Dimineața dau drumul cuvintelor să se umple de rouă, le invidiez că umblă cu picioarele goale pe cer, stau la masă cu îngerii după ce își ung cu mir, toate vocalele și-mi înfloresc pe tâmple, fluturi de ger,
Așezate în cercuri, la ceremonii, cuvintele se strecoară unul câte unul, în gânduri îmi rămâne pe frunte mirungerea, și ploile care îmi inundă sângele, rânduri, rânduri…
Ție, ți se așază pe umeri ca o adiere de primăvară, de-a dreapta și de-a stânga durerii, o nouă familie de cuvinte, un miracol care coboară în inimă, prima oară…
Sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri nu ştiu precis câte au mai trecut sau câte mai sunt am părul albit şi ochii sticlaţi îmi place aşa cum sunt cu umerii apropiaţi şi gâtul reazăm sub cer doar pantalonii mi-au rămas mici şi privirea cât o rază
nu-i bai
privesc în urma anotimpurilor ce au trăit în carnea mea şi acum se duc… nu pot să le mai ţin în mine chiar dacă unul l-am pus de-o parte pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic dar cine ştie…
azi am învăţat să-mi fac o cafea şi să îmi strig nepotul mai am şi câteva amintiri poate într-o altă zi îmi a fi cu mult mai bine rănile îmi vor curge precum sîngele absent în târziul din noapte o să mă ghemuiesc până adorm şi-n tot timpul acesta cineva îmi va construi o casă fără trepte cu o singură fereastră care va da înspre apus…
despre toate aceste lucruri am vorbit cu Dumnezeu şi totuşi nu mă pot desprinde de voi
L ăcrimez și visez, nu mai știu ce iubesc, U milă, m-așez în genunchi și vorbesc, N imic nu-mi alintă dorul durut, A bdic, mă ridic, aștept un sărut…
O col dau uitarii pe-o frunză în gând, C ând ramul își pleacă privirea plângând, T impul cu mine este dur, nemilos, O filă se rupe din suflet sfios, M ă apar de vânt și de norii cei grei, B eau elixirul la masă cu zei, R oua luminii se prelinge în potir, I ubirea renaște, inspir și respir, E coul șoptește cu glas de zefir.
Mereu îmi vine-n minte un cântec și îl cânt Când îmi aduc aminte de glasul mamei sfânt. Pe piciorele-ntinse punea perna-nflorată Ne legăna prin vise în noaptea înstelată.
Când ne ținea în brațe ca pe două comori Îi mângâiam obrajii, roșii ca doi bujori Geamăna mea-i prindea perlele din șirag, Cu șerpii părului eu mă jucam cu drag.
De fustă se ținea sora noastră mai mare Când ne purta în sat la zi de sărbătoare, Se mai oprea măicuța, la umbra unui nuc Unde ne aștepta, fântâna cu uluc.
O port ca pe-o comoară în gând, acea fântână, Parcă aud și-acum pe cumpăna bătrână Cântec de rândunele, care cântau în zori, Purtau mâlu în cioc, la noi la căpriori.
Pe puntea iazului, de mici ne-am odihnit Cu broaștele-mpreună până la asfințit După ce toată ziua, cât era ea de mare Copiii satului se bălăceau în soare.
Nu pot uita pădurea cu teii mei de aur, Livada din Boșcana și cântecul de graur, Câmpul de iarbă verde de la Liești din deal Turme de oi și vaci, ici colo câte-un cal…
Seara când cobora cireada în jos, la vale Sătenii s-adunau și le mânau agale Pe drumul prăfuit, în liniștea-nserării Glasul lor se-ntrecea cu al privighetorii.
Nu-l pot uita pe tata cu chipul mereu treaz Zâmbind punându-și gluga cu soarele-n obraz, Gluga cu pâine caldă care-o cocea-n cuptor Măicuța cu năframă, cântând încetișor.
Îl văd făcându-și barba cu briciul ascuțit De cureaua lui lată, apoi plecând grăbit Încălțat cu opinci în carul lui cu boi Ni se părea un rege plecând, zâmbind spre noi.
Cântecul mamei mele îmi zboară iar prin gânduri Ce se rotesc prin suflet ca păsările-n cârduri, Parcă o văd și-acum lipind casa cu lut Simțind parfumul ei când mă-nvelea-n sărut.
Îndes cerul în bol, îl las să picure suficient până la dizolvarea bulgărelui de suferință și amestec într-o direcție necunoscută tot valul, consum grăbit poțiunea, nu prind aripi așa cum doream, norii de plumb m-au adâncit, a fost ca și cum învelindu-mi trupul, devin izolat. Transpir suficient, cât să mă evapor depășind norii.
În păcura nopții, se cască adâncuri, Iar crivățul urlă că iar e stăpân, Își plânge câmpia destinul hain, Zăpada s-adună ca turma de gânduri. Genunea se naște, cădem în străfunduri, Sinistru din trâmbiți, se-anunț-un prăpăd… Pâraie duc pietre spre-al mării vag țărm, Speranța se pierde-n dușmane abisuri. Copacii se-nclină pocnind des sub ger, Neliniștiți bat caii în grajd din copite, Ne cheamă în noapte, ca lupii ispite, Stafii și blesteme, în zori, abia pier. În păcura nopții crivățul urlă, Că el e stăpânul, cel aprig, pe ger Biserici cu turle, semeț îl înfruntă, Sunt brațe ce cheamă pacea, din cer…
Te ascult cel mai mult când tu taci și exiști, Când mai crezi c-am rămas doi copaci pesimiști, Tu trăiești cel mai mult în prezentul ocult Și mă cauți mereu între azi și demult
Pe aceleași alei sunt un biet menestrel, Sunt o salvă de tun într-o piele de miel, Nu mai sunt ca un om, nici copac nu mai sunt, Sunt un tropot de cal cu potcoave de vânt
Te iubesc mai acut când prin ploi te dezbraci Și te-mbraci cu finalul câmpiei de maci, Nu mai știu nici ce ești, nu mai pot nici să mint, Cât de mult te-am urât, cât de mult te-am iubit !
Sunt o brumă de toamnă pe-o frunză de crin, M-ai rugat să te mângâi pe coapse puțin Și prin umbra înaltă-a pădurii de tei Suntem trupuri de foc și ne pasc niște lei
Nu mai sunt ca un om și nici cal nu mai sunt, Sunt un dangăt de clopot căzut pe pământ, Sunt o toacă de lut care bate tacit, Dinspre minus nimic, înspre plus infinit
