rușinată, așa se lasă miresele mai greu... -Dar tu n-auziși ce turuia bucătăreasa lor? Mie îmi promisese ta-su că nu sunt probleme. Cum adică, amenințarea cu arma? -Ei! Joacă și ei nițeluș teatru. Aia cu pușca e doar recuzită! Ultimele cuvinte le spuse cam tare, dar se pare că pe nimeni nu-l interesa asta. -Da! Atunci vreau și eu! se auzi glasul stins al fetei. Părea strânsă de gât, sărăcuța. Un tunet răbufni din senin. Gemulețul cămăruței se deschise brusc împins de o pală năvalnică de vânt ce împrăștie toate hârtiile de pe măsuța improvizată. Ca la comandă, se repeziră toți să le strângă. Doar trebuia să le semneze tinerii însurăței și martorii. -Eu nu știu să scriu, se schimonosi îngrijitorul, gata să izbucnească în plâns. -Stai cuminte, băiete! Pui deștu pe hârtie, înmuiat nițel în cerneală și asta e toată scofala. N-ai mai făcut asta niciodată? îl înghionti Stana. Hei, și până la urmă toate au decurs ca lumea și nenea Voicu rămase satisfăcut de sarcina primită. Strigă vesel din ușă: -Casă de piatră, copii! Domnul să vă aibe în paza lui! Nuntă mare și apoi să vă puneți pe făcut copii! Coane Ionică, ia copiii și fugiți acasă că o să înceapă prăpădul. Așa e ploile astea de vară, se pornesc după o zăpușeală mare. E gălăgioase rău, știi și matale! O șaretă elegantă cu patru locuri, trasă de un armăsar negru ca pana corbului, îi aștepta la umbră. Conu'Ionică urcă greoi lângă vizitiu, mirii și Stana se înghesuiră în spate. Motiv ca ginerică să se lipească strâns de fata ce tremura ca varga. Nu aveau mult de mers. Când se apropiară de casa primarului, stropi mari începură să cadă peste ei, grăbindu-i. -E semn bun să-ți plouă la nuntă! Stana strigă cât mai tare s-o audă parcă tot satul, numai că lumea se retrăsese în curți să se pregătească de ploaie. Bătrâna continuă netulburată cu urările: noroc, belșug , viață lungă, cu copiii lângă voi. Asta să vă aducă ploaia de acum. Să spele toate răutățile lumii. Sara asta petrecem chiar de vine uraganu'. Odată se mărită fata cea mare a primarelui nostru. Cu un zâmbet șăgalnic în colțul gurii, tânărul sări din trăsură și întinse mâinile spre mijlocul fetei să o ajute la coborât. Ea i le îndepărtă cu bruschețe și îi strecură printre dinți: -Să nu îndrăznești să mă mai atingi fără voia mea că îți rup mâinile! Sau o să folosec și eu rechizita lui tăticu, cum îi ziseșt tu mai devreme. -Recuzită! Se abținu să nu râdă, dar a fost singurul cuvânt rostit la avalanșa ei de amenințări. Simți o mare plăcere gândindu-se că va trebui să îmblânzească cumva iepușoara asta nărăvașă. Va urma.
Bat la poarta timpului mereu Și îl rog să nu se mai grăbească, Să am timp să scriu lumii-un eseu Despre existența omenească.
Aș vorbi de Domnul, ce ne-a dat Chipul dup-a Sa asemănare, Cu iubire inima a îmbrăcat Și i-a dat putere creatoare.
Aș vorbi de cer, aștri, pământ, Despre-un univers plin de culoare, Despre omul care-și ia avânt Să atingă culmile astrale.
Aș vorbi și de nimicnicie, Despre avarism și răutate, Despre modernism, vremelnicie, Ce lăsăm pentru posteritate.
Și aș încheia prinzând în snop, Acele trăsături ce definesc Omul, lăsat de Domnul cu un scop, Ca să creeze raiul pământesc: IUBIRE DE APROAPE, OMENIE, CINSTE, HĂRNICIE, BUNĂTATE.
Cuvintele vin unul după altul din atelierul unde se împletesc literele pentru cuvântul Om nimic suspect decât o majusculă aflată de dinaintea altei litere sau un traducător care a sărit peste un rând și fiecare poate să înțeleagă ceea ce vrea
noa,așe să fii Om, nepoate! și încrede-te în Dumnezeu îmi spunea bunica…
eu mă simt privilegiat
voi folosi urzeala bunicii chiar dacă voi fi acuzat de fraudă și voi spune: noa, așe… altă formulare pentru cuvântul Om nu-mi trece prin minte
Oare cum se scrie un oftat o lacrimă sau un strigăt ce frământă sufletul este ea, litera, atât de încăpătoare este ea atât de atotcuprinzătoare este ea ca un ochi de mare sau ca imensitatea cerului încât să cuprindă în ea un oftat o lacrimă sau un strigăt mut
este ea capabilă să-și însușească această calitate această putere de viață și de moarte este ea, litera, o gură hulpavă ce bea pe săturate din cupa amărăciunii minciunii și-a durerii sau este doar picătura de miere dulce ce se lipește pe buze de îndrăgostiți de cărturari și smintiți de noi de eu și tu separat și împreună
noi nu mai purtăm cunună litera a fost neîncăpătoare prea mică pentru noi prea mică pentru doi prea mică pentru o iubire mare.
Literă neîncăpătoare ce te joci cu destine: -Ține! Ia-mi inima și mut-o în piept la tine să simți și tu amărăciunea dintr-un oftat tristețea dintr-o lacrimă și durerea dintr-un strigăt mut care frământă sufletul.
Solzi de ispite curg in spatele meu, Lumina curge în valuri de lapte Rămâi iubito dacă ți -s semizeu Și iartă -mă în primăveri și -n șoapte.
Tu îmi ești redefinirea dintre valuri, Lumina ce mă farmecă pe glezne Mă îndeamnă calde adieri la ritualuri Curge-mi in vene să mă săruți mai lesne.
Tu ești doar în al meu sânge, mă ucizi, Mă răstignești din nou în ponturi euxine Despicat în lacrimi de scoici și de guvizi Mă reîncarnez iubito să te iubesc pe tine.
Eu sunt doar o clipă mult prea efemeră, Și aduc timpului tău golaș închinăciune Aștept să îmi prind in năvoade o himeră Să – ți pot cânta din alăută o rugăciune.
Lumina dintre valuri iubito ne așteaptă, Să ne aruncăm acum în marele înfrânt Din alge să îți împletesc o rochie albă Să facem apoi nunta nemuririi pe pământ
Zbor spre înălțimi 