Și poate te-oi găsi-ntr-o zi, cu visul meu tăcut, în mână, Voi învia … și voi muri, în vrerea ta, care te-adună, Să punem visuri cap la cap… să adunăm în pumn o noapte, Dintr-un coșmar ca să te scap, din somnul tău de vanitate.
Am să păstrez în ochii mei zorii, să nu mi te alunge, Din purpuriu donat de Zei, când mana de Iudei te-ajunge, Din Karma anilor trecuți, să plămădesc același vis, Cărarea pașilor desculți, ce duce-n porți de Paradis.
Te scriu mereu o veșnicie, o stea-ntr-un colț de infinit, Cioburi de suflete făclie, ce ard aidoma clipa de iubit, Și-ți strâng în palmele căuș, cenușa dintr-o amintire, Un vis de noapte cărăuș, te-adună, sâmburi de iubire.
Un dor crucificat de iele, te-a răstignit în somnul meu, Și-mi fugi cometă printre stele, și printre stele fug și eu, Am să te-ascund în ochii mei, șirag de visuri în neștire Să-mi spună noaptea taina ei, de ce-mi ești visul de iubire?
Aș îngropa durerea, uneori, din anii ce-au trecut necruțători și cei care au șchiopătat, răniți de pietrele din cale. M-aș face luntre peste cea din urmă vale. Aș cere iernii să-nghețe amintirea din inima, pe care n-a atins-o fericirea, din gândurile ce-au căzut neputincioase, pe-o cărare. M-aș face-albastru peste cea din urmă zare. Aș îndoi genunchii într-o rugăciune și-aș pune sufletul, mai sus de rațiune, chezaș pentru o aripă care s-a frânt spre soare. M-aș face zbor în cea din urmă provocare.
18 ianuarie 2020/ volumul:”Gânduri cu aripi albastre”@Lizeta Prața
Din lungul şir al zilelor de viaţă, adun mănunchiul clipelor trăite în seri târzii, şi-n toiul nopţii, și iau frumoasele momente ce dau culoare și răsfață. Cum pictorul pe pânză aranjează frumosul izvorât din realitate, ce nemişcat stă într-o vază, că-i numai fir de trandafir, o păpădie-n zbor, sau un ciulin cu ţepi sau fără ţepi în șir, pe pânză să-l picteze fin. Din lungul şir al zilelor din viaţă las truda orelor muncite, în horă să se înfrăţească cu clipele de bucurie. Separ de chin, pe cele fericite să zboare gândul cât o vrea, în armonie să trăiască cu dorul și iubirea mea, în seri târzii și-n toiul nopții frumoasele momente, inedite, ce ni le-oferă încă dragostea, să le gustăm și-n prag de dimineață. Constantin Nicolae Gavrilescu
Când coboram din tren și mă așteptai Cu aureolă de mult prea iubită Voiam să opresc voiam să ucid timpul Să trăiesc nemurirea pe același peron Să te văd și chiar să mă târăsc ca un melc
Nu mă mai săturam să te văd cum străluceai În soarele dimineții zâmbetul tău Era o fereastră spre altă lume Era secunda când eram supremul zeu Când deja simțeam cum mâinile tale Mă mângâiau din zbor
Ochii tăi mă încolăceau lacomi Și mă înecam cuprins de sărutări De bunăvoie mi-am pus inima zălog Așteptând să mă topesc într-o lacrimă Unduitoare și străvezie în formă de inimă
Pe peronul acela dintr-o gară veche Te priveam la câțiva pași Și nu mai vedeam pe nimeni Erai un munte și mă priveai Ca pe un giuvaier ca pe-o minune
Peronul vechi încă mai așteaptă O altă clipă de nemurire Dar toate sunt duse spre o altă lume Până și trenul șuieră a pustiire
Prea repede se lasă seara autoare: Lizeta Prața Mă-ntorc din nou pe țărmul în care-mi regăsesc cuvintele umbrite, m-aplec să le culeg, le-aș arunca în mare să nu mai poată fi grăite. Mă bate vântul în rafale, mi-e frig și mi-e pustiu și îmi rănesc tălpile goale, pe drumul ce-ar fi trebuit să-l știu. Strigă din mine, a neputință, timpul ce-a încrustat durerile, pe rând, acea secundă, ce se vrea sentință, mă-ngroapă în uitare prea curând. În zări, apusul se aruncă-n valuri, prea repede se lasă seara, privesc cu doru-n aripi de pe maluri, aștept să las în urma mea povara.
27 mai 2020/ vol: ” Gânduri cu aripi albastre”/@Lizeta Prața
Oh, când strigătul furtunii ție-ti spune vorbe grele Și când totul e furtună, totu-i strigăt și durere, Tu de ai tot mintea rece, atunci chiar să știi, ești domn: Peste noapte, peste carte, peste lumea cea din somn. Căci cuvântul rob îți este, iară cartea jucărie Și prietenul îți e gândul, te urmează și-n pustie Și nimic nu e de zori, și nimic nu e-n zadar, Nicio vorbä părăsită far’ să aibă ea un har. Căci cuvântul e magie, iar magia irosită, E ca pana fără gânduri, o pustie părăsită… Cu o vorbă dai și iei, poți ucide sau da viață… Fără gânduri, toate astea, sunt ca masca fără față. Orice spui, gândit să fie, orice gând analizat, Așa tu ești domn în viață și în moarte împărat.
Prima data când am luat cu adevărat în seamă o oglindă, a fost acum mulți-mulți ani, când mama mi-a citit pentru prima dată ,, Meșterul de oglinzi” de Emil Gârleanu. Ulterior, a devenit una dintre povestioarele mele preferate, citind-o de nenumărate ori. Nu știu cât înțelegeam pe atunci din ea, copil fiind, credeam că oglinda e cu adevărat reflexia noastră, însă un fir nevăzut mă atrăgea mereu spre cărticica mică, dar care părea că îmi transmitea sentimente nedeslușite și învățături enorme.
Oglinda pare a fi ceva esențial ființei umane. Încă din cele mai vechi timpuri, oglinda avea atribute magice, fiind un portal spre înțelepciune și autocunoaștere, ori spre lumi magice. Ea capătă și valențe negative, hrănind vanitatea, fapt dovedit de mitul lui Narcis. Oglinda captează imaginile, le înglobează, le absoarbe, uneori, pana la anihilarea spiritului. Despre oglindă se credea că putea desființa timpul şi spaţiul dintre oameni. Motivul oglinzii se perpetuează din mitologie, în folclor și în literatură fără întrerupere, străduindu-se să atragă atenția spre ceva ce mulți ignorăm .
Presupun că nu exista zi în care oamenii să nu se privească, măcar o dată, în oglindă. Dar ce observă omul acolo? Care este imaginea de care ne pasă cu adevărat? Câți își privesc ochii în oglindă, încercând să ajungă la suflet? Oglinda ,,clasică ” ne atrage atenția doar asupra unei mici fărâme din noi, chiar asupra celei mai superficiale… Privim în oglindă până când dispare totul din jur, până rămâne acolo, îmbrățișată de ea, doar imaginea noastră fizică și, în loc să ne apropie unii de alții, ea ne îndepărtează asemenea unei oglinzi mincinoase, născând în noi sentimente nedemne.
Care ne sunt oare cu adevărat oglinzile vieții? Ce ne reflectă mai mult decât copiii, decât mediul înconjurător, decât pădurea, apele și cerul, decât ceea ce lăsăm în sufletele oamenilor?
În special, copiii sunt cele mai sincere oglinzi ale ființei noastre. Ei reflectă esențialul din noi. Ei sunt cea mai clară imagine a sufletului și a vieții noastre. Ei ne trădează sufletul, fiindcă doar ceea ce sădim în sufletele lor e real. Pe câți dintre noi nu ne sperie sinceritatea copiilor? Avem impresia că noi, adulții ,,am evoluat” și deținem capacitatea de a vedea clar lumea, lumea aceea reală, nu aceea plasmuită de copii ori de cei cu suflet de copil. Oglinda rațiunii noastre ne reflectă des, atât de limpede, imaginea unei lumi pervertite. Însă copiii privesc viața prin oglinda sufletească, aceea e realitatea, nu cea pe care noi adulții o complicăm.
Astăzi, când ne gândim la copiii din jurul nostru și din lumea întreagă, ar trebui, în primul rând, să reînvățăm de la ei ce înseamnă puritatea sufletească și să privim, cât mai des, în oglinda sufletului nostru. (Andreea Pîrlea)
Zbor spre înălțimi 