Poate că marasmul ăsta de-a te întâlni cândva, M-a ținut în viață totuși și la moarte-am abdicat. Mă clătesc cu stropi eretici și mă-nfășur în perdea, Să te prind cu ochii minții în năvodul sfâșiat. Sunt rănită de iluzii, mi se-nchid de spaimă ochii, (Ți-am lăsat din buze rujul, pe o coală de hârtie)… Apoi înălțată-n tocuri am știut să mi te-apropii într-o noapte de festive guri poftind la veșnicie.
Port în pântece speranța unor alte zeci de vieți. O să-ncep pe o planetă, într-o altă incarnare, Să te caut iar în mine, să te rog să te repeți În oricare primăvară ce-o aștept la semafoare. Mă voi risipi o vreme între spații inegale. Inima e dintre toate, cel mai greu bagaj al meu. ,,Dacă o să bântui lumea fără versurile tale,, Va fi ca și cum din mine pleacă însuși…Dumnezeu!
POVESTEA MAMEI Florentina Savu A sosit vara...În casa cea mare și albă sună glasuri limpezi ca de clopoțel:
A sosit vara! A sosit vara! Trei copii ies în curtea cea mare, adumbrită de o boltă de viță-de-vie și de pomi fructiferi. Păsărelele cântă, zboară de colo-colo ori se odihnesc la umbră. Vântul adie molcom, abia mișcând frunzele pomilor. Privirile copiilor, o fetiță și doi băieței, sunt ca de aur. Soarele se oglindește în ochii lor și ei se hârjonesc râzând fericiți. Mama lor îi cheamă și-i roagă să se așeze pe scăunelele cilindrice, de fapt niște butuci de lemn, la o masă mare, tot cilindrică, meșterită dintr-un copac bătrân care avusese dimensiuni considerabile. Pe ea strălucește o față de masă albă, din damasc. Copiii se așază împrejur și mama îi servește cu dulceață de cireșe și cu câte un pahar cu apă rece.
Oh, mămico, de ce este atât de frumos vara? De ce suntem noi atât de mulțumiți și fericiți?
Mâncați dulceață, puii mamei și o să vă spun. Lingurițele se avântară în farfurioarele din care, pline, erau duse iute la gură și savurate cu veselie. Băură la fel de repede apa rece, proaspăt scoasă de la fântâna din curte și așteptară cuminți povestea mamei.
Hai, mămico, suntem gata!
Ei bine, dragii mei, am să vă spun: Cică au fost odată ca niciodată, într-un sat mic și sărac, o femeie și un bărbat. Amândoi erau nevoiași ca vai de ei, dar se iubeau foarte mult. S-au căsătorit și au avut împreună două fetițe. Tatăl însă era supărat că nevasta lui nu-i dăruise și un băiețel astfel că, iubirea de la început părea să cam pălească. Omul era tot timpul posomorât și abia își privea fetițele. Ele, bietele, cu ce erau vinovate? Cu ce era vinovată mama lor? Cei doi soți au fost ajutați de mulți oameni din sat să-și construiască o casă nouă, mai luminoasă și mai încăpătoare decât cea veche. Fata cea mare visa să devină scriitoare, însă visul nu i s-a împlinit fiindcă era lipsită de curaj și de încredere în forțele proprii. Scria doar pentru sufletul său, fără să fie văzută de cineva și asta doar așa, să-i treacă de urât. În cele din urmă s-a căsătorit și în curând au apărut pe lume trei copii: o fetiță și doi băieței. Aceasta a fost bucuria ei cea mai mare. S-a dedicat cu totul creșterii și educației lor. Dorea să le facă toate anotimpurile vieții mereu frumoase, așa cum este și această vară, care vă place atât de mult. Să știți, dragii mamei, că vara și toate anotimpurile sunt frumoase pentru că unele mămici s-au luptat mult tocmai să le facă să fie frumoase.
Tu ai suferit vreodată, mămico?, întrebă cu ochii luminoși fetița.
Da, draga mamei, însă acum sunt atât de fericită și bogată! Voi sunteți fericirea și bogăția mea cea mai de preț.
Și eu o să sufăr ca tine, mămico?, întrebă ea pe un ton îngrijorat.
Nu, iubita mea! Tu nu vei suferi, am eu o baghetă fermecată și cu ajutorul ei voi alunga toate relele care ar încerca să vină peste voi.
Putem să o vedem și noi?, o întrebară într-un glas cei doi băieței.
