Azi, 24 ianuarie, este Ziua tuturor românilor!. La mulți ani! La mulți ani, România! Azi, fiți mai aproape unul de altul şi mai buni decât ieri!
„Aș fi vrut să scriu pentru Ziua Unirii cea mai frumoasă poezie de dragoste de ţară de care aș fi fost capabil. Mi-aş fi depășit limitele , aș fi răscolit scrieri și dicționare, aș fi plagiat cu bună ştiinţă pe toţi robii cuvântului, de la Homer încoace, să ticluiesc un poem pe măsura adoraţiei ce ar trebui să existe în inima oricărui om, atunci când vine vorba de palma de pământ căreia-i datorează totul: nașterea, graiul, maidanul copilăriei, dulceața pâinii cu semnul crucii rumenit frumos, cântecul de leagăn al mamei lângă covăţica fratelui mezin, palma aspră a bunicului întinzându-i un leu ca răsplată că l-a ajutat să încarce fânul în căruţă… Aș mai fi vrut să scriu multe… Burebista și Decebal, Menumorut și Gelu Românul, Dragoş, Mircea, Mihai, Vlad, Corvin, Bogdan, Stefan Dimitrie, Tudor, Horea, Alexandru… Apoi, Grigore Ureche, Miron Costin, Bălcescu, Iorga, Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coşbuc, Sadoveanu, Enescu, Porumbescu, Brâncuși, Grigorescu, Henri Coandă, Traian Vuia, Aurel Vlaicu și câți alţi români despre care, să fi scris doar câte un vers, ar fi ieşit o epopee cât o ţară… Dar nu am putut!… Am simţit că toţi aceşti eroi nu ne mai aparțin, sunt ai unui popor care știa să lupte pentru malul lui de Dunăre, pentru ţărmul lui de mare, pentru brazii lui din munţi, pentru peticul lui de cer cu ciocârlii, pentru versul și slova lui… În genunchi și cu capetele plecate, adeneul nostru nu mai are nimic comun cu vâlvătaia ce ardea în piepturile acelora… Tot ce am putut scrie a fost ceea ce urmează, rânduri sărace căci simt durere și rușine…
Ce să-ţi doresc, pământ străbun, să spun că-mi creşte-n oase dor, că mor de plânsul munţilor și de plecarea frunţilor în acest veac nebun?!..
Mă uit în jur, mă uit ‘napoi, război îmi izbucnește-n piept, nu-i drept să stau, ce mai aștept, să-ngrop și umbra de respect de sine, in gunoi?!..
Te-au jefuit și te-au vândut, tăcut balaur și-a întins cuprinsul ghearei care-a prins și-a-nvins ce nu era de-nvins, căci noi nu ți-am fost scut…
Plecaţi peste străin hotar, habar n-am mai avut de sfinţi, părinții-au așteptat cuminţi să umplem sacul cu arginţi și-acasă să fim iar…
Dar timpul n-a răbdat, s-a dus… de sus nu plouă decât ploi, nevoi, și aur, și noroi ne-au umplut pumnii amândoi dar aurul s-a scurs…
Și nu cred că ne-am deșteptat, păcat de imnul cu îndemn!… semnul că cineva e demn și sfarmă jugul cel de lemn, nu mi s-a arătat…
Îmi pare-un ceas hotărâtor, dator mă știu spre țara mea… o stea de-ar fi, numai o stea pe cer, ea singură-ar putea să-ndrume un călător…
Dar câte stele pe cer nu-s?! e spus că-i om și steaua lui… de nu-i sfârșitul timpului, e vremea începutului, români, priviți în sus !…”
Scârțâie sub tălpi zăpada, gerul țese flori pe geamuri Iarna își arată colții, vântul șuieră prin ramuri. După deal răsare luna, sus pe bolta înstelată, În Luceafărul de noapte chip de geniu mi se-arată…
Ochii ageri, fruntea lată să cuprindă Universul El, poetul nepereche, strălucește-n cer cu versul Prin Copou îmi poartă gândul vara când e teiu-n floare Și mă ninge cu steluțe iarna-n zi de sărbătoare.
