Nu pot să intru cu SUFLETUL răstignit în VREMURI apuse. PRĂPASTIA dintre noi mi-acoperă SĂLBATIC pieptul ce tremură în TAINE triste uitând de FLOARE, cânt și vise. Către ABIS trimit CERNITE rugi aprinse ZÂMBIND din tainic vis și doruri duse.
Limba e izvorul, mereu din el țâșnește Cuvântul, fiind balsam sublim, vindecător, Dar și cuvânt amar, care mereu rănește În inimi disperate, în chip sfâșietor!
O vorbă înțeleaptă pe toți azi ne îmbie Și ne învață cum putem gusta tăcerea, Căci uneori ea este precum o alifie Ce vindecă o rană…și dulce e ca mierea!
„A ști să taci, adesea e culmea-nțelepciunii”, E muzica cerească în ritm de măiestrie, Și nu e nicidecum un semn al slăbiciunii, E ca o haină scumpă, țesută-n broderie!
Tăcerea este graiul care răspândește Parfumul absorbit în marea de răbdare Și-o inimă-nțeleaptă, aceasta plămădește, Un caracter integru, tezaur, o valoare!
Tăcerea este scutul ce apără conștiința, Stingând multe săgeți mânjite de otravă, Cu pace și blândețe încununează ființa Și dovedește-ntruna că e o voce bravă!
Putnic Gherghina-Maria Drepturi de autor rezervate 31.07.2021
E Prutul hotarul spre nopți de siberii,* Hotarul de lacrimi de mame și fii, Mai leagănă Prutul luminile cerii… Blajinii le-așteaptă din mâini de copii.*
În veci fi-va Prutul hotar către moarte Căzuților noștri prin stepe pustii, Că ei,prizonierii,în lanțuri,departe, Călcat-au pe Prut ca pe apele vii.
Știau că-s acasă la ei. Basarabă Li-i glia și pâinea uscată-n manta, Știau numai limba lor, dulce voroavă Și n-aveau s-o vândă pe puști în taigá.
Știau că-i așteaptă acasă tot râul Și ramul rodind un luceafăr pe cer, Voiau să se-ntoarcă să-și secere grâul, Dar mulți au pierit duși în lanțuri de fer.
Doar Donul la cotu-i văzu cum căzură Ion și ai lui prizonieri de război, Trecură și Donul și Nistru-l trecură… Se-ntreabă și Prutul: ,, A fost despre noi?”
A fost despre țară, a fost despre frate A fost de hotare trasate prin morți, S-a scris și cu sânge și cu libertate, Dar ne-au scris cu Prutul, pe frunți două hărți.
Referire la Paștele blajinilor,când copiii slobozesc izvoarele pentru cei plecați în veșnicie, punând pe ape curgătoare în cotovăi( vase făcute din coajă de dovleac uscat), colaci cu lumânări aprinse pentru sufletele lor.
Iertată să-mi fie ortografierea cu literă mică a cuvântului siberii care aici definește o stare , nu un spațiu geografic, Siberia. Am făcut-o deliberat, îmi asum.
Iubite, curg taine prin lacrimi de șoim, Prin gurile nopții stafiile gem, Lumina ne cheamă în tropot de roib Să stingem urzeala din vechiul blestem.
Să mânem o oră sub cerul curat, În aura nopții să fim iar copii, Lipsiți de povara întregului veac Să ningem iubire la timp de Mării…
Petale de nalbă cresc liber și crud Pe lutul acesta atât de-ncercat, Iubite, mă doare al șoaptelor nud, Cioplit în tăcerea ce ne-a-nconjurat…
În cercuri de aur mai dorm amintiri, În pletele nopții zâmbesc trandafiri.
Daniela Konovală
MÂNEÁ, mấi, vb. II. Intranz. (Pop.) A petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi, a dormi undeva peste noapte. ◆ (Reg.) A poposi o vreme undeva; a se așeza, a sta. ◊ Expr. (Parcă) i-au mas șoarecii în pântece (sau în burtă), se spune despre un om care este mereu flămând, căruia îi este mereu foame, care mănâncă mult, cu lăcomie. [Prez. ind. și: mấn; part. mas] – Lat. manere. [DEX ’09]
Când eram floarea ta de crin Mă descălțai cuprins de dor, Din pantofior îmi sorbeai vin Foșnea mătasea pe picior, Curgeau pârâuri de amor Din trupul tău divin.
Din pantoful roșu cu toc Ai fi băut la infinit. Sorbeai glumind că-ți port noroc, Jurând că nu te-a ispitit Alt trup. Pe al meu l-ai iubit Cu patimă și foc.
Cântai atunci, îmi cânți și-acum Pe corzi de suflet, dragostea. Sub teiul nostru de la drum De față cu toată lumea, Floarea cu tine-n glas șoptea Romanța cu parfum.
Trecut-au ierni și primăveri Clepsidre-și torc nisipul fin Cu ploi de gânduri și poveri, Când cu miere, când cu pelin, Bei vinul din pantofu-mi fin Îndrăgostit ca ieri.
Mi-ai dat din Tine chip și-asemănare și viață lungă, ani mulți, nouăzeci, mi-ai dat copii, șase-n numărătoare, căldură să topesc suflete reci. Mi-ai dat și foamete și-ndestulare, război și pace, binecuvântări, mi-ai dat putere, mi-ai dat îndurare și m-ai ferit de rău și de ocări. De mi-ai dat mult, am dat celui ce n-are, puțin de-ai dat, umil-am mulțumit. Credința când mi-ai pus la încercare, în palmă-ți mi-am pus sufletul smerit. Mi-ai dat de toate și bune și rele, dar azi te rog, pășind spre asfințit, dă-mi Doamne timp din clipele acele ce mi-au rămas, să pot să-ți spun ce simt! Îmi plânge sufletul pentru copiii cei șase, din care mai am doar trei! Te-aș întreba: de ce mi-ai luat fiii? Dar nu pot Doamne, sunt copiii Tăi ! Mi-ai mai lăsat doi brazi, feciorii mamii, să-mi fie drept toiag în anii grei… …unu-i departe, nu îl văd cu anii… Dă-mi Doamne timp să mă rog pentru ei și pentru fata mea, ce Tu mi-ai dat-o să-mi mângâie prea grele-mi bătrâneți. Îți mulțumesc Doamne că mi-ai lăsat-o! …o fată singură-ntre cinci băieți… Din timpu-ți sfânt, mai dă-mi puțin și mie, pe cei rămași, la pieptu-mi să-i mai strâng ! Pe-acei plecați la Tine-n veșnicie, dă-mi Doamne timp și lacrimă să-i plâng!
Tu nu ai vrut să-mi mai cobori în vise Și între noi se naște un abis, Ferestrele ți le-am lăsat deschise, Tu gândul nopții mi l-ai interzis.
Te-ai risipit în ploile de vară Și te-ai ascuns în umbra unui nor, Am așteptat luceafăr să-mi apară Și sufletul mi-e pârjolit de dor.
Un vânt nebun mi-a stins lumina lunii, În întuneric pașii mi-am pierdut, M-ai sărutat cu buzele minciunii Fără să știi cât de mult m-a durut.
Mi-ai nins pe pleoape cu lacrimi de sânge, M-ai părăsit pe-un colț de univers, Chitara, fără strune, tristă plânge, Eu te-am cântat în cel din urmă vers…
Zbor spre înălțimi 