Nu, copii! Bagheta aceea este ascunsă în sufletul meu. Când o să creșteți și eu nu o să mai fiu să vă apăr, o să v-o las vouă.
Ce să facem numai cu o baghetă, mămico?, o întrebă îngrijorat din cale-afară cel mai mare dintre băieți.
O va primi acela care va fi cel mai cuminte și mai înțelept dintre voi, dar și mai milos în același timp. Acela care o va primi va putea să-și ajute și sora, și fratele sau frații, să fie fericiți și apărați cu toții de rele, întotdeauna.
Mami, toți o să fim deștepți, cuminți și miloși. -În acest caz, o să vorbesc cu Moș Crăciun să aibă grijă și să vă aducă el la fiecare câte o baghetă fermecată.
Da, așa mai merge, mămico! Să ne dea la toți trei ca tu să nu fii nevoită să ne-o dai pe-a ta și să rămâi tristă și nefericită, spuse dintr-o suflare fetița, sărind de gâtul mamei sale și sărutând-o cu foc. Pe rând veniră și băieții. Cu lacrimi în ochi mama își strânse pruncii la piept.
Mami, nu cumva ai lacrimi în ochi?
Nu, dragii mei, doar mărgăritare! Da, mărgăritare…șopti ea emoționată. Acum puteți zburda în voie, dragilor, însă aveți grijă cum vă comportați, ca să obțineți fiecare câte o baghetă fermecată, atunci când va sosi vremea.
Să nu ai nicio grijă, mămico! Fetița încă nu se mișcase de lângă mama sa.
Hei, dar tu ce faci? Nu te duci la joacă?
Mă dor mărgăritarele tale, mamă!
Iubita mea, aceste lacrimi le-am numit mărgăritare pentru că sunt lacrimi de fericire. Un om plânge nu numai de durere ci și de bucurie. -Adevărat?
Da, iubito, adevărat! Doar știi că mama nu v-a mințit niciodată! Atunci, pe obrajii bucălați ai fetiței străluci soarele.
Așa te vreau, draga mamei! Acum, hai, du-te la joacă!
Ce mult te iubesc, mămico!, îi stigă ea, alergând după frățiorii săi. Gânditoare, mama strânse farfurioarele din care copiii mâncaseră dulceață, precum și paharele de apă. Își luă apoi un caiet și un stilou și începu să scrie. Despre ce oare scria? Despre anotimpuri? Despre copii? Despre minunile și durerile vieții? Cine poate ști?
Când am plecat, dădeau în pârg cireșii. Iar pe coline, înfloreau măceșii. Și tot văzduhul cu simțiri de mai, Parcă-mi șoptea ca-ntr-un suspin: ,,Mai stai…”
Și mâinile-amândouă, a mea soartă Le-a încleștat pe sârma de la poartă. Voia să știu că, de-o fi rău sau bine, Nu se va-nchide poarta după mine.
Mergând la deal, mă petrecea-n chindie, Miros suav de flori de iasomie. Și nu-i deloc minciună. E-adevăr: De-atunci s-a cuibărit la mine-n păr.
Când vântu-adie-n pletele-mi rebele Mă-nvăluie mirosul casei mele. De-aceea vântul mi-i prieten bun: M-ascultă-ntotdeauna când îi spun
Că mă usucă dorul de acasă. Și când mă prinde, tare greu apasă. Iar el, știind prea bine dorul meu, Ca un apostol pus de Dumnezeu,
Fără să-și cate vreme de hodină Sau mie să-mi găsească vreo pricină, Îmi spune-n șoapte dulci de mângâiere: ,,În tine e un munte de putere.
Nu te-ntrista. Păstrează-ți, te rog, fire. Puterea toată-ți este în iubire.” Și-atuncea, simt că-i a mea lumea toată… Că sunt peste măsură de bogată.
Și-i pun iubirea sinceră-n desagă, S-o-mprăștie cu drag în lumea-ntreagă. Eu știu că, hoinărind, din drumul său Se va abate și în satul meu.
