Aș vrea,de nu-i mult, să văd începutul când El, Dumnezeu, din sân, poezia, a luat-o în brațe, i-a dat cunoscutul și suflând în lut și-a-mbrăcat bucuria. Apoi mersu-albastru ca o-mbrățişare de suflet și liniștea fără de ani le-a pus în iertare-n genunchii sub care lumina cunună creația-n psalmi. Se nasc poezii când roua încalță picioarele ierbii cu-alint dimineața iar darul iubirii în duh mă înalță smerindu-mi privirea-n amurg de speranță. Cer mult să-mi lipesc de tine o talpă, să-nvăț să pășesc ca și tine Poet? Căci umbra pe mine, curând va să cadă de nu lași din tine , pe mine un semn. Un semn ghemuit precum o mireasmă să şchioapete-n mine-a tăciune nears, să plâng când mă cerni cu lumina întoarsă-n poemul de-atunci…netrezit de-al meu glas.
Azi am ascultat vântul, sufla cu putere într-o scoică pe țărmul de-apus. Îmi vorbea despre toamna ce vine, despre vara fierbinte care s-a scurs, despre țărmuri întinse și nisipul încins…
Vezi, doamnă, curând chiar și ploaia va încerca să adoarmă, iar toamna își va scoate încet din broboadă drăguța sa față, arămie și caldă.
Sub cetina deasă un corb se înfoaie și își scutură trupul cernit, de stropii de ploaie. Nu știu de unde-a venit, de unde-a apărut, dintr-un vis efemer, pe aripi de vânt, dintr-un petic de cer coborând pe pământ, sau poate, dintr-o altă filă ruptă din carte, în care amintiri am tot scris?!…
Vezi, doamnă, de-aș ști, toată toamna ți-aș face nopțile zi, din frunze, așternut pentru visuri, pătură moale din fân și petale și inima ți-aș lăsat-o în dar să-ți fie peste toamnă altar, de cald și de dor să îi ții, în toate nopțile ce vor veni: o toamnă, o iarnă, o viață… Vezi, doamnă?… plouă, e toamnă!…
Am fost visul din furtună ce s-a spart de mal abrupt, Am fost punctul de lumină pentru un nou început. Am trecut de stavili multe și m-am cățărat pe stânci, Am iubit, ca nimeni alta, valul care mi-a dat brânci.
Am fost viață și-am fost moarte, sprijinită de-ochiul tău, Am fost înger, vrăjitoare, dar am fost și Dumnezeu. Tu ai suferit ca mine și vei suferi pe veci, În bucurii și-n iubire ai visat să mă întreci.
Ești iubire, sunt iubire, însă nu mă înțelegi, Fiecare ne conducem după ale noastre legi. Am fost viscol, am fost vânt, am fost și ploaie cu piatră, Ne-am perdut pentru vecie visul de-a avea o vatră.
Tu la stânga, eu la dreapta, ca într-un dans popular Și amândoi, din păcate, lipsiți de orișice har. Am fost frunză-ngălbenită, căzută din pomul sfânt, Care, plină de tristețe, spre pământ își ia avânt.
Am fost petec de azur pe cerul unor iluzii Iar acum constat, în fine, c-am nevoie de perfuzii Pentru a gândi la rece, pentru a mă obloji, Pentru-a uita de trecut, spre-a primi o altă zi.
Am fost problemă complicată, ai fost exercițiu greu, Nerezolvabili niciodată, așa a vrut Dumnezeu: Două drumuri paralele, prin pustiu și prin hățiș Și-adesea am mers în viață nu-n picioare, ci târâș.
Astăzi ne eliberăm, cu multe lacrimi neplânse, Ne-ndreptăm spre alte locuri, făurindu-ne noi vise. Spre lumina veșniciei ne-ndreptăm cu pași alerți, Spre lumea cea fără moarte, lumea bun-a celor drepți!
Este așa de minunat, parcă o altă lume În jur, pare de neuitat, divin, chiar o minune Totul e verde, plin de viață și păsări ciripesc, Și lacul prinde chiar culoarea azurului ceresc.
În toată -această frumusețe, pășea sfioasă ea, Părea o fată din poveste, privind o turturea Dădea binețe și la flori, la orice vietate Și începea încă din zori, și până pe-nserate.
Și soarele o saluta, cu razele-i călduțe Zâmbea cu drag și admira vreo câteva căsuțe, Iubea și ploaia ce uda cu dragoste pământul, Chiar și-adierea se simțea când se-ntețise vântul.
Dar, în această armonie, trecea un vânător Cu o săgeată, într-o clipă, răni un căprior Se repezi grăbită fata, înspăimântată foc La căprior să-l bandajeze, să-i dea viața la loc
Privi apoi cu întristare pe acel vânător Cum de putea fi așa rece, un simplu călător
Hei, tu, străine, nu ți-e milă să iei viața cuiva? Ce dacă-i vietate mică, e totuși cineva!
Mă iartă tu, fetiță dragă, nu m-am gândit deloc De unde vin, e doar o joacă, să te distrezi pe loc Acum, că te-am zărit pe tine, eu m-am îndrăgostit Și îți promit, nimeni de-acuma nu va mai fi rănit!
Pe scara mea din scânduri, Cu trepte ponosite Iar urc în vârf la gânduri Căci iar sunt răvășite. Am și uitat ce lungă Și ce întortocheată Și-ngustă, că pe dungă O urc abia, pe toată. Ce-o fi acolo, cine O fi călcat pe ele Și m-a trezit pe mine Din liniștile mele? Le aşezasem bine, Punând pe fiecare Un semn, spre a-l reține Pentru-ntrebuințare. Și-apoi, lăsasem viața Să curgă liniștită, Păstrându-mi aroganța De-a mi-o vedea-mplinită.
O fi vreo vietate, Ce nu vrea să-mi dea pace, O fi străin sau frate Și tihna mea nu-i place? Și-mi demolează rostul Și liniștea gândirii, Strivindu-i adăpostul, Vânzând-o rătăcirii?
Iar umblu sus, la gânduri Căci clopotele sună! Uitasem cât de tulburi Sunt apele-n furtună. Și cât de greu se-aşază La locul lor, în matcă. Iar eu, prin mintea trează, Pășesc pe cioburi, parcă. Voi mai putea eu, oare Să pun odihnă-n valuri? Voi mai avea răbdare Să reaşez pe maluri Vreo salcie pletoasă Sau un amurg tomnatic? O lacrimă se varsă Și-un gând țipă sălbatic.
Mai e decât o treaptă Din tainica mea scară; Ce gânduri mă așteaptă Și câte-n vânturi zboară?
Printre cătușe cerul se vede închis în paginile mele, șuvoi de ape inundând tot ce-i cuvânt. Crescut din tot adânc, pier pe clipe pasagere, în viața mea, ocnaș stă cerul colindând în fiecare zi câte-o celulă, și curg prin degete cerneluri, par apărându-și norii, cerând clemență. Mai scriu un timp, pân’ la sfârșit și-apoi să plece-n risipite zări, să plece.
Toamnă indecentă, toarnă-ți vin și bea! Uită-ți frunza verde în cămașa mea. Uită frigul, ploaia, lasă-le pustiei! Vreau să șterg rugina din călcâiul viei. (Mărioara Nedea)
Stai o clipa toamnă, uită-te pe geam. Uită-te la frunza ce plânge pe ram. Uită-te la mine, la ochii mei verzi. Te rog, dragă toamnă, să nu-i înserezi. (Adriana Rușățeanu)
Toamnă buclucașă, n-am știut că vii, Creanga mea golașă va îmbătrâni.. Singur voi rămâne până toamna trece.. Ultimul romantic dintr-o lume rece! (Cristina Tunsoiu)
Se clatină ramuri, frunzele foșnesc, Ești suavă toamnă și eu te iubesc!... (Florian Dan)
Ploaie, ploaie udă- ne, Spală-ne păcatele! Suntem păcătoși și cruzi, Pân’ la piele să ne uzi! Spală invidia și ura Ce-au adus în noi ruptura! Ploaie, ploaie udă-ne! Suntem plini de cugete. Gânduri negre, răsfirate, Pe la porți de mult uitate. Cheamă vântul să ne bată Si apoi să ne răzbată, Scoate răul tot din noi! De iubire… suntem goi…
