Florentina Savu

Din viitoarea mea carte de proză, „Fel de fel…”

NAARGHITA, PRINȚESA-LUNĂ
Florentina Savu

A fost odată ca niciodată o fată, o adolescentă tare frumoasă care într-o zi a mers cu prietenele sale la cinema să vizioneze un film indian cu Raj Kapoor și anume "Vagabondul".

Cât de fascinată a fost tânăra moldoveancă de muzica și portul indian, de eroul principal din film, cât de emoționată!
Astfel se face că pe loc a luat o hotărâre capitală: va învăța limba hindi și va studia asiduu pentru a și-o însuși și pentru a acumula cât mai multe cunoștințe privind cultura, tradițiile, cântul, portul și dansul din acea lume ca de basm. Și cum avea și voce desigur că dorea să cânte muzică indiană dar să și danseze, să fie o artistă completă.
Zece ani i-au trebuit Mariei să se perfecționeze și să îndrăznească apoi să plece pe pământul Indiei pentru a-și cunoaște idolul acela care o determinase să ia o hotărâre atât de radicală și să facă atâtea sacrificii timp de un deceniu.
Ajunsă în acea țară care o fascina pur și simplu, l-a cunoscut în cele din urmă și pe Raj Kapoor cu care a legat o frumoasă prietenie, având în plan profesional o colaborare extrem de fructuoasă.
Posibil ca între ei să se înfiripat și o idilă, cert este că ea a devenit curând foarte cunoscută în întreaga Indie fiind considerată a fi chiar una de-a lor.
Ziarele o numeau „Fata din Carpați”, fată care ani de zile a avut lumea de pe trei continente la picioare.
Premierul Indiei de pe vremea aceea, Indira Ghandi, o cunoscuse deja în România. Între timp auzise multe despre ea și a invitat-o personal în țara sa unde a întâmpinat-o cu onoruri pe covorul roșu.
Naarghita sau Maria, „Fata din Carpați”, era o Prințesă-Lună de o frumusețe răpitoare: ochii mari, frumos conturați, sprâncene arcuite și fine, nas delicat, obraji perfecți, bărbie rotundă, dinți ca niște perle strălucitoare, buze senzuale, zâmbet cuceritor, care îi lăsa la vedere gropițele din obraji, un gât de silfidă, brațe de prințesă, trup de zeiță…
Mișcările brațelor sale, atunci când cânta și dansa, erau ca o vrajă: ele spuneau povești, vorbeau. Prin degetele sale fermecate, lungi și subțiri cu unghii perfecte și vopsite discret, ea transmitea muzică, emoții, sentimente, stări sufletești, pasiune.
Degetele sale dansau, erau ca niște coarde de harpă care prin atingere unele de altele eliberau niște acorduri dumnezeiești care emoționau până la lacrimi, îți simțeai piele ca de găină și părul de pe corp ca țepii de arici…
Își purta sariurile cu atâta eleganță și strălucire și la fel tot ce avea pe ea: eșarfe, bijuterii, brățări…
Avea un corp ca de zeiță iar capul îi era acoperit cu un păr negru ca abanosul și atât de bogat, purtat de cele mai multe ori, o parte strâns într-un coc foarte complicat și elegant iar o parte lăsându-l să-i cadă liber pe umeri sau pe spate.
Surâsul său părea mai degrabă surâsul unei fetițe sau al unei adolescente. Părea ingenuă, era atât de dulce și dezarmantă!
Cum să nu te îndrăgostești de așa o făptură perfectă din toate punctele de vedere?
Cum să nu se fi îndrăgostit de ea faimosul actor Raj Kapoor?
Iubirea dintre ei a fost una deosebită însă Naarghita era și Maria, adică româncă, iar în sufletul său erau înrădăcinate precepte puternice și sacrificiul făcea parte din ființa sa, din ființa Mariei adică.
Nu s-a căsătorit niciodată tocmai din dragoste pentru meserie, pentru public, pentru aplauzele acestuia, spunea ea.
Prințesa noastră și a Indiei umplea stadioane la concertele sale, era admirată și adulată mai mult decât oricare divă.
Smulgea lacrimi și ropote de aplauze, stârnea pasiuni…
Viața aceasta tumultoasă, cu concerte în mai toată lumea, cu succese fulminante peste tot pe unde trecea, cu bani foarte mulți dar pe care nu a pus preț niciodată, la un moment dat a început să se stingă puțin câte puțin.
