Ai traversat oceanul, te-ai dus pe căi străine, De ce te simt și astăzi alăturea de mine?! Cum să opresc durerea ce-mi vine pe la tâmple?! E rău că separarea menită-i să se-ntâmple... (Mirela Șiomaru)
În nopțile albastre, ți-am construit din vise, O punte de iubire, cu amintiri nestinse, Să treci nestingherit, când dorul meu te cheamă, Pe-a noastră punte-n lacrimi, durerea mea te-nhamă... (Pinte Carmen)
Si mi-ai trecut prin suflet și mi-ai trecut prin gând, Prin lacrimile curse, când te-așteptam plângând. Mi-ai răscolit întruna atâtea dimineți, Atâtea anotimpuri și-atâtea alte vieți. (Cristina Ghindar Greurus)
În sarea mării doarme o apă mai adâncă, E secetă în diguri și apă multă este, Sunt doar o piatră arsă lipită cu o stâncă De-un călător în noapte ce spune o poveste. (Diana Adriana Pană)
Da, ai plecat departe și m-ai lăsat pustie Și dorul mă doboară iar sufletul mi-e-n vrie. Se-nvârt cu mine toate, și cerul, și pământul, Un "da" ți-am spus odată, mi-ai smuls din plin cuvântul.. (Florentina Savu) ……………………………………………………………………………………. De-ai traversa cu iarna ninsorile și gerul Tu-n mine rămâi focul ce înroșește fierul Nu aș dori vreodată din minte să te scot Chiar dacă lângă mine să te rețin nu pot!... (Florian Dan)
Îmi umbli noaptea-n vise, nălucă-n amintiri, Fiori de nebunie … din vechile iubiri, Un foc, ce nu mai știe-n cenușă să te stingă, Te-adună fulgi de maci, ce-n palme dă să-mi ningă. (Sterian Vio)
Ho visto la primavera é colorata come un arcobaleno, é profumata come la mimosa, cinqueta in miile voci. Quando vedi che splende é solo il sole che ti accarezza.
Ho visto l’estate é giala come un gira sole, gioiosa come un canto armonioso. Canta con le parole di vento. Quando credi che posa piovere sono solo lacrime di gioia.
Ho visto l’autunno e arancione come foglie di autunno e fresca come il mare. Canta con le parole di vento. Quando credi che si rattrista é solo la vita che ti sorride.
Ho visto l’inverno é bianca come una sposa, Canta con le ali di fiocchi di neve che fluttuano sotto miei occhi. Quando credi che nevica sonno le suoi dita che ti accarezzano.
Traducere: Cele patru anotimpuri
Am văzut primăvara pictată precum un curcubeu, miresmată de ghiocei ce cântau în mii de voci. Când simți cum soarele-ti surâde mângâindu-ți chipul.
Am văzut vara, galbenă precum soarele, care toată-ntr-o simfonie armonioasă. Trilul ei se pierdea-n vânt. Când crezi că plouă nu sunt altceva decât lacrimi de fericire.
Am văzut toamnă, toată portocalie ca frunzele arămii, rece precum marea … Cântă cu glasul vântului . Când crezi că e tristă e doar viață ce-ți surâde…
Am văzut iarna, alba ca o mireasă, Cântă din aripile fulgilor de nea ce plutesc sub ochii mei. Când crezi că ninge sunt doar degetele ei ce te mângâie.
O vioară solitară între frunze răstignită Consolându-se cu-arcușul ce o mângâia, Tare gânditoare, fiind de dor lihnită Întrebă nedumerită pe cel ce îi scârțâia
Dragul meu arcuș, doar tu mi-ai rămas Și-mpreună împărțim melodii știute Însă nu-nțeleg de ce oameni s-au retras, Par chiar mai puțini decât simple ciute
Unde s-au ascuns momentele de bucurie Când pe strune ondulate dragostea vuia Și acei îndrăgostiți cu privire purpurie Înrobiți de vraja muzicii ce îi învăluia?
Mândri am plutit prin secole-amândoi Iar ecoul nostru a-încălzit atâtea inimi. Nu am fi putut străbate lumea-n doi Dacă-am fi rămas doar niște anonimi.
