S-a așternut visarea pe suflete, în noapte, Ademenită de aripi, adorm ușor, În vise ce nu sunt atinse de păcate, Și-acolo, tainic, în mirajul lor, Sorb din paharul cu parfum de moarte, Din cupa cu licoarea ochilor. Când pasările nopții, în locuri fără nume, Zidesc împărății din raza stelelor, Te-astept, iubitul meu, la margine de lume, În visul muribund, ce încă se mai zbate, Sub voalul zdrențuit de înfuriate ploi. Și încă port, iubite, deși am obosit, Luceafărul de noapte pe umerii mei goi… … Nu pot uita nimic din ce-am iubit!
Iată păsările sferei de oțel din Siracuza şi cuptoarele din ochii heruvimilor de piatră!… mai avem puțin și toată osteneala viețuirii pe pământ va fi uitată… catedralele Venerei din ocean sunt locuite de corali și de meduze… în sfârșit, pogoară pacea în altarele vieții din adânc și ne deschide Dumnezeu nemărginirea, împăcat, senin și rece!… ne împodobesc coralii, Marimar, ca pe epave şi ne bat himere albe cu năluci improvizate de argint, pentru ecouri şi cadențe rafinate… coapsele tale suave vor fi, negreșit, zidite de o specie aparte de corali, mai elevată, întrucât formele brute risipesc multă căldură și parfum, pentru o fată… în sfârșit, nu-i treaba mării să-ți redea toată făptura, însă vor să ne separe, Marimar, să ne desprindă… ce măsură complicată împletesc unele ape, când ies nimfele din mare și dispar, ca nişte valuri, prin ferestrele nocturne, în neant!… ne-au zidit îmbrățișarea, Marimar, şi o separă prin căderi negre de pietre şi furtuni devastatoare de nisip… ochii, deveniți meduze, au ieșit printre genunchii de corali ai Afroditei, în ce spun scufundătorii că e cer, şi se destramă în culori fluorescente… norii cerului din mare sunt tristeți otrăvitoare de petrol și nişte umbre, uneori, abandonate de idei sinucigașe sau ambarcațiuni absurde… nimfele, câteodată, se dezbracă şi se lasă în adânc, după coliere sau răvașe de iubire… nu se mai zidesc orașe de corali, ca odinioară, dar le poți vedea prin locuri mai adânci și mai umbroase, serile sau dimineața, când se face foc pe mare și adorm scufundătorii… de pe stânci, se vede sfera de rubin, cerul și toate penitențele pe viață din carierele de sare…
Pelerin prin hățișul vieții efemere, Caut Arca lui Noe și Cuvântul uitat, Râul din care curge doar lapte și miere, Cu izvorul în Rai, vad pierdut în păcat.
Drum bătut de asceți, îl sărut azi cu talpa Și plângând îi vorbesc despre greul purtat, Răni adânci se deschid, rând pe rând, una-n alta, Sângerând, las în urmă un trecut încercat.
Într-o luptă cu sine, să accept și să iert, Singuratică cale o străbat în dureri, Mă închin și mă rog, sunt umilul ascet, Care urcă-n lumină cu-ale sale poveri.
,,Vreau să vă spun, din capul locului, că nu înţeleg prin intelectual doar, pur şi simplu, pe cel care a făcut nişte studii şi are o patalama, o diplomă. Acela e doar un titrat, un licenţiat. În optica mea, numele de intelectual îl merită cel care trăieşte prin şi întru idee. Cel care pune ideea mai presus decât interesele sale, gândul mai presus de instinctele sale, raţiunea mai presus de nevoile sale. Acela e intelectual… cel căruia lecturile nu-i sunt doar floare la butonieră sau material de conversaţie spilcuită – ci ele, lecturile, i-au intrat în sânge şi s-au transformat în celule albe şi roşii care-i alimentează viaţa şi acţiunea. În acest tip de intelectual cred, acestuia mă alătur, aşa vreau să fiu eu însumi! Un astfel de intelectual nu va cădea nici în mrejele pudrate ale snobismului, nici în ispita grandomană a elitismului ţâfnos şi va fi, pe cât e omeneşte posibil, aşa cum voia Coşbuc, va fi suflet în sufletul neamului său!”
George Pruteanu în revista Limba Română, Intelectualul şi politica (2008)
Suntem doar frunze pe căile vieții, O clipă de veac ce pleacă-n abis, Un gând nerostit ce-l scriu doar poeții, Și lacrima sacră de dor și de vis.
Frunze suntem… doar frunze și-atât. Prin anotimpuri trecem ca ele, Primim, dăruim, făr’ a ști cât… Apoi, după veacuri, ,,cădem” înspre stele!
Suntem o poveste a toamnei ce trece Un infinit din clipe eterne, Secunda tăcută, cea caldă și rece, Suntem nemurirea ce-n gând se așterne.
Ni-i viața-mpărțită în vis și chemări Suntem anotimpuri ce pleacă ușor, Suntem o poveste lăsată-n uitări, A toamnei dorință ce freamătă-n dor!
Suntem niște frunze ce-și bântuie traiul Prin zorii de zi, dar și prin apus… Suntem o poveste ce-și caută raiul Prin lacrimi de toamnă și dorul nespus!
Îmi scriu povestea pe frunze de toamnă Mă-nvăluie frumosul din culori, Rămâi cu mine și șoptește-mi: ,,doamnă, Cuvintele sunt scumpe, uneori”.
Mă-mbrac cu rochia cu trenă lungă Dansez prin ploaie, pe covor de frunze, Aleargă timpul, vrea să mă ajungă Dar eu m-ascund, sub un noian de muze.
Mă conduc pașii pe cărări de dor Să caut fericirea de-altădată, Iar tu, toamnă, cu strai multicolor Îmi picuri rouă și îmi cânți în șoaptă.
Întorc privirea, văd pașii pierduți Pe-aleea cu castani sunt eu și toamna, Apusuri ruginii și zori tăcuți Îmi scriu povestea, așteptându-și faima, Când voi pleca, nu voi fi decât ,,doamna”…
Mircea Eliade, despre moda de a nu mai fi român: „A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale; ei nu spun: „Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern”.
Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.
Unul dintre ei se îndoiește demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura „românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toți, dar absolut toți sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori. …
Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări. …
Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a desperării. Și, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. […] …
Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea și Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile și publicațiile lui N. Iorga), care proclamase „autohtonismul”, „specificul etnic” în artă și în gândire și încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești. …
Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disoluția conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul „a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale. …
Pentru un tânăr intelectual, credința și îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditației, pun probleme; pentru un țăran român nu există îndoială, el crede firesc (așa cum curg apele, cum cresc florile), fără „probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). […]
Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie rușine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valențele românești ceea ce vrea Șestov sau Dostoievski.”
Zbor spre înălțimi 