Și adierea-i gingașă și fină, Se va așterne și-n a mea grădină. Acolo, printre straturi, sunt doi sfinți: Îngenuncheați de vreme-ai mei părinți.
muritori suntem… toți trecători prin vaduri… toți călători eterni… fire de nisip ce parcă înviem ca zale într-un lanț morfic, ascultând de strigătul gândului minții ce ne cheamă să ne naştem întruna copii, să fim cruci, cruci de oase… cruci vii răstignite-n revendicările cărnii nesățioase şi-al sângelui îndemn, robiți de pofte şi patimi, ravăşiți de neştiințe şi credințe proprii, orbiți şi dezorientați de nemiloasele vreri… labirintul gândirii, cu-a gândirii poveri, ca prietenul cel mai aproape… ca dușmanul de care nu eşti învățat să te temi nici atunci când eşti slăbit de puteri, împuținat de zile, sărăcit de speranță, cu sănătatea şubredă, tu-mbătrânit dup-o viață primită fără s-o fi cerut… tu, din neființă, ființă… de niciunde, spre nicăieri, rătăcit şi pierdut, făcând pe pământ aceleaşi lucruri pe care alții ‘nainte le-au mai făcut, azi uşor diferit față de ieri, gândul, podoaba umanității, umanitatea, liber cugetătoare… veniți în viața ce o avem de trăit ca-ntr-un loc magic al regăsirii, numai aici zămislindu-se vise, numai aici să poți gândi ce ai de gândit şi să spui ce ai de spus celorlalți, faptele tale, cărarea şi calea, pavată de judecata minții, şi tu, şi eu, un gând din gândul omenirii, emis între pământ şi cer printre zadaruri obscure, confuzii şi înşelăciune, deşertăciuni şi talanți… mintea omului, o sărbătoare, neexistând munți mai înalți, nici mlaştini mai ispititoare, nici deşerturi mai arzătoare şi nici aripi mai largi cu care omul să poată să zboare, cum nu este nici o tainiță mai afundă, unde să te ascunzi de ceilalți, de când a fost însămânțat cu om pământul, cu el, împreună, conturându-se gândul, dintre încrețiturile minții pornit să-i pună-n gură cuvântul, el, suflare vie, ce, lutul i-a-nnobilat, încât… doar pentru acest lucru să se umple de fericire, însă omul s-a trezit că visează la nemurire, spre-o viață cu nemoarte, candidat, acaparat de miraje ce-au izvorât din gândire, aici pe pământ trăind pe-un prag de păsuire, legat cu nod de încercări şi de dreptăți şi disperări, alunecând pe-un tobogan al viețuirii înțelegând sau nu identitățile iubirii… născut, să facă din câte-s a lui, toate… şi pe-a altora, uneori, jumătate, fără să poată lua locul la nimeni, fructele minții, numai cu ploile sale udate, el fiind răspunsul la orice întrebare ar avea… venit pe lume să-şi dea, el, cu el, întâlnire, în confruntare pământul scenă-ntr-o regie cu timp şi spațiu oferit gândului împlinit prin rostiri a cuvântului, şi eu, şi tu, un gând din omenire… năruind şi clădind vise… interferând cu a tale, cu-a lor, sau a altui… visele, izvoare de fericire, omul, de viață flămând… chiar dacă, e clar, că, de murit murim oricum, de asta, nu scapă niciunul, viața ca singurul drum de parcurs, iar noi n-avem cum rătăci drumul în sens unic indus… totuşi, cât pasul măsoară pămîntul simțindu-i țărânii în talpă sărutul omul cară cu sine şi gândul, bun, sau rău, cu raiul şi iadul său… căci şi cel mai bun dintre oameni e-aproape dar departe de Dumnezeu, calendarele pline de sfinți, ca păşunile de ciobani care pasc oi cuminți, ca şcolile, cu profesori, dăscălind copii mulți, dar cu prea puțini premianți… ca partidele mincinoase, cu propagande false trişând la urmă votanți, ca parlamentele pline de politicieni prea puțin diplomați, ca bisericile pline cu popi, însă, prea puțin cucernici părinți… toți marcând şi controlând lumii cărările, însă-ntre ei, prea puțini sunt convingător devotați… şi ei, şi noi, un gând din gândul omenirii… energii terestre, încojunrând ca o plasă pământul… gândul, cuvântul… cuvântul, faptă, când nu îl ia vântul… realitatea, aşa cum o ştim… aşa cum reuşim s-o vedem… şi din ce vedem, cât înțelegem… sau cât dorim… şi eu, şi tu, porniți în căutarea fericirii… orbi, neaflându-i tărâmul, hotarele zăvorând-o în noi, noi fii ai ploilor trecătoare… şi buni şi răi, într-o viață în care se moare… şi răi şi buni, crezând că sunt pe lume