Prințesa-Lună intră de bunăvoie într-un con de umbră și dispare de pe ecranul succesului atunci când cunoaște durerea, când persoanele cele mai dragi inimii sale pier din această lume rând pe rând: mama sa, Raj, Indira Ghandi și alții.
„Fără iubire eu nu pot să cânt” avea să spună ea la un moment dat.
Din cauza acestor pierderi plângea mai tot timpul și nemaiputând face față durerii părăsește scena, nu se mai regăsea, dorește să se retragă singură, neștiută și nevăzută de nimeni.
Prin izolarea totală de lume ea a considerat că este mai aproape de cei dragi și pierduți prea de timpuriu, găsește firesc să se lipsească de toată bogăția și strălucirea de care se bucurase până atunci, de toată gloria.
Și-a petrecut mai bine de două decenii singură, ducând o viață spartană, trăind în sărăcie dar demnă.
Lumea care o adulase, treptat începe s-o uite…
După această izolare de două decenii ea are o tentativă de revenire în lumea muzicală însă dezamăgirea îi este cumplită. Publicul chiar o uitase, nu o mai iubea, nu o mai dorea, ea nu mai reprezenta acum niciun interes pentru el, strălucirea de altădată apusese pentru totdeauna.
Conștientă de acest lucru și demnă, Naarghita se retrage iarăși în singurătatea ei austeră, într-o garsonieră închiriată și aceea, dorind să-și scrie cartea vieții. Inima ei sensibilă probabil că sângera…
Într-o seară de sfârșit de iarnă, frumoasa „Sara Montiel” a României moare în somn, părăsind viața cu aceeași discreție cu care își petrecuse ultimele două decenii.
Prințesa noastră a fost ignorată nu numai de public ci și de foștii săi colegi de breaslă, de statul român al cărei stindard fusese în țările a trei continente ani de-a rândul ducându-ne faima pretutindeni în lume.
A fost ignorată și considerată o nebună și o excentrică.
„Fata din Carpați”, Maria, care cânta dumnezeiește iar atunci când interpreta cântecul indian „Luna” (și nu numai), simțeai un cutremur în toată ființa, nu a primit după moarte nicio favoare: nici onoruri militare, nicio cuvântare, nici aplauzele câtorva sute de oameni măcar…În urma cortegiului său funerar au fost atât de puține persoane, câteva zeci…
Românca-indiancă a fost ignorată și de India, țara pe care o iubise atât de mult și a cărei muzică o interpretase cu atâta farmec și talent pe oriunde prin lume.
Sufletul meu plânge dar într-un fel cred că este mai bine că a plecat din această lume egoistă și nerecunoscătoare care a uitat-o și a lăsat-o să moară singură și depresivă într-o sărăcie lucie cu adevărat.
Astăzi s-a așezat în cer, acolo unde îi era locul, și abia acum Prințesa-Lună a ieșit din conul de umbră și alături de toți cei atât de iubiți, strălucește din nou ca în anii săi de glorie, poate chiar mai abitir…
Cine știe? Poate va sosi și acel timp în care și românii și indienii își vor aminti de ea, o vor aprecia și îi vor acorda locul cuvenit în Constelația vedetelor lumii, loc pe care ea l-a meritat cu prisosință întotdeauna.
Poate că își va avea și ea Steaua ei aici pe pământ și abia atunci frumoasa Naarghita ne va privi iertătoare de sus, alături de iubitul sufletului său atât de îndurerat, Raj Kapoor, actorul pentru care s-a străduit și a învățat limba hindi și pentru care s-a pregătit timp de zece ani pentru a-l întâlni, pentru a-l cunoaște, pentru a-i fi parteneră de scenă, pentru a ajunge astfel la inima lui și pentru care, atunci când el a murit ea a preferat izolarea de lume.
„Vagabondul” și Naarghita sunt în sfârșit împreună iar Indira Ghandi sigur a așteptat-o și acolo tot pe covorul roșu. Între ei doi și împreună cu toți cei dragi, Prințesa-Lună sigur este fericită și cântă din nou cu bucurie și pasiune smulgând ropote de aplauze de la miliardele de stele de pe bolta cerească.
Starul nostru strălucește din nou de fericire și simt cum și mie mi se umple sufletul de bucurie pentru ea. Sunt convinsă că și-a găsit liniștea regăsindu-și iubirea…
Dragă Prințesă-Lună, după două decenii de tristețe, de izolare și tăcere, acum ești din nou în centrul atenției, ești din nou star, divă, regină!

