Toamnă, pusă-n hărnicia mâinilor, Și-n cântecul ce-n frunze-l caut Duios ca murmurul FÂNTÂNILOR Sau tânguirea unui tainic FLAUT!… Toamnă! Eu te DEZMIERD în poezie, Chiar dacă umbra ta mă ÎNTÂRZIE!…
Toamnă, tu ești APUSUL de-nceput, Când încă rătăcim în anotimpuri, Și când prin PARCUL pustiit și mut, Visăm la ROCHII și la alte TIMPURI! – Toamnă, când bați păduri de sângeri, IZVOARELOR dai grai de ÎNGERI! –
Aceste gânduri astăzi mă îndeamnă Să te-ndrăgesc întruna, dragă toamnă!…
De-ai fi tu somn ,ți-aș fi un roi de vise… Aș adormi cu fruntea pe-al tău umăr! De-ai fi tu cer, aș fi o stea cuminte, Din mii de stele…aș fi de-abia un număr!
De-ai fi tu codru, eu ți-aș fi o frunză Ce-ar tremura în vânt, pe urma ta! De-ai fi tu liniștea ce am pierdut-o, m-aș bucura s-o regăsesc cândva!
De-ai fi ocean cu ape-nvolburate, Aș fi o barcă ce intră în derivă… De-aș fi o noapte cu o lună plină, Ai fi un soare, stându-mi împotrivă!
De-ai fi un lac,din tine-aș naște nufăr, Un vers de-ai fi, ți-aș scrie-o poezie… Dar nu aș vrea să te aștept, să sufăr, De-ai fi real și nu o fantezie!
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a patruzeci și cincea etapă a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”
Premiul întâi ~ Peteleu Alex ~
Tulburel de Razachie
S-au copt strugurii în vie, Vom avea-n curând pe masă Tulburel de Razachie, S-au copt strugurii în vie Și-oi cinsti cu bucurie Pe mândruța mea frumoasă! S-au copt strugurii în vie, Vom avea-n curând pe masă!
2 ~. Anca Man ~
Toamnă ruginie
Toamnă… toamnă ruginie, Vântul îți adie-n plete! Vii cu iz de nostalgie, Toamnă… toamnă ruginie. Aduci brumă argintie Și vers pentru triolete, Toamnă… toamnă ruginie, Vântul îți adie-n plete!
Eu am aripi de piatră, dar în suflet iubesc, tot ce-a trecut prin mine din calvarul lumesc. Nu-mi deschide aripa, e din piatră, nu pot!.. …dar lăuntru-mi v-adună cu iubire cu tot și din ieri și din azi și din mâine voi strânge lacrima slovei din fântâna ce-și plânge neputința de zbor și cuvântul firesc… amalgamul de gânduri ce în versuri vorbesc…
Mă așez pic de ploaie-n rumeneala de-obraji și vă susur poeme-n vatra serilor calde, mă topesc fulg de nea în palma multor iubiri și mi-e versul balsam pe sub triste priviri… Dintr-un dor de citit mă transcriu în cuvânt și vă țin de urât ca o boare de vânt ce v-adună în suflet nostalgii, amintiri, într-o noapte când cerul e orfan de sclipiri.
Mi-e tiparul departe, scriu iubirea ,,de mână” în coperți virtuale… poezia mi-adună sentimente, iubiri și o mie de stări… …un ecou ce mă cheamă dincolo de zări… Când mă-mbracă în versuri boarea de vânt, mă transform pe hârtie în albastrul cuvânt, mă dau prada răstignită amanților Muzei, o fărâmă de vorbă într-un vârf de condei.
Mi-e aripa de piatră, dar spre voi vreau să zbor, versul scris de un suflet cu cerneală de-amor, dintr-o cupă de Liră șoaptele îmi vorbesc, iubitorii de versuri la popas îi poftesc, mă sfărâm în cuvinte și m-adun în condei, lacrima unei Muze sau poruncă de Zei.
… sunt un biet trubadur trecător care-și scrie picăturile din suflet… într-un vers de poezie…
Când stelele se sting, pe cer se face noapte, E toamnă și e frig, se mai aud doar șoapte, Și e tristețe mare, și sunt păreri de rău, E mare-ngrijorare, iar timpul trece greu.
Când stelele se sting, rămâne cerul gol Și adieri te-ating, încet sau rotocol. E tristă înserarea și ziua parcă plânge, Te-ajunge întristarea, iar bucuria fuge.
Când stelele se sting, rămâne doar tăcerea, Și e tot mai amurg, și doare mângâierea. Nimic nu te alină și timpul scurs te doare… E crâncen chinul tău, iar sufletul îți moare.
Când stelele se sting, se stinge lumea toată, Nimeni să te aline, nicicând n-o să mai poată. Te simți pierdut prin viață, ești rătăcit prin timp, Și nu poți să faci față niciunui anotimp.
Când stelele se sting, nici Luna nu zâmbește, Și lacrimile-i curg, și nu mai strălucește. Rămâne pustiită pe ceru-ncremenit, Spre noi nu mai privește, iar chipu-i împietrit.
Când stelele se sting, se sting speranțe, vise, Promisiuni ce sunt, sau care nu sunt scrise. Încrederea se stinge, priviri se sting și ele, Iar gândurile zboară-n necunoscut, rebele.
Un FLAUT al toamnei rătăcit stă în cânt Ecou al IZVOARELOR născute din ploaie, APUSUL se-nalță pe cer din cuvânt Și plouă, și ramul de frig se îndoaie.
In PARCUL FÂNTÂNILOR fără stăpân Doar INGERI mai poartă ROCHII țesute Cu inimi rănite, care-n viată rămân Luptând cu durerea din frunze căzute.
Și luna ÎNTÂRZIE din nori să apară Căci ceasu-l DEZMIERD cu tăcerea-n amurg Port TIMPURI pe umeri, departe-s de vară Și-odată cu ploaia, prin cânt azi mă scurg.
Mai lasă-mă toamnă, un înger să-ți fiu, Durerea s-alung din inimi rănite, Să simt că renasc, că totuși sunt viu, Prin parc eu să caut… fântâni părăsite!
Ne bate toamna în fereastră, schimbându-și ROCHII, mii, de frunze, Se sting și florile-n grădină, iar păsările sunt confuze. În PARCUL unde toată vara, ne-adăposteam pe sub castani, Acum e liniște de moarte, parc-a plouat cu prea mulți ani.
E mult prea scurtă ziua-n toamnă, prea repede se face seară, Iar soarele, răpus de neguri, ÎNTÂRZIE să mai apară. APUSUL este mai grăbit și norii se-mbulzesc mereu, Frumoase TIMPURI se sfârșesc, iar noi ne adaptăm cu greu.
Pădurea tot mai des oftează, se tânguie cu glas de FLAUT, IZVOARELOR se confesează, iar vântul nu mai e precaut. Apa FÂNTÂNILOR se zbate, e mult mai tulbure acum, Cerul ne pare mai aproape și norii-au coborât pe drum.
Visăm la ÎNGERI ce ne-alină sub mângâierea toamnei triste, Visăm la zilele de vară (ne-am fi dorit să mai persiste). Eu încă mai DEZMIERD trecutul, sperând să nu se ducă-n vânt Și îi scriu toamnei începutul, răstălmăcind orice cuvânt.
