N-am căutat vreodată al vieții sens major, Dar am simțit tăcere în strigătu-mi ce-omoară, Prin gând născând cuvântul ce arde și doboară, Când șterg sudoarea trudei, pe post de dirijor.
N-am tins să strălucească iubiri, când ruginesc Dezacordate strune din harpa urii lașe, Nici să adun în Rai comori sinucigașe De îngeri ce se-ndeamnă c-un greu infern lumesc.
N-am răspândit minciuni din mări ce pururi ard, Ci strâns-am bucurii din focul care plânge. Mai fericiți sunt ochii pustii, dar plini cu sânge, Decât castelul pustnic, cu lacăte și-n gard.
N-am vrut să-mprăștii iz de suferinți adânci, Căci boala-mi ar renaște străină insomnie. Vegheat-am doar lumină din veșnică mânie, Dar nu-mi plecasem capul, nici nu șezui în brânci.
N-am fost un Prometeu, doar bulă de săpun, Un sfeșnic ce îndreaptă umilele iluzii, Cu-amaru-mi stins în bolta cu tainice concluzii, Prin rugi ce-mi ard păcatul, când zilnic simt c-apun.
A plecat demult de-acasă, să își caute NOROCUL, Era OBOSIT de gânduri, parcă nu-și mai găsea locul … Cu mult dor iubea o FATĂ, însă ea era furată De magia vieții goale, se visa cât mai bogată!
A plecat tot mai DEPARTE, și nu doar de ea, de lume! A luat cu sine-o CARTE, înțeleaptă, printre glume … Și-a VÂNDUT bruma de stare, căci nu îi mai vedea rostul, Păstrând din toate ICOANA, care-i întărise postul.
DRUMURI noi îi ies în față, chiar deloc BĂTĂTORITE … De atâta frumusețe, tălpile i-s aurite! Ce-i clipise mai-nainte în scurtă ÎNTREZĂRIRE, Acum limpede-i apare, ca un drum spre nemurire.
Omu-ngust nu înțelege traiul lui de azi pe mâine … Cu destine scufundate într-un rai cu multă păine, Omenirea își răpește dreptul la-ndumnezeire! Spiritul are căi aspre, însă nu duc la pieire.
Unde se-avântă visele toate? Unde iubirile cuib își clădesc? Unde blestemele negre dospesc? Unde-i comoara din rugile-nalte? Sunt unde sculptând zbor omenesc?…
De unde renaște în noi amintirea Ca roza ivită-n montană poiană? O roză cu spini înțepând veche rană, Sau trandafir ce-n petale frământă iubirea! Care-i misterul memoriei când cheamă?
Se pare că gândul e doar prima tușă, Pe drumul cu arderi din iadul lumesc, Ca lupii ne mușcă păcate ce cresc, Divinu-i departe, o fantă pe o ușă. Pe care cei mulți, cu greu o zăresc.
Unde-i poiana cu gânduri înalte? Unde-i tărâmul de simț elevat? Acolo mă lasă, pierdut să mă scald, În locul unde identic vor bate Simțirea și mintea, cu dor de înalt!…
Te văd cum luneci peste vremuri de departe Când mă sugrumă bruma dimineţii prin livezi Eu toamna te doresc pe viaţă şi pe moarte Dar mâna ta mă-mpinge înapoi spre pomii verzi
Sunt disperat ca un nebun în agonie Când mai întinzi o mână umbrei mele peste timp Dar nu-ţi mai simt în ochi lumina castanie Şi toţi cocorii parcă mai rămân un anotimp
Între blestem, pierzanie şi mântuire Ţi-aş spune-adio dar splendoarea ta mă lasă mut Suntem doar noi, un iad şi-o linie subţire Şi-atuncea când te pierd, te vreau din ce în ce mai mult
Mai stai iubita mea plecată prea devreme Căci mă pândesc din clopot mituri de demult Întinde-mi mâna ta de gheaţă peste vreme Şi –mpinge-mă definitiv şi cosmic spre trecut
Până la tine este cale de-o iertare Dar bântuie jivine care vor să mi te ia Şi eu sunt prins sub albe pietre funerare Într-un concert de cetină, de lut, şi fulgi de nea
Tu, floare de lună, petale desprinse din tine îmi acoperă trupul, mă întregesc . În ochii tăi dezveliți de petale sub raza de lună eu înfloresc . În ei mă aprind, în ei strălucesc, în ochii tăi mă descopăr pe mine! Privirea ta scăldată-n lumină îmi este alcov și altar , îmi este icoană divină în care mă aprind și mă sting cu fiecare clipire de pleoapă ca un fluture orb agonizând lângă lampă, arzând poeme iubirii dintr-un vechi calendar, filă cu filă, petală cu petală. Dintr-o clipire de pleoapă mă stingi și m-aprinzi, și mă prinzi în al tău selenar avatar !
Pe caldarâmul ud de ploaia rece a toamnei, pășesc cu gândul nud printre frunzele mute de anotimpuri bătute, nu demult căzute. Le aud foșnind și strigătul lor de disperare, pierdut în ecou, îmi trezește gândul, îmbrăcându-l cu ale tale vorbe rostite în noapte… zbucium… furtună… clipele scrum… pierdute ca frunzele-n drum. Pășesc… gând pribeag, melancolic, beteag, aleargă ostenit, picuri de ploaie pe față îi simt, spălându-mă alene de-al meu frământ. Spală tu, ploaie, spală veșmânt al hoinarului gând, spală toate frunze, spală caldarâm, adu-mi pe buze picuri de parfum, dulci vorbe nerostite din zările de fum, să poată lega iar două siluete pe același drum.
Universul prins în ove ne sărută-n Porți zidit, și Tăcerea… în tăcere se ascunde-n Masa castă, ca în taină s-o asculte doar Coloana Infinit și s-o cânte-n zbor spre stele numai Pasărea Măiastră.
Puritatea-ntr-o femeie… Pogany cu ochii mari, Cumințenia țărânii cu obraji dual de clari, Muza adormită-n gânduri aurită-n vis de dor și Sărutul cu-al său farmec și destin nemuritor,
Principese… X la număr, Prometeu… Doi pinguini, Primul pas și Primul țipăt, Fii risipitori, străini… Vrăjitoarea, Tors de tânăr, Păsări prin văzduh trecând… o Țestoasă zburătoare… toate-mi flutură prin gând…
Mă înclin cu prețuire Sfântului Brâncușian căruia-i curgea prin vene sânge nobil de Traian, Decebal îi șade-n oase, fiul țării risipit prin străine infinituri… Zeul nostru pribegit.