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei

Lasă-mă să curg

Te-aștept ca pe o ploaie în deșert
Să îmi deschizi fereastra spre lumină,
Am incercat pe mine să mă iert
Că am iubit curat și fără vină.

Te-aștept să îmi aduci iar cer senin,
Alungă-mi iarna ce-mi îngheață marea,
Să-mi picuri miere-n cupa cu pelin,
Alungă-mi norul ce-mi cuprinde zarea.

Sfărâmă lanțul ce captiv mă ține
În închisoarea unui crunt amurg,
Secunde au rămas tot mai puține,
Rupe zăgazul, lasă-mă să curg.

Autor: Cătălin Iancu
Coordonator: Mirela Soimaru
Grup: Zbor spre înălțimi
05.04.2021

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs duminical

Aprilie ~Cristina Ghindar Greuruș~

Se LUMINEAZĂ din nou zarea
Sub soarele primăvăratic
Şi-i mai senină înserarea
Chiar dacă vântu-i nebunatic.

Vedem PLUTIND pe cer COCORII
Care se-ntorc din ţări străine.
Se iau la-ntrecere cu norii
Şi vin la noi, că le e bine.

Natura VERDE, PRIMENITĂ
În hainele de sărbătoare,
Pare acum mai fericită
Că e aprilie şi-i soare.

Iar rândunele, pe la CUIBURI,
Se-ntorc cu primăvara-n SUFLET.
Doar le-am văzut PLECÂND în cârduri
Lăsând în urmă dor şi plânset.

  • Hai, primăvară, te-aşteptăm
    Din zările ÎNDEPĂRTATE,
    Cu tine să ne bucurăm,
    Să ne TRIMIŢI doar sănătate!

Redactor, coordonator Relu Popescu

Redactor șef Camelia Boț

Mirela Cocheci

CE-I POEZIA?

Ce-i poezia-n lumea asta care
Trăiește doar mirajul avuției
Și-n care nonvaloarea e valoare,
Cum să-nțeleagă rostul poeziei?

Ce-i poezia când lumina plânge
Și întunericul își face cale
Prin urme de dreptate și prin sânge
Ce curge lent prin inimile goale?

Ce-i poezia-n lumea-n care viața
Ne-a-ngenunchiat atât de mult încât
În loc să spunem: „Bună dimineața”
Ne întrebăm ce-am câștigat, și-atât.

Ce-i poezia când iubirea-i moartă
Și altruismul zace la gunoi?
Mă-ntreb: mai scriu? sau să deschid o poartă
Poemelor, să plece înapoi?

Mirela Cocheci

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei, grup Zbor spre înălțimi

Când ploaia și vântul…~ Elena Coca Mahalu~

Și-i noapte, și plouă, și vântul se zbate
Perdeaua de lacrimi neliniști împarte,
Pământul suspină de vremea haină
Primăvara-i prea rece și parcă străină.

Și gem, și se-nchină, și plâng pomii goi
Iar crengi șuierând se transformă-n strigoi,
Nici urmă de om pe strada pustie
Doar sufletul singur aprinde o făclie.

Și lună, și stele, și cer s-au ascuns
Sub norii cei negri și greu de pătruns,
Doar rugi îngânate ce se înalță atunci
Când inimi învinse au temeri adânci.

Și gând, și speranță, și dor de lumină
Fiori par ce cheamă dimineața să vină,
Încet, peste noi coboară amintiri
Când ploaia și vântul trezesc uneltiri.

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Ileana Tufiș

Copile bătrânețea-i grea

Copile batrânețea-i grea
Și merg, din ce în ce mai greu
Nici inima nu mai ascultă
Si bate tare in pieptul meu.

Singurătatea este grea
Privesc la bătătura goală
Doar câteva găini și un porc
Mai țin în curte, acum.. mamă.