cei mai deştepți… dar… cât trăim, omul cu adevărat bun, şi de la care, bunătate aştepți, e acela ce poate săvârşi răul însă nu-l face, nu din teamă sau laşitate ci pentru că are astfel mintea sa aşezată şi nu-l lasă nici conştiința şi nici inima nu îl lasă ca din viața primită să-şi vrea prăpădită nici măcar o secundă… nici măcar o clipită să nu o stea pornit pe război ştiind mai mult ca destui nebuni printre noi, negustori de suflete, năruitori de destine, călăi de popoare şi inumani trădători pentru bani nesătui… toți, gânduri şi cuvinte, toți, fapte… şi dacă tot ni-s datori cu o moarte de ce să murim de zeci de ori înainte… cimitirele şi-aşa-ncărcate de oase descărnate părăsite de suflete, printre borzii gliei privind lăcrimate spre alte suflete care stau la rând înecate de gemete, fiindcă, vezi tu, prietene, cum îngăduim să ni se dea suferință, fermecați parcă, să o primim fără ca să cârtim… ca şi când, fără suferință, nu am şti să trăim înlăuntru lutului, care oricum va dispărea la un moment dat corectat de dojana mormântului într-o groapă din fundul pămîntului, secretul fericirii nefiind, de fapt, nici un secret… ea, în noi, de la naştere, până la ultimul epitaf desuet, scris pe crucile de lemn şi de piatră, țări şi oraşe, împărății şi imperii, adversari şi rivali, eroi viteji, şi concurenți loiali, alinați de soartă în vatra din cimitire… cu toate că, cea mai grozavă amintire, nu o lăsăm în inima urmaşilor, care şi ei pier, ci, în inima şi în sufletul universului care îşi va aduce aminte de tine o veşnicie, aşa cum ai fost, aşa cum ai făcut, aşa cum ai trăit, tu o masă de energie dintr-un angrenaj într-un rost, rostul nefiind efemer, calea armelor omul inventând-o pentru fericiri fără de rost în rostuiri de fericiri lăsate de Dumnezeu într-o viață de om măsurată de El, astfel încât… azi, nu îți mai iau partea, om rău, tocmai fiindcă, viața, nu a început cu moartea atunci când Creatorul şi-a dus la-ndeplinire lucrarea gândită de gândul Său… în atelierul Lui de creații, Iubirea îi cânta Vieții naşterea presărând flori pretutindeni unde-şi deschidea ochii ea lăsând somnul veşnic scenei finale după ce pe pământ s-a-ntâmplat viețuirea cu tot parfumul şi toată lumina sa… cu toată dulceața ce-aduce-n inimă împăcarea din bucuria de-a exista, şi-atunci, de ce să vrei să fi rău, suflete, când cu răul, n-ai cum, undeva, să ajungi… şi-apoi… încotro vrei să fugi dacă nu tot în aceeaşi direcție cu timpul vremii binevoitoare din veci… când ai să pleci, şi tu, să laşi în urmă ce-ai construit, neândoielnică importanță, având temelia gândului bun… ea, o moştenire care valorează ceva, întărind întrucâtva osul străbun, un clavir, materia cenuşie care-nvață, învață mereu şi mereu peste tot ceea ce ştie, de miliarde de ani, folosind note de la pianissimo până la tremolo înalto ca-ntr-un zbor de rândunele pe cerul albastru… ca o văpaie ce zămisleşte un cânt lângă alt cânt idei curgând dintrânsele botezate într-un râu de lumină ce oglindeşte în el stele ce-aprind alte stele, gândurile, fuioare ce torc pisiceşte, luciri de sori într-un coş de nuiele cu raze picurate regeşte din lumina divină, să poată omul, să creeze cu ele, iubirea, răspunsul la toate cele văzute şi nevăzute… iubirea, răspunsul spiritual în toate ce-s sub soare făcute, ea implicată, şi înlăuntru, şi înafară… un soare, luminând cărarea ancestrală a spațiului terestru, de viață ocrotitoare, după cum gândirii sale ea-i porunceşte, strigându-i Vieții ,,… trăieşte !”, la fiecare viu, viața, un premiu al său, chiar şi-atunci când binele nu-ți prea reuşeşte, puterea rea a gândului rău chitită să înceapă războiul în jurul tău, bazată laş pe barba cuvântului ales pe sprânceană între două clipiri de pleoape ce adună dureroase explozii de lacrimi în geană, pe când ochiul apos aruncă sulițe după sulițe strigând ,,…Viață, uimeşte-mă!” să poată spune tot omul ,,… ăsta, da, show !”