Femeie ce ştii a rămâne frumoasă Chiar dacă sub pleoape ți-e roua sărată, Cu gleznele fine dar talpa crăpată, Slăvită să fii că ți-e casa „acasă”!
Martiră nescrisă în rândul cu sfinţii, Tu porţi rânduiala bunicilor tale, Pe tocuri, desculţă, urmezi doar o cale Și-ți aperi menirea de mamă „cu dinții”
De visele nopţii vorbesc numai ochii Când plouă în ei ori mijesc răsărituri, Din taina puterilor tale cresc mituri, Dar tu le ascunzi între falduri de rochii
Eşti mamă și soră, iubită și muză, Și pâine pe masă, și „sare-n bucate” Eşti cântec de luptă: „fii tare, bărbate!” Eşti floare pictată pe-un pat de lăuză
Eşti dor de flăcăul în deal dus la coasă Și ești rugăciunea din vreme de seară Când totul e iarnă, tu ești primăvară, Femeie ce ştii a rămâne frumoasă… 16 februarie 2021
De ce ar trebui mereu să-ascult Să-mi spună alții cum și cine-s eu Și cum să fac, să nu fiu vreun incult, Să nu fiu vreun habotnic sau ateu.
Și cum să râd și cum să plâng, ca lumea Să mă perceapă-n modul ideal Și cum să mă îmbrac și-ar fi chiar culmea Să îndrăznesc să fiu original.
De ce să îmi arate alții viața Și să-mi explice că de fapt e gri, Când eu o văd mai verde ca verdeața, Îmi este interzis a mai privi.
Și nu cumva să ies de sub tipare Și să-ndrăznesc să văd sau să visez, Să nu cumva să ies din turma mare Că-i interzis. Să nu am propriul crez,
Ci crezul turmei să-l urmez întruna, Conștiinței să-i pun ochelari de cal Ca nu cumva să-ntrezăresc minciuna Ce leagănă-al ipocriziei val.
Și pentru aceste gânduri scrise-n grabă De-oi fi stigmatizat, rebel, ateu, Eu tot la fel îmi voi vedea de treabă Și voi rămâne același veșnic „EU”.
Într-o zi cu nori, Costica, doamnă bine, din popor, A luat- o pe Georgica de-o ureche și-un picior Și-amândouă împreună, dând din gene cu ardoare, Au plecat cu voie bună în oraș la o plimbare. Şi, normal, cu energie și cu stil adevărat, După cum se foarte știe că era de așteptat, Șapte ore, opt sau nouă sau chiar zece și mai bine, S-au plimbat chiar amândouă prin pet-shopuri, magazine… La un foarte discutabil admirabil moment dat, Cât se poate de capabil și de bine conturat, Incredibila Costica, de uimire arhiplină, A văzut, prea mititica, într-o falnică vitrină, Lâng-o sticlă potrivită ce părea a fi de suc, O pereche-obişnuită de mănuşi de cauciuc. -Georgicuțaa, soro, fată, vino repede şi iute! A strigat chiar ea, mirată, preţ de câteva minute. -Ce s-a întâmplat, măi, dragă? a răspuns Georgica, tare, După ce o oră-ntreagă s-a uitat puţin la soare. -Ia priveşte! Ce e alea? Spune-mi repede şi mie, Că de nu, m-apucă jalea și fac circ şi gălăgie! -Fată, eşti într-o ureche? Sau te-ai îmbătat cu suc? Alea este o pereche de mănuşi de cauciuc! -Hai că-i de belea povestea! Mega-giga-super-tare! Da’ mănuşile acestea la ce este bune, oare? -Tu, Costica, ori eşti beată, ori nu vezi, ori nu auzi! Să te speli pe mâini, măi, fată, simplu, fără să te uzi!
EU LA BISERICĂ
Într-o foarte minunată zi cu soare hotărât, Cu o faţă luminată de om pur, fără păcat, Mă duc glonţ, ireproşabil, la biserica din sat Ca să văd inconfundabil cine, ce, de ce şi cât. Popa Rică, preot mare, înţelept şi fericit, Ţine-o slujbă uimitoare, nemaipomenită foc, După care, mândru tare, fără nici un echivoc, Se ridică în picioare şi explică explicit: -Dragii mei inegalabili credincioşi adevăraţi, Fiţi, vă rog, ireproşabili niţeluş mai mult un pic Şi-ascultaţi aici la mine ce vă spun şi ce vă zic: Orice-ar fi, cum se cuvine, fiţi cuminţi şi nu fumaţi! Nu fumați deloc adică: nici mai tare, nici încet, Nici de teamă, nici de frică, nici măcar degeaba-așa- Căci o singură țigară – fie bună, fie rea, Serios din cale-afară, duce glonț la un pachet; Un pachet, precum se știe, altă treabă nu prea are Și, cu mare energie, duce fix la un pahar; Un pahar, inevitabil, foarte limpede și clar, Duce iute, imparabil, la mai multe rău pahare; Păhărelele, la cheie, cât ați zice „un-doi-trei”, Duc precis la o femeie oarecum așa și-așa; Și-o femeie, clar ca luna, pe mai toată cinstea mea, Duce chiar întotdeauna la mai multe rău femei! Auzind acestea toate, fără să mă mai gândesc, Eu, creștin de calitate, strig urgent și imediat: -Măi, părinte, bună-i vestea, să trăiești neîncetat, Dar țigările-acestea unde, oare, se găsesc?
Îmi sunt pașii împleticiți de greutatea Apăsătoare a circumstanțelor adunate Din nevoia de a găsi scuze, motivații Pentru toate iluziile ambalate țipător, Strigate, etalate, magistrale trucuri Reclame puerile la efemerități goale! Dar poticnirile sunt întotdeauna imbold! Pentru ridicări întotdeauna mai sărace In umbre ce mint! Îmi iau un repaos De la cărări încâlcite, delimitate de condiția De a fi bastonul de serviciu, paratrăsnet… Întoarcerile pustniciei fac parte mereu Din drumul fără capăt, fără indicii, fără semne Și fără dirijori de trafic, neștiință totală Doar încredere în direcția stabilită înainte de vremi.
Restart ~Nela Boca~ 18.01.2020
Uneori mai tulbur cu un cuvânt, eterul dement și nătâng… mai rup o tăcere, mai chem un surâs, mai cumpăr aripe, pentru un vis… Mai scutur de șoapte o noapte albastră, las zorii să-mi scalde-n fereastră, mai cern ireal fire de stele, las zborului, doruri rebele. Mai arunc infinitului, șoapte de lune rătăcite în doruri nebune, rechem universul să-mi strige-nțelesul, tulbur tăcerea risipind mângâierea, tunete-alung în abis, aștern senin,în paradis… Se rupe furtuna, nori risipind! Îmi cerne trăire pe vise, pe gând…
Nu-ți voi strivi surâsul, sfântă floare, Nici cu un gând și nici c-o sărutare… Așa fragilă, pură, cum ești tu, Îmi tulburi, din zăbale, sufletul .
Te strâng la piept, cu palmele de rouă, Cu gândurile lumii, rupte-n două Și, îmbrăcat în haina unui nor, Te-așez în versul meu, ucis de dor .
Născută din durerile de lut Și din al dimineților strănut, Rămâi timidă, pașnică-n grădină, Îmbălsămată-n ploaia de lumină.
Când eu pășesc, tăcută, pe cărare, Tu-mi dăruiești crepusculi de culoare Și-ncet, mă las risipă frumuseții Și-mi pregătesc din ea, buchetul vieții . 13 februarie 2021
Și dacă ghioceii s-or ofili sub pleoapa-mi încărcată de ninsori cu fluturi în salbă, să nu uiți că te-am cules din firele de iarbă și te-am zidit în curcubeul care leagă marea cu cerul, presărând un evantai de culori ce prind viață în lutul din noi.
Să nu uiți iubite, că tu-mi ești mersul pe pământ, o pală de vânt în care se adună dorul nestins, un cânt de ciocârlie care clipele-mi înșiră într-un giuvaier de vise neatinse.
Să nu uiți iubite, primăvara arde-n noi, văpaia ei ne poartă-n zbor, pe aripa noastră își scutură cenușa, renaștem împreună pentru a ne stinge-n veșnicii…
05.03.2021
Dincolo de mască ~Camelia Boț ~
Am obosit să lupt pentru dreptate, Să vă simt gustul de pelin din cuvânt Care ar vrea să mă ducă departe Alungându-mi visurile de prin gând.
M-am săturat de învrăjbirea oarbă Prin care mă zidiți ca pe-o Ană-n zid, Legându-mi de gleznă a urii coarbă Care voința și dreptatea mi-o ucid.
M-am săturat să vă-ntălnesc la colțuri Precum cerșetorii de timpuri pierdute Vrând să închideți cuvântul în lanțuri Ce-ar vrea să răsune și-n zări pierdute.
Am orbit privind dincolo de mască După care v-ascundeți mișelește, Dar vă trădează putoarea de iască Ce din nări vă iese, de păru-mi zbârlește.
M-am săturat de atâta viclenie Cu care mușcati și din primăvară, Care dezbracă a noastră poezie De haina răului și de-a urii povară.
M-am săturat de tine „poietaș” de azi, Care știi să scrii frumosul doar în vers, Dar prin cuvântul aruncat, tu decazi Precum o stea rătăcită-n univers…
Mi-e milă de sufletul ce piere-n vers Pustiit de atâta răutate Mi-e milă de țărâna și de-al tău mers Târât de-a sufletului greutate…
Pe cerul hăituit de-atâția nori, Într-o lumină dulce, călătoare, Se lasă-n goană, cârduri de cocori, Să-și ceară de la primăveri, iertare.
În basmul azuriu, legat la ochi, Pe muntele de frumusețe-nvins, Un soare blând, să nu-i fie deochi, Cu aripa de geniu, l-a atins.
Extaz teluric, clipa armoniei … Din zborul lui și timpul se-ntrerupe. Îmi strâng la piept, cămașa bucuriei, Vulcanul primăverii, când erupe.
Ca într-un vis, cu nobile fecioare, În nopți târzii, cu mângâieri de stele, Se-aud cântând, prin viscolul de floare, Într-un ecou, duminicile mele.
Georgeta Radu este o poetă și o muziciană complexă. Sufletul ei arde între aceste două religii de iubire: poezia și muzica. Ea se află în spațiul lor ca într-un altar, fiecare în parte și împreună, dându-i echilibru sufletesc, satisfăcându-i foamea de IUBIRE și frumos. Ritmul, rima poeziilor sale seamănă cu niște acorduri muzicale de mare clasă. Citindu-i poeziile, rămâi cu impresia că ai ascultat o muzică în care tablourile fanteziei sale ți se aștern în suflet ca un covor moale și cald, pe care poți să-ți abandonezi propriile emoții, trăiri, sentimente. Această poetă știe foarte bine atât ce este durerea cât și IUBIREA, pentru că pe amândouă le-a trăit și le trăiește total, pe amândouă le-a cunoscut îndeaproape… Din cerul cu Îngeri a coborât într-o zi o lumină orbitoare, incandescentă, smulgându-i din brațe bunul său cel mai de preț, cel mai adorat, cel mai frumos: pe unicul său fiu, în vârstă de 14 ani și zece luni, pe unicul său copil la acea vreme, transformându-l în Înger și pe ea transformând-o într-o mamă de Înger. Nimic pe lume nu se poate compara cu durerea unei mame care își pierde unicul copil, răpus de o boală grea, tocmai la vârsta adolescenței: un copil prea frumos, cu ochii ca seninul cerului, un copil deștept, mândrie și speranță spre vis împlinit… Numai că, visul se destramă iar iubirea începe să curgă prin valuri de vers și prin sunete muzicale, ca niște dangăte de clopote: ” Privesc către cer, te aflu-n târziu Și-aș vrea, printre fluturi, cu tine să fiu… Dar ești prea departe, lângă unicorni, Din ochi-nestemate, iubire îmi torni…” ( „Un freamăt de codru ) Consolarea vine târziu prin renașterea IUBIRII în sufletul său încercat și îndurerat, flămând de dragoste și de frumos, de căldură. IUBIREA este darul cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii. Fără IUBIRE, noi nu am fi decât simpli roboți, într-o lume rece, searbădă, anostă. IUBIREA este cea care te motivează să mergi mai departe, să lupți cu EU-l tău, să-ți reclădești sentimente și visuri din propria-ți cenușă, să ajungi să crezi că toate acele sentimente și visuri pe care le credeai uitate, ruinate, renasc. Ca o pasăre Phoenix, Georgeta Radu se ridică din propria durere primind ca pe un mir sfințit, IUBIREA, fiindcă numai prin ea își poate alina durerea: „În ploaie îmi spăl veșmânt de durere, Mă-mbrac în visare, adorm între stele, Te-aștept în credință, visez împlinire, Tu ești pentru mine ocean de IUBIRE” ( „Plouă” ) Această IUBIRE apărută ca un mir sfințit, ea o scrie cu majuscule, trăind-o la mare intensitate. În paralel cu aceasta, IUBIREA din Grădina Luminii este prezentă și ea în sufletul său, e nelipsită, permanentă. Ea caută IUBIREA în întregul Univers iar pentru a o obține își exprimă dorințele ca pe niște incantații: „Fii vântu-ncolăcit pe trupul meu încins! Fii ploaie, răcorindu-mi tot dorul meu aprins! Fii o furtună-n vis ce-mi ridică păcatul, În așternuturi intră și răvășește-mi patul!” Și încheie apoteotic: „Ești marea mea IUBIRE, acum am înțeles!… Din infinit de inimi, pe tine te-am ales!” ( „Te-am ales” ) Această IUBIRE este apa vie pe care a strâns-o în căușul inimii și pe care acum, însetată fiind, o soarbe cu încântare, potolindu-și arderea din suflet fiindcă IUBIREA reprezintă însuși infinitul: „Lasă-mă să-ți mângâi marea din privire, Scaldă-mă-n lumina sufletului tău! Cerul ne răsfață-n ploaie de IUBIRE, Când mă-mbăt de tine…tu ești visul meu!” ( „Ne plimbăm?” Minunată asocierea: iubire-vin-beție… De fapt, cam aceasta ar fi definiția iubirii, ea fiind un vin care te amețește, te îmbată, te pârjolește, uiți de tine, te împiedici, cazi într-un abis de fericire, te înalți… Iubirea, pentru Georgeta Radu, chiar este un ALTAR și, în acest ALTAR sfânt, pătrunzi de fiecare dată cu pioșenie și cu rugă plină de speranță. În tot acest cumul de sentimente sublime, ea își dorește Lumina în permanență, își dorește o tinerețe infinită, la fel ca în basme, își dorește să nu mai știe ce este acela dor iar toate visele pe care le are să-i stea mereu aprinse. Orice ar face însă, un nor tot îi mai dă ocol, plutind pe deasupra IUBIRII regăsite: aducerea aminte, retrăirea acelor amintiri dureroase legate de dispariția fiului iubit, deși încearcă din răsputeri să le abandoneze: „Da, știu că nu visez, iUBITE, Am aruncat haine cernite Și-mbrac acum sufletul meu Doar în culori de curcubeu…” Culoarea este așadar un element cu rol fundamental în viața acestei poete. Negrul a fost ca o pedeapsă nemeritată, ca o cruce pe care trebuia s-o poarte fiindcă așa hotărâse Dumnezeu dar iată că a sosit vremea ca el să fie îmbrăcat în culori de curcubeu pentru a se asorta cu spațiul în care fiul ei își trăiește nemurirea. Și aceste culori reînvie prin reapariția IUBIRII: „Din întunericul uitării Tu m-ai furat și-ai îndrăznit Să mă iubești…cum valul mării Sărută țărm în asfințit…” ( Iubire-n stoc ) Ea compară IUBIREA cu pruncul încă nenăscut pentru care așteptarea este totală, nu are nimic formal: „IUBIREA ne e sanctuar”, ea este adorație, respect și devotament. Ba chiar mărturisește cu încântare: „De dragul tău viața e cântec Și lumea-mi pare mai frumoasă, Tot răul fuge ca-n descântec Când îmi apari în prag, acasă” ( De dragul tău ) Desigur că, pentru această imensă IUBIRE târzie, se simte uneori vinovată și o ploaie de întrebări retorice vine peste simțirea sa, însă este capabilă să se ierte și să iubească în continuare. Dorul de Îngerul ridicat la stele nu este uitat ori abandonat: „Floarea-mi din suflet, rătăcită Printre ciulini și mătrăgună, Pierduse-o luptă îndrăcită Cu vârcolaci sub clar de lună” ( Întoarcerea ) Și, în acest context ea mai adaugă: „Ai apărut Rază de Soare Ca un balsam din Paradis Să vindeci azi, tot ce mă doare, Ducându-mă din Iad, în vis…” ( Întoarcerea ) Iubirea este vals peste timp, credință, eliberare, zbor, lumină, Răsărit. Dar, ca în orice IUBIRE adevărată, ai parte și de invidii, răutăți de tot felul, cărora ea le dă o replică destul de usturătoare: „Învaț-odată că din ură Nimic frumos nu se va naște, Mai bine coase-ți a ta gură Și mori, dorind a te renaște.” ( Unei vrăjitoare ) Și, pentru că trecerea timpului, ireversibilitatea acestuia este dureroasă, fiindcă știe că anotimpurile trec repede, că primăvara cea verde e scurtă, că vara cea bogată e și mai scurtă, că toamna începe să pună rugină peste tine iar iarna deja te fulguie și te spulberă nemiloasă într-o lume necunoscută, ea este și mai prevăzătoare, mai dornică de a-și trăi viața după propriile rânduieli. În universul său însă IUBIREA sa nu este limitată, ea revărsându-se și asupra defavorizaților sorții și ,pentru ei, îl ia la întrebări pe însuși Dumnezeu: „De ce-i atâta chin pe lume, Când totul e deșertăciune?! Da, știu răspunsul! E păcatul, ce arde viața, ștergând urme” ( De ce, doamne?! ) Poeta Georgeta Radu, îndeamnă tot omul la înțelepciune și răbdare: „Răbdarea-i puterea, răbdarea e viață, Adun-o din noapte, să-ți dai dimineață!” Ea nu-și pierde Credința și speranța, oricâte piedici și încercări i s-ar ivi în cale: „Când pierdem tot, găsim în noi Puteri de-a merge mai departe, Trăind necazuri și nevoi, Senini, fără frică de moarte…” Cât de înălțător își adună trăirile, toate picăturile sale de frumos, în versuri pe care parcă însuși Universul i le dictează! Făcându-și o introspecție a Eu-lui își dorește să fie un om bun, lipsit de trufie, iertătoare și iubitoare și acestea vor fi posibile numai prin Căință și Credință. Este de părere că exemplul lui Isus ar trebui să ne influențeze comportamentul tuturor. Îi aduce oarece reproșuri timpului care a fost atât de hain cu ea cândva, punându-i pe gene plâns și jale. Acum îl apostrofează cu câteva vorbe care seamănă a blestem: „Doar o vorbă-ți mai spun: Arde-ți urmele-n drum și prefă-te în scrum!” ( Irepetabil ) Este tentată să facă o listă a neîmplinirilor, mirându-se apoi: „Doamne, câte mai sunt dar…acum vreau să cânt! Optimismul și Credința biruiesc într-un cântec al Luminii…
A doua parte a volumului său „ALTARUL IUBIRII”, este dedicată prozei scurte, o proză plină de substanță, ca întreaga creație a acestei poete. Toate aceste eseuri respiră IUBIRE, radiază IUBIRE, curățenie, frumusețe, Infinit, Nemurire. Este înfierată fuga celor lași din fața IUBIRII, nerecunoștința lor față de Darul lui Dumnezeu. Ea pune întrebări pertinente referitoare la Învierea prin IUBIRE, la lumea perfectă existentă într-un ÎNTREG alcătuit dintr-o EA și un El. „Iubirea e cel mai bun lemn de foc…dă o căldură plăcută…”, pe când singurătatea este ca un cancer care roade încet dar sigur, ca o otravă lentă. IUBIREA învinge tot, trece peste uscăciunea vieții, peste dureri și peste întuneric, înflorind în lumină cu tot alaiul său de beneficii miraculoase. Sufletul său este atât de profund, de gingaș, de flămând de LUMINĂ, bunătate și iubire și de acel Răsărit care aduce necontenit speranța și încrederea. Muzica și IUBIREA fac parte din viața sa, pe ambele le-a primit în dar de la ursitoare încă de la naștere. Ea are „trupul tatuat cu muzică”, „spre a-i liniști uitarea acestei vieți” pentru a porni ” într-o stare de bine spre ținuturile speranței unde se adunaseră pentru concertul IUBIRII, miliardele de suflete de pe Pământ” ( Muzica și iubirea ) Iubirea odată încheiată în planul terestru, își urmează traseul în cer și astfel, „Simfonia iubirii”, poate să se înalțe încoronată „pentru Eternitate”. Acolo, prin „Căi Lactee”, poate începe o nuntă stelară, într-un renumit concert. Poeta mânuiește cu atâta ușurință figurile de stil, cuvintele curg atât de calde și spectaculoase! Se joacă sublim cu imaginile, întocmai ca o pictoriță adevărată care, cu penelul său fermecat, redă lumea cu toate trăirile sale în tablouri uluitoare. Cuvintele magice „TE IUBESC”, capătă în viziunea sa atâtea nuanțe însă, pentru sine cea mai importantă este cea „cu monogramă de foc: TE IUBESC!…” ( Monograma) Dar IUBIREA aceea, ascunsă printre stele, revine ca un sfredel, ca o arsură pe suflet fiindcă cel plecat în Lumină s-a contopit cu cerul albastru, ca și ochii săi: „A mers direct în Lumină, pentru că așa cum spune biserica, cei plecați între Înviere și Înălțare, acolo ajung, Cerurile fiind deschise” Da, Dumnezeu are nevoie de Îngeri tocmai pentru a lucra prin ei, pentru a împrăștia Lumina acolo unde este întuneric, Curajul unde există frică, Speranța unde se află deznădejde, Bunătate unde răul s-a aciuiat, le dă aripi pentru zbor spre visele nopților, în odăile reci… O mamă poate „avea acea detașare a oamenilor greu încercați care nu vor să împovăreze pe nimeni cu durerea lor” Adesea ea privește prin ferestre „cerul senin în care s-a mutat o parte din sufletul pur și nevinovat, de care până și Dumnezeu, care l-a creat, s-a îndrăgostit și l-a luat înapoi.” Consolarea vine cu ploi de lacrimi și cu acea convingere că : „AȘA TREBUIA, DIN VOIA DOMNULUI!” ( Autoportret?! Poate… ) Credința în Dumnezeu îi dă tărie și o ridică ori de câte ori se prăbușește. Pentru a evita dezamăgirile, face o riguroasă selecție a oamenilor de care să fie înconjurată, ei trebuind să dispună „de aceeași vibrație”, să nu-și risipească timpul lângă oameni nepotriviți: „Ajungându-ți ție cu prisosință, nu vei mai cădea pradă amăgirilor…” ( Reflecții de Week-end, II ) Ea reușește în cele din urmă să se elibereze din Iadul durerii pentru că ” Într-un nimb de Lumină Lină”a apărut Isus, a luat-o de mână și i-a grăit: „Vino, trebuie să te întorci! Credința te-a mântuit!” ( Foc de tabără) La o vârstă matură, a primit în Dar de la viață un copil, o fetiță minunată, care să atenueze din durerea și dorul după fiul pierdut.
Proza Georgetei Radu este emoționantă, conține în ea trăiri de viață adevărată, suferințe neînchipuite dar și o Credință salvatoare de la toate încercările la care viața a supus-o. Cu o tărie de caracter deosebită, cu un har cu care numai Dumnezeu a înzestrat-o, ea scrie poezie și proză, face muzică și crede în Dumnezeu și de asemenea crede în IUBIREA „cu monogramă de foc”, în IUBIREA lumii, în IUBIREA pentru IUBIRE, în IUBIREA pentru sine, pentru trecut, prezent și viitor, în IUBIREA pentru Univers. Ea face din IUBIRE un ALTAR în care intră să se închine zilnic pentru a-și putea duce la îndeplinire visuri, pentru a păși prin timp și peste timp, cu forță în pași și pentru a privi cerul cu ochi de mamă Eternă!
Zbor spre înălțimi 