Am fost sufletul petrecerii oricând Noi și virtuoșii ce-au știut a ne iubi, Am vibrat cu-atâta patos dedicând Infinite melodii perechilor de hulubi
Nu știu ce se-ntâmplă, cerul tace, Ne-am pierdut și armonia suverană Lângă noi nimeni nu poate să joace Și îmi plânge cântul de atâta rană…
Nu aș fi crezut vreodată că singurătatea Ar putea durea, lovi atât de mult. Astăzi văd mai gârbovită sensibilitatea, Vreau să mă întorc în vremi de demult…
Peste ploile din noi… ( autor, Lidia Stoia ) Peste orice-am atinge, peste orice ne trece privirea, oriunde ne duc paşii şi-avem implicată
simțirea, mergem cu ploile noastre, sau poate, ele ne duc pe noi contopindu-ne-n cale cu celelalte ploi mai domoale sau revărsate-n şuvoi, binele, aparținând celui ce îl alege ca o frână la aversele resentimentelor şi-a pornirilor rele interioare, omul, să-l ierte pe semenul său, nu doar fiindcă aşa i-a poruncit Dumnezeu, ci, pentru că-ntrânsul, aşa simte, un gând din ploaia de gânduri din minte ivit pe neaşteptate să-l poarte pe om departe, departe… până-n origini, până în sămânța iubirii ce ne-a creat… la răspântii de vise, să găseşti între ele şi ploile unui vis nevisat, care cu siguranță pe tine te-aşteaptă, să-i dai viață… viață vie, să existe, să fie, definind adevărul la o speranță, care, şi ea, este un vis… astfel mă aflu eu acum, într-un loc prin care nimeni n-a mai umblat să lase urme de paşi, sau, de-a fost, apa ploii i le-a spălat, pentru el, ca un tărâm interzis, şi… stau pe marginea unei mări de grâu abia încolțit, şi, mă gândesc că aşa va răsări şi peste câteva mii de ani, aminte aducându-şi cum mi-a plâns în trup sufletul plin de-o bucurie de veacuri moştenită din ere, întors la prima bucurie a tuturor lucrurilor când li s-a-ngăduint să fie sămânță pentru altele, altele să fie sămânța celorlalte, ajunse până în zilele noastre… ploi din ploi noi… până la mine… până la tine… până la voi, pe care v-am regăsit bucurie, cu aceeaşi față, cu aceiaşi ochi visători, plini de intensă speranță, speranța, alergând nebună cu visul de mână de la inimă la inimă, îmbrățişând sufletele din toate vârstele, vârstele având şi ele ploile lor, care nu-l uită pe muritor, om lângă alt om, strop lângă alt strop… omul, strop de ploaie, cu zborul oprit în pământ după ce-a fost zbucium şi potop, asemeni c-o vijelie, îmboldită de vânt… mersul purtării omului, asemenea mersului vremii, fiindcă precum pe țărână o ustură sufletul în timpuri de secetă, aşa şi pe om îl doare şi suferă în vremuri de robie când captivitatea îl chinuie, căci uraganele se dezlențănțuie stricând ploile tuturor, setos sufletul, după o ploaie de bine revărsată din cer peste glie, s-o vadă cum vine, s-o audă cum cade, s-o simtă pe creştet, să-i curgă pe față-n şiroaie până în suflet, până la primul scâncet de viață, ea, sfânta ploaie, sfânta ce-aduce speranță pentru un timp al schimbării vremii, ce, schimbă, şi la om, mersul purtării, într-un timp al sfințirii vieții printr-un botez al curăției ce spală şi fața dreptății atât de scofâlcită de om, omul un manipulant, un abracadabrant nealtruist… mântuirea, pentru unii un hohot de râs, pentru alții un basm, pentru unii un vis, când ea este-un fapt ce nu se câstigă printr-o faptă răzleață căci iertarea nu-i în târg precupeață, ci… trebuie meritată… mai ales că, tot ce simte un om simte şi Dumnezeu, simte priviri care cântăresc în chip egoist, ploile minții umane de multe ori cu picături de cianură, care-aduc prăpăd slobozite pe gură ca un iad care arde, pârjolind glii ca un rai înverzite făcând asupra lor judecăți de valori, binecuvântată divin, numai ploaia din nori, ea o ploaie plină de dragoste pentru o omenire mereu şi mereu înfrântă, după primul păcat, mereu şi mereu repetat de oricare din noi, parcă degeaba ploaia-ndurării dumnezeieşti, purificatoare de rău şi de patimi… ploaia iertării, cu apa ca roua care hrăneşte harul luminii