Putere, nu mai am, nici eu
Mă rog de vecini ,ca să vină ,
Să imi mai taie, niște lemne,
Că nu mai pot, sunt prea bătrână.

Cândva credeam că bătrînețea
Va fi ușoară, că am… copii
Dar voi v-ați dus departe in lume
Taica’tu nu mai e intre cei vii.

Mă rog la Prea Sfânta Fecioară
Să vă ferească de ce-i rău
Și mie să-mi ia suferința
Să mă ducă lângă moșul meu.

De veți veni cândva acasă
Și veți gasi poarta încuiată
Să stiti, că eu…v-am asteptat
Dar inima ,n-a mai vrut ,să bată.

Voi să nu lăsați, bătătura
Să vină strainii in ea
Cand veți veni din depărtări
Aici veți putea, mamă.. sta.

Redactor șef Camelia Boț

Mirela Cocheci

ÎNTÂIETATE

Eu iau în seamă cer, pământ și apă
Și răsărit și-apusu-nflăcărat
Și anotimpuri care vin și pleacă
Spre-a reveni de unde au plecat.

Eu iau în seamă lemn ce se strivește
Spre-a încălzi destine și nevoi
Și iau în seamă aer ce plutește
Și-aruncă arșiță sau ger spre noi.

Eu iau în seamă Soarele și Luna
Și stelele din ochii mei de lut
Și adevărul ce-a învins minciuna,
Iubirii și speranței fiindu-i scut.

Eu iau în seamă Vis și Libertate
Și Dumnezeu și Pace și Senin,
Luminii de pe chipurile toate
Îi dau întâietate și mă-nclin.

Redactor șef Camelia Boț

Florentina Savu

ÎN PRIMĂVARĂ
Florentina Savu

S-a-mbrăcat în VERDE câmpul,
SUFLET mi se LUMINEAZĂ,
PLUTIND prin zări, v-euri, v-euri,
COCORII parcă valsează.

Se-ntorc păsări pe la CUIBURI,
Într-o caldă primăvară,
Să îmi aline din gânduri,
Să mă fericească iară.

În straie noi PRIMENITĂ,
Primăvara îmi zâmbește,
E-o zână desăvârșită,
Ca desprinsă din poveste!

De prin țări ÎNDEPĂRTATE,
PLECÂND anual spre-acasă,
Sosesc în formații, toate,
Cât vremea va fi frumoasă.

Când toamna va fi brumată
Către țări calde s-or duce,
Le TRIMIȚI pupici din poartă
Spre zări, cu dor, le-oi conduce!

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei!

VINOVATĂ ~Marian Rada~

Nici nu mai știu
dacă ți-e dor
de mine,
te regăsesc
în ultima scrisoare,
azi-noapte am simțit
printre cuvinte
o adiere
ca o sărutare,

Poate-ai fost tu
cu trup de fum
sau fluturi
au înnoptat cu mine
într-un vis,
sau a fost ea
care m-ademenește
cu câte-un colț
incert
din paradis,

De fapt
te-am căutat
în mine,
simțeam
că ești acolo,
vinovată,
mă tot priveai
cu ochii
cât o lume
și așteptai
să mă mai nasc
o dată .

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei!

Poate nu e târziu… ~Iancu Cătălin ~

Am învățat să nu mai cred în vise,
Realitatea doare, uneori,
Am tot bătut la uși mereu închise,
Iluziile au pierit în zori.

Sunt iernile mai lungi și tot mai dese,
Zăpezile au devenit eterne,
O neagră pânză peste cer se țese,
Tăcerea peste suflet se așterne.

Îmi plânge luna pe un colț de nor,
Au înghețat și valurile mării,
Aripile mi-au fost tăiate-n zbor,
M-am afundat în mlaștina uitării.

Acum nici frunza nu mai este verde,
S-a risipit culoarea din petale,
Privirea ta n-o să mă mai dezmierde
Și n-ai să-mi mai apari, zâmbind, în cale.

S-au despărțit cărările devreme,
Ne-am rătăcit pe albele câmpii,
Las glasul inimii să mi te cheme,
Poate nu e târziu și ai să vii..

Autor: Cătălin Iancu Coordonator: Mirela Soimaru Grup: Zbor spre înălțimi 22.03. 2021

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț