Concurs, poezia zilei, grup Zbor spre înălțimi

VIAȚA NU E O JOACĂ!

Moldovan Ștefan

Dac-ai ajuns în lacrimi și nevoi
Nu arunca în stele cu noroi,
Nu te certa în van cu lumea toată,
N-o înjura, că nu-i ea vinovată!

Iar de-ai trăit în viață fără rost
Nu blestema tu cerul ca un prost,
Căci de-ai căzut pe jos în praf și tină
Divinitatea n-are nici o vină

Și nu e vinovat nici un destin
Dacă ți-e gol paharul sau e plin,
Domnul îți dă, dar nu îți bagă-n traistă,
Ai parte și de greu în viață, de năpastă.

De vină nu-i nici soarta și nici cerul
Că n-ai bătut tu, cât a fost cald, fierul,
Că ai cântat ca greierele vara
Și-acum, în iarnă, goală-ți e cămara.

Ai luat mereu viața ca pe-un joc,
Te-ai încrezut doar în al tău noroc,
Dar se răzbună azi timpul ce-a trecut
Și dormi așa precum ți-ai așternut.

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Simina Paun

Ciuta

E o ciută-n pădure, hăituită…
Speriată își caută un loc
pe un verde tăpșan.Ar vrea
să se-ascundă-n frunzișul pădurii,
Dar viața, frunzișul i l-a luat
Într-o singură zi dintr-un an.

Se-apropie ciuta de marginea apei,
Cu buzele moi o soarbe încet,
Odată cu apa își soarbe și viața…
E o ciută-ngrozită de caii săi verzi.

Se uită în stânga, în dreapta,
Se uită atentă și-aude plăcut
Cum foșnetul ierbii începe s-o strige
Și ciuta dansează un dans de-nceput.

Cuprinsă de dorul pădurii nebune,
Cuprinsă de dorul de-a sta-n ascunziș,
E ciuta fecioară, femeie minune,
E ciuta de astăzi cu părul ei nins.

E singură ciuta, cu ochii prea mari și-atâta de umezi,
E singură, prinsă-ntr-un laț pe-un tăpșan,
E ciuta plăpândă, cuprinsă de ură,
Privind înapoi, păduri cutreierate, an după an.

Se-apropie, adulmecă, tace și plânge.
Cu botul ei cald își caută frunzar-așternut,
Se uită la apa ce-ncepe să sece
Și ciuta se duce pe drumul pierdut.

E-o ciută uitată-n pădure
Speriată de tot ce se va-ntâmpla,
E-o ciută uitată de lume…
Nici vânătorul în bătaia de pușcă,
Nici el, de astăzi nu o mai vrea.

Sărmana și calda făptură,
O ciută-ntre ciute, cu chip luminos,
Se-ndreaptă de spate, începe a muge
Se lasă în iarbă și moare frumos.

Simina Paun

Timpule!

Dă-mă timpule-napoi,
Fă-mă iar copil stingher,
Fă-mă iar să-mi fie teamă,
Că părinții-mi cresc și pier!

Dă-mi credința minunată
Cum că florile vorbesc
Și mă fă să am speranța
Că-ntr-o zi mă regăsesc!

Stinge soarele, când luna
Vrea să-mi cânte din viori,
Lăutari să-mi faci doar cucii
Fără cuiburi, plângând până te-nfiori.

Ia-mă timpule-n cătușe,
Nu mă mai lăsa să cresc!
Am fost tot ce-ai vrut în viață,
Acum vreau să mă căiesc!

Nu mai vreau să-mi crească ziua,
Nu mai vreau să râd, să plâng,
Vreau să împietresc în noapte,
Noaptea visului în gând.

Florile s-or duce-ndată
Iar părinții mi-or muri.
Timpule, omoară-mi luna!
Dar fii bun pentru copii!

Fă-le cuiburile tihnă,
Dă-le soare în priviri,
Iar pe mine…
Uită-mă într-o clepsidră….

Timpule!
Nu mai vreau să-ți fiu, să-mi fii!

Dumitru Gabriela

Trecutul, labirintul viselor…

Capitolul 1- Întrebări și răspunsuri…

Muntele se trezise la viață din momentul în care geana de lumină a soarelui începuse să-și facă simțită prezența printre ramurile copacilor care-l împodobeau.
În jur, o îmbinare armonioasă a culorilor verii o teleportase pe Ioana către anii adolescenței când făcuse cunoștință pentru prima dată cu Măria Sa, Muntele C…
Se simțea ca într-un tablou de poveste și avea senzația că era pentru prima dată când descoperea acele imagini.
Copacii de lângă ea, care păreau că poartă pe umerii lor trăirile a mii de oameni, îi trezeau sentimente ascunse, aceștia se regăseau acolo cu poveștile și amintirile lor: unii falnici și tineri, de un verde intens, iar alții bătrâni, cocârjați sub povara ramurilor încărcate cu frunze verzi, galbene și ruginii. Putea să-i asemene, cu oamenii din jurul ei.
Ioana simțea că verdele frunzelor îi ofereau calmul necesar pentru a lua decizii radicale, care s-o ajute să renască din propria înghețare și frământare sufletească. Își dorea cu ardoare să se redescopere pentru a evolua, pentru a putea spera și a merge mai departe .
Știa din cultura populară că verdele reprezenta și fertilitatea, un cuvânt tabu pentru ea, de care se ferea de mult timp să-l pronunțe.
Galbenul îi aducea aminte de iubire, de rochița ei de vară din anul în care îl cunoscuse pe soțul ei, de trădările prietenilor și de egoismul unora dintre ei, de optimismul cu care se înconjurase încă din copilărie dar pe care-l pierduse pe drumul vieții, dar în același timp și de lașitatea cu care-și înfrunta problemele ultimilor ani.
Ruginiul frunzelor îi oferea însă o oarecare siguranță și liniște.
Covorul din frunze de diferite culori care se așternea în fața ochilor ei o înviorase, iar trilurile păsărelelor care se auzeau peste tot ca un zumzet neîncetat, îi șterseseră din minte o mulțime de gânduri sumbre.
Pe lângă acest tablou mirific vizual, mai era și clipocitul apei care-și lua puterea din seva muntelui asemenea unei ființe…
,,De unde venea puterea acestui firicel de apă să străpungă piatra doar pentru a-și construi un drum, o cale de urmat?” se întreba Ioana.
Era un decor unic, pe care doar un om sensibil ca ea putea să-l deslușească.
În acele clipe, lăsase în urma ei trăirile interioare .
De câte ori Ioana se gândea că se află la marginea unei prăpăstii gata oricând s-o înghită cu totul, se găsea mereu o mână protectoare de care să se agațe și s-o tragă afară!
,,Dumnezeu sigur mă iubește”, se consola Ioana…
În acel tablou al culorilor, Ioana simțea că prinde puteri și va reuși să se reinventeze!
Își dorea să fie fata lui tata și confidenta mamei din nou, iubita soțului ei și prietena cea mai bună a Mariei.
Ioana stătea nemișcată asemenea unei statui, pe stânca învăluită în ceața deasă a muntelui și doar șuvițele părului ei răsfirate pe umeri și saltul lor jucăuș în bătaia vântului ofereau privitorului imaginea unei ființe vii, care scruta orizontul.
Era îmbrăcată într-un trening de culoarea portocalei, doar manșetele mânecilor și buzunarele pantalonilor de culoare roșie, aduceau un mic contrast ținutei.
În picioare, încălțase la repezeală o pereche de adidași albi cu benzi de culoare portocalii, comozi pentru mersul pe munte.
În ultimul timp, își alegea pentru ținutele ei, culorile care-i confereau o stare de liniște!
Câtă nevoie avea să regăsească în adâncul ființei ei acel sentiment de beatitudine pierdut!
Nu mai voia să se simtă mereu în gardă, gata să atace persoanele din jur atunci când se simțea încolțită…
Portocaliul reprezenta pentru Ioana un nou început și avea de gând să reușească în tot ce-și propunea de acum încolo…
Citise de curând într-o revistă că această culoare semnifică: creativitatea, tinerețea, aventura, îndrăzneala dar și energia lipsită de agresivitate! Erau exact acele elemente care-i lipseau Ioanei în acele momente și de care avea mare nevoie să se agațe!
La cabană, planurile de viitor nu-i dăduseră pace toată noaptea…
Făcuse atâta drum doar ca să asiste la trezirea soarelui din acea dimineață, dorindu-și să fie martora luminii aurii pe care acesta i-o oferea și pe care nu o mai văzuse din timpul adolescenței ei petrecută în orașul T.N.
Acum se afla chiar pe stânca ei, locul unde se refugia de fiecare dată în timpul liceului, când se lua la trântă cu problemele cotidiene.
Cei 4 ani petrecuți în orașul T.N., pe când avea 14-18 ani, au fost anii ei revoluționari, când, nevoită să se descurce singură fără mama și tatăl ei, a plecat după admiterea la liceu, spre micul orășel unde-o aștepta o întreagă aventură, plină de peripeții.
În acele clipe, se simțea pentru prima dată după mult timp, împăcată cu ea însăși.
Drumul de la cabană până acolo fusese anevoios, dar își dorise acest lucru cu atâta ardoare, astfel încât, chiar nu mai conta pentru ea pericolul la care fusese expusă în acea noapte orbecăind de una singură prin pădure, călăuzită fiind doar de lumina firavă a lanternei pe care o ținea în mâna ei.
Cu o seară în urmă, se certase cu soțul ei Alex, cu bărbatul pe care-l iubea de mai bine de 10 ani, dar care între timp părea că se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult de ea!
În ultimii 5 ani, certurile lor erau din ce în ce mai dese și întotdeauna porneau de la lucruri banale, de neînțeles pentru doi oameni care își trăiau iubirea cu atâta patimă și înflăcărare.
După certuri, existau mereu împăcările și întotdeauna acestea erau de o intensitate care-i lăsau pe amândoi fără respirație și fără a-și avea ceva spus, de reproșat.
Amândoi erau conștienți cât de mult se iubeau și se doreau .
Și totuși, Ioana se simțea frecvent prizoniera unui acvariu din care nu mai putea ieși și nu se mai putea salva!
Simțea că se sufocă acolo, în intimitatea casei ei și că acvariul acela imaginar începea s-o strângă și s-o încătușeze ca un corset.
Nu mai putea înota să ajungă la mal, acvariul devenea din ce în ce mai mic, odată cu creșterea neputinței care-și făcuse lăcașul în trupul ei .
Avusese multe atacuri de panică în ultimul timp, era din ce în ce mai speriată de tot ce se întâmplase în mintea ei din punct de vedere psihologic.
Fără îndoială, ea și soțul ei Alex, se găseau în punctul acela mort, greu de interpretat, în care amândoi se simțeau obosiți și sfâșiați sufletește!
Astfel își târau Ioana și Alex existența, din momentul când viața i-a pus la o grea încercare, aducându-i până la ștrangularea iubirii, a dorințelor, a viselor, a regretelor.
Mai exista însă în mintea lor licărul speranței, agățată de acea ultimă zvâcnire a omului convins că atunci când ea este pierdută, nu-i mai rămâne nimic de făcut.
,,Speranța, este ultimul lucru pe care îl pierdem”, încerca Ioana să se îmbărbăteze singură de fiecare dată.
De câte ori se autoanalizase în tot acest timp, ajunsese să se teamă de gândurile care-o învăluiau în nopțile cu insomnii când își întorcea și rememora prin ochii minții propria ei viață pe toate părțile.

Carei, 26. 11. 2020
Dimitriu Gabriela
Va urma…

Constantin Nicolae Gavrilescu

Vremea
Curge vremea ca o apă.
Ce contează cum e-afară?
Este cea ce ne adapă,
fie iarnă, fie vară.

Pic cu pic de-a valma trece,
fie ploaie, fie soare,
vremea noastră se petrece,
sufletul adânc ne doare.

Un ceasornic stă să sune,
și când viața ni-e mai dragă,
clipa noastră-n grabă vine…
cernita doamnă nu-ntreabă.

Curge vremea-ncetișor.
Ce conteză cum e-afară?
merg cu ea pân-am să mor…
bine-ar fi-ntr-o primăvară.

Ciclul vieții. Vremea curge
într-un sens ireversibil.
Pe obraz mi se prelinge
vremea-n lacrimă, vizibil.

Constantin Nicolae Gavrilescu


Când toamna iar va coborî pe deal

Când toamna se adapă dinspre ceruri,
regretul dragostei din vară cere îndurare,
şi vântul foşnet lin strecoară-n ramuri,
ca toamna girul de iubire să-l acorde iară,

Pe solul presărat cu frunze arămii căzute,
să-mi lase razele de soare îndrăzneţe,
o mângîiere, cu căldura-i dulce peste frunte,
şi un sărut tomnatic, de iubire şi fineţe.

Când toamna sprintenă-şi arată faţa ruginie,
venind pe drumul satului îmbelşugat,
unde ţărani-au cultivat în vară pe câmpie,
şi-acum, adună la chindie rodul ţarinii bogat,

Vreau doar o clipă-ai spune să rămână,
măcar un timp frumoasă, mândră dar blajină,
să poată strânge gospodarul din grădină,
şi tot ce-a semănat din primăvară-n ţarină.

Când toamna iar va coborî pe dealul dinspre vie,
iar luciul dragostei încet va-ncepe să apară,
voi aştepta, ce vara mi-a promis să-mi fie,
scânteia de iubire, ce aprinde focul dinspre seară.

Camelia Boț

Lași în mine totul rece

Și-n astă toamnă mi-s aripile frânte, iar bruma ei mi se-așază pe frunte, părul lung mi-i argintiu
și ceasul de pe perete ticăie a târziu…Te privesc cum vii și pleci când vrei, lăsând în urmă pașii tăi grei pe aleile iubirii, aievea pierdute și-n agonia timpului din nou căzute.

În căușul palmei mele se zbat lacrimi grele, peste care timpul cerne doar praf de stele, aș vrea să le pot țese cu fir de borangic într-o cingatoare să leg vântul tomnatic care-n oase mi-a pătruns și sufletul cu patimi mi l-a uns.

La picioarele-mi obosite stau șirag visele-mi risipite, aud în surdină cum suspină și oftează ca o fecioară, în batistă lăcrimează. Îi aud chemarea în taină și deodată-n jur se face lumină,
e toamna care trece și lasă-n mine totul rece…

01.11.2020

Camelia Boț

Clepsidră scursă
~Camelia Boț ~

Când te-o atinge dorul meu
Și sufletu-ți va viscoli,
De milă-ți plânge Dumnezeu,
Tristețea lui te-o răscoli.
Iar dacă n-o să înțelegi
Că depărtarea stă-ntre noi,
Doar lacrimile-o să culegi
Din nopți ce-am petrecut în doi.
Să guști sărutul otrăvit
Ce l-a lasat o clipă cursă,
Iubirea ne-a îmbolnăvit
O toamnă, din clepsidra scursă.

11.11.2020

Camelia Bot

Împreună prin iarnă
~Camelia Boț ~

Iar vine iarna peste noi
Cernând din sita-i deasă,
Nu este soare, nu sunt ploi
Dar, iernii nici că-i pasă.

Când noaptea stele strălucesc
Și deapănă noi vise,
Tu vino, iar să te iubesc,
În prag cu geruri ninse.

Căldură s-avem în priviri,
Pe buze s-avem miere
Și-n suflet veșnice iubiri,
Și foc, și mângâiere.

Din strălucirea de argint,
Să-mi împletești cunună,
Cât vom trăi pe-acest pământ,
Să fim legați de mână.

Să înfruntăm frigul cumplit,
Să ne-nvelim cu stele,
Să retrăim ce am iubit,
Prin gândurile mele.

Și-n vise tu să mă alinți,
Să mă dezmierzi o viață,
Cu sărutările fierbinți
Topim a iernii gheață.

20.11.2020

Camelia Boț

Nu-mi muri, Toamnă

O frunză de-aș fi fost,
mă legănam
prin vânt duios
și mă așezăm
pe glia rece
peste care
uite… timpul trece…
Mă dezbrăcam
de culoare,
că prea adânc
mă doare…
și-mi presăram
lacrimi pe alei
pe unde trec în noapte
ai toamnei zei…
O frunză de-as fi fost,
te-aș fi slăvit
în fiecare anotimp,
dar nu pot fi o frunză
doar a toamnei muză.
Sunt doar eu,
ce trec prin timp
rugând în taină…
Toamnă, nu-mi muri,
rămâi cu mine, dulce anotimp.

24.11.2020