minții, şi-mbogățeşte toate simțirile inimii cu candoarea din lacrimi, răbdarea o soră a dragostei care face loc smereniei încât ce fericită-i inima grăunței ce-aşteaptă ploii picătura-ntre hotarele umilinței s-o ajute să-ncolțească, apa, elementul primordial al Creației, sfântă rugăciune a vieții ce-ntoarce mulțumire Celui Ce A Dat să Îi fie întors cu prinos… chiar dacă plouă uneori mânios din cerul ca o covată, întoarsă cu capul în jos… ploaia, ca o iertare ce spală… iertarea, o cruce a conştiinței, purtată de suflet pe-o cărare a învierii inimii din ura siderală înspre iubirea monumentală, ura ca o pedepsire a ființei îndepărtată de izvoarele vieții, în noi înşine întunecând chipul divinității… şi… şi tu ştii că nu-L poți lăsa-n spate pe Dumnezeu pentru că nu poți merge fără El prea departe, casa vieții, numai pe acest pământ, şi pentru drept şi pentru strâmb, peste amândoi soare şi ploaie, vânturi şi ceață… ploaia însemnând viață… îngerii, cei care-au săpat albie pentru puhoaiele cerului şi-au dat drumul prin sită grindinei din cămări ținute deoparte pentru vremi de strâmtoare plâng deseori cu inima alături de noi… noi cei urgisiți ca-ntr-un război de ploi, cu stăvilarele rupte în nori, ochii omului ca doi fluturi cu tremur în gene, care caută, caută-n depărtare, dar… nu pot vedea prea departe şi nici prea aproape… între lumină şi noapte, într-o străfulgerare, doar li se năzare, ploaia iubirii… acea iubire, ce dintr-o iubire a iubirii ne încape şi-atunci când o îngropăm adânc sub ploile noastre care-n revărsări ne-au adus dezastre şi bucurii false, din care, nici unul, nimica n-a câştigat, visele, o ploaie a bătăilor inimii ce simte eternitatea şi-n cel mai crud dintre noi… şansele, în mâinile minții tale… şi ele, ploi… ploi care se iau la întrecere cu destinul, să prindă clipa propice din răspunsuri venite complice, la atâtea cât ştim… ploile cerului, fiind sincere, atât de capabile-n străduințe să vieze renaşteri sublim… şi peste bruma de om ades burnițat de ispite şi de păcat… aşa de multe taine, în ploile omului, din norii lui, grămadă în cap, ascunse, pregătite să cadă peste cele de care-i interesat… ploii ce-ți udă un nesaț nesecat să-i simți în adânc umezeala ce spovedeşte până la ultima toate bălțile din gropile săpate de alte ape pe care tot tu le porți ca sărutări a norilor tăi stinse-n căuşuri de patimi primite din alte sorți unde să fii cetate, nu poți… tu, doar ție palat şi pentru suflet un vas în care înoată de multe ori numai să poată să supraviețuiască ploilor tale care în timp l-au marcat… tu pentru el casa sa cum pământul e pentru tine a ta, ploile primenind viața amândurora, omul, să nu se plictisească trăind iar pământul să nu semene a mormânt, ci, a rai, prin Cuvânt, în care omul să facă totdeauna ceva, el strop de ploaie cu propriile sale ploi… şi-s ploi de cuvinte ce abundă din reverii din minte, şi-aici, la mine pe foi, azurul cernelii ca un val de mătasă dintr-o mare de gânduri ca o mare de grâu abia încolțit, unde, stropii ploii, şi-au găsit laviță în fiecare literă sprintenă cu focul în călcâie nestins, şi, pic cu pic, presară cuvintele în propriul lor paradis, cu fiecare picătură, cu tot ceea ce, pe-un om, îl înconjură în linişti de paşi pe cărări de ploi noi agățate de-o pană ce aleargă desculță, să ude iute grăunță cu grăunță, dornică de-ncolțit, chiar dacă, tălpile, simt sub ele noroi… picurul cernelii face prin el poteci să ştii pe unde să mergi simțind mireasma din ploi, cu izul din ploi parfumați, cu toții să ştim că vecii sunt veci, şi, vrei, nu vrei, îi găseşti, atras de ei ca de-un magnet care-atrage ploaia tuturor clipelor la nesfârşit, că, toate ploile vin şi toate ploile trec, şi lasă în urmă noroi şi pe om cu sufletul ud, inundat de nevoi… nevoile, nici triste, nici vesele, ci-ncrustate în noi… ,,ascultă-mă!” zice ploaia ploaie măruntă căzând peste tăceri care cântă tăcând, tăcerile, un