… răul manipulând dintotdeauna binele jurând şi încredințând că tot ce face, face în folosul său, bietul bine-nghițând găluşca, de prea puține ori, spunându-i răului ,,… hai, nu zău…?!”, mai ales că moartea nu ne dă nimica-n schimb, cât trăieşti materia minții lucrând, şi la neântrebări răspuns căutând, noi toți, aici, ucenici, aruncați în apele frământate ale gândirii, pescuitori, pescuiți, de propriul gând ispitiți, de-aşa multe dăți gândul nostru ca o piatră de moară, omul, sfărâmător de peceți semănând cu lama cuțitului ce deschide scrisori, tu, să-nțelegi, să pricepi… să te dumireşti, înainte să mori, că, şi în vremuri vechi, şi în vremuri noi, tot din gândul minții alegi, voia întâmplării, ținând de şansa nedată visării să se-ntâmple în tot ce se-ntâmplă, ea ca o pânză goală, sau, nețesută, încă… oceane de gânduri, antrenând nevăzute mări de cuvinte rostite-nerostite, şuvoaie fără stavilă şi fără maluri din minte, valuri aducând alte valuri, albiile, niciodată secătuite, ele, forța furtunii tale de om… unde-nspumate frământate cum frământă vântul frunzele-n pom, oricare dintre oameni păşind fără teamă în gândul său… gândul bun… gândul rău… conştient gândul că omul le simte pe toate şi ‘nafară şi înăuntru ca dintr-un întreg condamnat la scindare, în scindări cântărind mizele cu alt gând ascuns după gratii, nu o dată gândurile bune ca acei sfinți a închisorilor ce se luptă cu patimi pentru-a minții libertate în cugetări, oricare sfânt al gândirii ca un alt Christ purtător de lumini divine în cereştile iertări şi în dăruirea de sine… trist, Doamne, trist, pentru om, fiindcă gândul ascuns omenesc ştie că, omul nu va urca niciodată până la Tine… gândul omului, ca un vraci care amestecă ceaiurile din plante lecuitoare cu ierburi otrăvitoare păgâne, cumplit frângând clipe de viață, fiecare clipă având importanță, în fericirea de a fi oameni… gândul lui rău, ca o urâciune ce spurcă norocul pe care omu-l caută în trifoi şi-n carul cu fân, dar nu-l vede nici de ar folosi microscopul, deşi îşi pune moartea la încercare ades, ca într-un examen, înainte să îi vină sorocul… se joacă cu gândul cum te-ai juca cu focul, înainte de-a trăi cel puțin într-un vis, realitatea, şi ea un vis ce nu s-a sinucis când a fost prezisă-n istorii… însă, prea greu să îl vezi pe leneş gândind… gândul rău, ca un câine turbat ce şi-a ascuțit dinții izgonind gândul bun, ca un cerber stând la porțile minții să nu îl vadă pe-acesta visând şi sperând, visul fiind aducător de speranță… după numărul de întunecimi lipsite somn să putem număra coşmarele omenirii, lumea greu trăind şi dacă doarme prea mult, letargia neavând cutezanță, numai cerescul divin să facă față delirului umanității, oamenii, atât de răi când nu dorm… ei treji, refuzând materiei cenuşii apa vie a Sfântului Potir, noi prin alegeri să fim ceea ce vrem să fim, fățarnici, neuitând să ne rugăm Dumnezeului nostru să mai aibă răbdare puțin, când, altele ar trebui să fie rugile noastre, căci, nu anii, sunt dovada maturității, ci, modul în care gândim… răutatea, ca o formă ratată a inteligenței, de miliarde de minți să depindă ce vom culege… rodul gândirii la purtător, cel mai aşteptat răsărit de soare, răsăritul oricărei zi vieții deşteptător… gândul bun o poezie a minții ce-aduce laudă materiei cenușii, el mesagerul adevărat al iubirii… şi… fiindcă fiecare din noi contăm într-un univers în care existăm, să ne-aducem aminte mai des ce suntem… gândul bun… gândul rău… şi tu şi eu un gând din gândul omenirii, pământul, locul regăsirii ce-a oferit spațiu şi timp gândului să fie-mplinit prin puterea cuvântului… gândul omului ca prietenul său cel mai aproape în tot ce însemni, ca duşmanul de care nu eşti obişnuit să te temi… noi, cruci, cruci de oase… în lumea aceasta a omului pe care o merităm, adaptată gândirilor noastre… în timp ce, călcăm la tot pasul peste frumusețile simple ale Creației… țărâna, sărutându-ne talpa, ea primind întrânsa rămășițele vieții… primindu-ne şi pe noi, fiii Grației…
De te pierd, îmi pierd și visul Și-mi pierd dorința de-a trăi, Îmi pierd viața, paradisul. De te pierd, îmi pierd și visul, Sufletul mi-l pierd, învinsul… Eu fără tine n-aș mai fi. De te pierd, îmi pierd și visul Și-mi pierd dorința de-a trăi.
De te pierd, îmi pierd culoarea, Îmi pierd rostul și credința, Bunătatea și candoarea. De te pierd, îmi pierd culoarea, Mor așa cum moare floarea Și pierdută mi-e voința. De te pierd, îmi pierd culoarea, Îmi pierd rostul și credința.
De te pierd, îmi pierd lumina Și-mi pierd razele de soare, Îmi pierd sufletul și vina. De te pierd, îmi pierd lumina, Stângăcia și rutina… Îmi pierd tot și știu că doare. De te pierd, îmi pierd lumina Și-mi pierd razele de soare.
De te pierd, se duce viața, Dorul ce mă chinuiește, Și pierd roua, dimineața. De te pierd, se duce viața Și-mi pierd repede speranța, Visul ce mă întărește. De te pierd, se duce viața, Dorul ce mă chinuiește.
De te pierd, mă pierd pe mine Și aerul ce îl respir. Nicicând nu îmi va fi bine. De te pierd, mă pierd pe mine, Că mi-e gândul doar la tine, Iar de-am să mor n-am să mă mir. De te pierd, mă pierd pe mine Și aerul ce îl respir.
2) ~Peteleu Alexandru ~
Călător prin amintiri
Te regăsesc prin amintiri Că doar atât mi-a mai rămas, Aleasa mea dintre iubiri Te regăsesc prin amintiri Cea cu luceferi în priviri, Ades la tine fac popas, Te regăsesc prin amintiri Că doar atât mi-a mai rămas.
3) ~Felicia Percec ~
Dulcea mea copilărie
Dulcea mea copilărie, Zbor spre soare, tainic vis, Puf trecut de păpădie. Dulcea mea copilărie Mi-ai rămas, în suflet, vie, Tu, tărâm de nedescris! Dulcea mea copilărie, Zbor spre soare, tainic vis.
Cât aș vrea să te mai am, Rai, coborât pe pământ! Să mă ung cu-al tău balsam. Cât aș vrea să te mai am, Floare de cais pe-un ram, Pierdută, de ani, prin vânt. Cât aș vrea să te mai am, Rai, coborât pe pământ!
SUFLETUL și azi tresare la GÂNDUL nemuritor Unde am uitat că visul mi-a fost zbor de început, AMINTIRI care mă cheamă deși timpu-i CĂLĂTOR, În Tărâmul meu de vis unde pururi m-am pierdut.
Și acolo rătăcesc, ALERGÂND pe căi divine Cu pași veseli de FETIȚĂ, inocentă și rebelă, Adunând floarea de tei în zilele lungi, senine, Și DESCULȚI prin ploi de vară, frunzele-mi erau umbrelă.
În Tărâmul meu de vis e PĂSTRATĂ puritatea Ce o ascundeam când jocul părea uneori mirat Dar în GAȘCĂ cine oare mai vedea atunci dreptatea?! Căci nimeni nu era mare când era de explicat!
Am uitat ceva din mine pe tărâmul inocenței BUCĂȚICĂ din copilul care astăzi e adult… Și-a-nvățat că zâmbetul este farmecul prezenței, Și mi-e dor să fiu copil, basme-n liniște s-ascult!
În suflet la mine e un vulcan de furnici. Lumea ta întreagă-i aici furnicar cu furnici. O parte divină, senină, cu multă lumină, o parte cernită, acoperită cu petale de roze violet-albăstrui, simbioze , gânduri pierdute prin galaxii, trupuri de privighetori închise în colivii, sentimente, dorințe, iluzii, repetate perfuzii, petale de iriși, visuri deșarte păpădii scuturate…
Întreagă, lumea ta e aici un altar de urzici, petale desprinse din soare, ciorchini de cireșe amare, fluturi cu aripi violet și licurici… ce răsar de la mine din piept. Lumea ta întreagă din poeme-i aici mușuroi cu furnici !
Zbor spre înălțimi 