alt univers adus la viață de foşnetul inimii, ecoul lor, un balsam umed din aduceri aminte, când ți-a rămas inima descuiată şi sufletul leoarcă, cuvintele scrise, un dans al ploii din gând şi blând şi ferice cu mângâiere de val cu sărutul sălbatic într-un final ce se-mpleteşte cuminte cu sunetul de caval, astfel, nici o ploaie nu este stearpă, ci, deasă, îndeasă-n ea veşnicia cu ploi de splendori ieşite din mâinile oamenilor, atât de frumoasă mintea omenească atunci când omul vrea ca o dovadă că ploile nu omoară pe nime’ când plouă cu iubire din inime, ploaia iubirii, spălând inima-n om de oceane întregi de păcate, udă simțuri înfiorate ce speră la câtva noroc, fulgere oprindu-l la câțiva paşi de noi cu şerpi de foc care se-agită şi se frământă, în a vântoaselor cântece miorlăite, scâncite pe-o placă de pick-up stricată cântarea ploii, la nesfârșit repetată… sufletul omului, parcă în ghearele ploilor lui, în care, se vaită, se jeleşte, şi tremură, câte o ploaie, un plânset, când omul rabdă, cu clocotul vieții viu transformat în suspin şi-n vuiet de tunete noi… orice curcubeu să-l vezi răsărind după ploi… omul, praf de stele amestecat cu noroi… ploaia deschizându-ne fereastră în suflet să-i auzim simetria din sunet, să îi sorbim esența miresmei din tăceri care cântă, care ne spun ,, …ascultă… ascultă cum cad să-i fac vieții vad…” …ea vine cu-alte ploi şi înving nemurirea, îndrăgostite de pământ, înnoind pământului firea, ploaia ca o speranță dătătoare de viață-mbogățind un pustiu cu-nvieri să n-o mai doară viul pe viață şi nici simțirea… ploi catifelate să-ți aşezi şi tu omule după atâta risipă de fulgere când te socoteai fiul ploii în plângere… omul prin ploi, cu ploile lui, cu ploaia de azi peste ploaia de ieri, că ploi sunt şi lacrimile şi hohotul din tăceri… ploi, şi chemările… el, poetul… profetul nădejdii, pentru toate ploile lumii, pentru toate bătăile inimii, ploaia omului semănând cu sentimentele sale, ploaie de surprize fiindu-i faptele când nu se face că plouă prins între două banchize… marea oamenilor ca o mare de nisipuri mişcătoare cu pleoapa ochilor streaşină plânsă sub norii poposiți peste om ca peste-o cruce cu jarul mocnind în lemn cum mocneşte pregătit cu foc şi în fulgere ce biciuie cu lumini zări… ploile din simțuri, ca trupul îngerilor, între două aripi… de ele, n-ai cum, să scapi.. noi, plecați prin ploi în toate anotimpurile din noi, prea rar în sufletul omului cerul senin, şi-apoi, geaba întrebi, de unde vin, dom’le, de unde vin, ploile astea a noastre, într-o băltoacă văzând luna cum se priveşte, omul, oglindă a ploii, uneori, de propriile ploi îngenuncheat, el, tunetul ploilor din iubiri pe care le străbate sperând fericiri deşarte din alte ploi, a altor stele, ce, seamănă la plâns cu plânsul din noi încă din ploile primăverii ce-aleargă spre hotarul visării de parcă acolo ar trebui să le fie lor viața, un strop de melancolie, omul, vechi de-atâtea milenii printre alți stropi bătătorind poteci între a altora vise… o ploaie de suflete pornite din cer spre pământ, dar… să vezi că plouă şi invers, de la pământ, călătorind spre cer, stropii, picurați rând pe rând… ploi de ieri, ploi de azi… ploi viitoare, cu cu tot atâtea gânduri, câte ploi, ar avea fiecare… existând între noi, şi-acele ploi, care prăvăl din ele doar câțiva stropi ținându-şi apele pentru un răstimp veşnicesc cu ecouri confuze dintr-o ploaie de frunze ce cad pe pământ desprinse de ram şi-amuțesc, oamenii, între răsărit şi amurg, ploi ce curg căutând de pe pământ stelele aflate-n tăceri depărtate, stelele rămânând sus mai departe… se uită la ploile omului din priviri dezbrăcate strop cu strop, picătură cu picătură, ca o singură-mbucătură a timpului a unei scântei singure singură în lume ivită plină de ploi… un om când dispare, asemeni c-o ploaie isprăvită între multele ploi, ce, încă, plouă cu artă, ploi noi… arta picăturilor de apă, între umbre şi glod… între iluminări de fulgere, şi-al ploilor rod… între ploi care trec, şi-alte ploi care vin… noi, praf de stele, amestecat cu noroi, mereu şi mereu înfrânți, după primul păcat repetat, mereu şi mereu de ploile noastre purtați, că, sigur, ele ne poartă pe noi, din ploi care vin peste ploi care trec, …noi …conştienți de zadar să vedem clar prin perdeaua de ploi că fără Dumnezeu nu-i nimic… nici măcar cer senin peste ploile din noi revărsate-n şuvoi sub ploaia din ploi… noi, cu ploi din ploi noi… ploi care curg spre-un neant infinit, pic cu pic… o bucurie ploaia, un dar divin ce-mbogăteşte cu viu un pustiu… omul, să se bucure trăind, pământul, să nu semene a mormânt… eu, ploilor mulțumind pentru darul divin, şi-acuma, când scriu…
Zenit etern al suferinței este, Chiar dacă după nume nu e boală, Singurătate sufletească, peste Orice pricepere și vorbă goală… . Necunoscută boală pînă și de Al corpului sistem imunitar, Nici plus, nici minus spre-a fi depășite Pericolele-n trupul unitar… . Filtrînd adînc sistemul scrie prima A codului genetic eroare, Un ucigaș premeditîndu-și crima, Cu sufletul ucis și corpul moare… . Nici doctori, nici duhovnici n-au ce face, Nici lacrima nu stinge ce te arde, Nici somnul nu aduce-un strop de pace, Singurătate printre miliarde…
Toamna-și deșiră mosorul, furând razele de soare, De pe culmile mărețe cobor turme de mioare. Sună frunzele prin codru, veștede cad pe pământ, Adunate-ntr-un covor de-adierile de vânt.
Ziua e mai mohorâtă și se întețește frigul, Se-aprind focuri prin livezi c-a sosit Sfântul Dumitru! Bucatele adunate stau pe mese-n iarmaroace Și-și așteaptă mușteriii să le savureze-n pace.
Strălucește-n zori câmpia, de bruma ce s-a lăsat Peste iarba încă verde, pregătită de iernat. Iepurii în vizuină își duc traiul liniștit Și mai ies să dea o raită pe mlaștină-n pipirig.
Gerul își arată colții și încet prinde putere Peste toamna ce-ncet trece, lăsând în urmă tăcere. Sfânt Dumitru este-n prag cu datinile străbune, Să-l primim cum se cuvine, cinstindu-i frumosul nume!
Doamne, cât te iubesc! Dragostea mea este asemenea Unui torent Ce se revarsă din nori, Este ca o ploaie torențială Cu tunete și fulgere, Cu lumini și umbre, Cu grindină Și cu râuri vijelioase, Cu ape pornite Sa facă prăpăd Și pe care nu le mai poate opri Nici o forță din lume.
Dragostea mea este ca o flacără Ce-și înalță limbile Până la cer, Este ca lava unui vulcan Ce curge râu, Arzând totul in cale, Este bucurie și suferință, Dezamagiri și speranțe…
Dragostea mea este ca viscolul Pornit să facă ravagii, Ca acel viscol Care răscolește totul în cale, Care așază și ridică omătul, Care urlă si geme Și scârțâie pomii, Care îngheață până și răsuflarea!
Dragostea mea însă E și ca zefirul. E dulce și mângâietoare, E suavă și pașnică, Este calmă și desăvârșită, Este precum parfumul florilor, Precum cântecul de leagan Al mamei Și precum somnul, Este odihnitoare!
Dragostea mea este Ca murmurul apelor, Ca foșnetul ierbii Și ca răsăritul soarelui, Ca stralucirea lunii și a stelelor, E plină de căldură și lumină, Este magie!
Dragostea mea este ca un curcubeu Din care sa-ți faci leagăn Și să te dai huța Pe toate culorile sale, Sau poate pe câte una, pe rând, Să zbori cu toată ființa ta În culorile fericirii Și să-ți faci din ele Și pat, și pernă, și templu Și să înflorești Și să te înalți, asemenea lui, În toate cele șapte culori…
Cât pot să te iubesc! Îți dăruiesc Toată lumina mea, Toate gândurile și visele mele, Îți dăruiesc toți pașii Pe care îi fac, Și toate vorbele rostite și nerostite, Iți dăruiesc sufletul, inima, Privirea ochilor mei Și nu vreau nimic în schimb De la tine!
Nu am făcut Și niciodată n-oi face Negoț cu sentimentele mele: Ele există ori nu! Nu le pot vinde la piață Și nici nu le pot cumpăra, Iubirea mea este necondiționată Și până la moarte Și, tot ce se poate, Chiar și dincolo de ea…