Când trec ,,codrii de aramă” freamătă de dor pădurea ,,Buciumul sună cu jale”, taie prin copaci securea… …,,plopii fără soț” și teiul, lacul și floarea albastră Mi-amintesc de Eminescu și de pana lui măiastră.
,,Tot ce mișcă-n țara asta , râul, ramul” …și-Universul, El, poetul nepereche, le-a cântat duios cu versul, El lucește printre stele și ne luminează calea, Astăzi îi aduc omagiu țara, codrul, munții, marea…
Bun găsit la un nou concurs duminical! Înainte de a începe descrierea temei și regulilor concursului de azi, vă rog să citiți cu atenție tot textul de mai jos, de la început până la sfârșit, pentru a evita orice neînțelegere.
După cum v-ați obișnuit din edițiile anterioare, acest concurs are o temă dată și 10 cuvinte desemnate ca fiind obligatorii în poeziile d’voastră. Tema concursului de azi este: IARNA. Această temă poate fi tratată ca anotimp sau ca metaforă ce simbolizează bătrânețea!
Cuvintele obligatorii din cadrul poeziei sunt: ALBASTRĂ, SĂNII, CĂRUNTĂ, MÂNĂSTIRI, BAT, PLECĂM, VINĂ, SUFLĂ, ACASĂ, PETREC. Menționez că, aceste cuvinte fac parte dintr-o poezie a unui poet clasic, poezie a cărui text va fi publicat luni!
Criteriile de compunere a poeziilor sunt următoarele: să nu aibă mai mult de cinci strofe, dacă sunt scrise în stil clasic (rimă, prozodie), atenție la greșelile gramaticale, respectați tema concursului! Ca o noutate pentru concursul de azi, vor fi acceptate și versurile albe!
Nu se acceptă derivate ale acestor cuvinte, fără conjugări, fără declinări, fără articulări, folosiți aceste cuvinte exact cum sunt scrise aici cu litere mari. Concursul se încheie la orele 22:00, ora României! Orice postare cu subiectul concurs duminical, după acest termen nu va mai fi acceptată! De asemenea, nu vor mai fi acceptate corectări la poeziile postate după orele 22:00. Rezultatul va fi anunțat luni, adică mâine! Atașați poza de mai jos pentru a vă putea identifica poeziile trimise pentru concurs, altfel pot trece neobservate!
Bună ziua tuturor! Pentru început doresc să vă mulțumim pentru frumoasele poezii prezentate la concursul duminical! Sunt multe poezii frumoase și ne-a fost foarte dificil să luăm decizii pentru întocmirea unui clasament! Rog pe cei care nu sunt prezenți în top să nu fie dezamăgiți, vă asigur personal de toată stima și admirația noastră pentru eforturile și talentul fiecăruia dintre voi. Felicitări tuturor participanților și premianților! Așadar azi avem două premii speciale și un clasament de trei locuri plus mențiune. Premiul special pentru poeziile autorilor: Sterian Vio și Anca Man.
Copil în iarna vieții ~ premiul special ~Anca Man ~
ALBASTRĂ este zarea în dimineți cu soare Iar fruntea-i CĂRUNTĂ de-a anilor ninsoare, În apusul vieții nu știu de port vreo VINĂ, Că inima îmi e de primăvară plină.
Pe ramurile ei port muguri de speranță, În mine SUFLĂ vânt de dragoste, de viață, Nu vreau să număr anii, ce trec repede-n zbor Căci din viața noastră PLECĂM așa ușor.
BAT clopote de doruri în sân de MĂNĂSTIRI… Pe-aripa lor mă poartă atâtea amintiri, În SĂNII de vise ce zboară printre stele, ACASĂ… în curtea copilăriei mele.
Să mai PETREC o vreme cu mine copil fiind, Copilăria toată în brațe s-o cuprind, Zilele și anii să treacă așa, tiptil Ca să rămân ce am fost… un suflet de copil.
Iarna ~VIO STERIAN ~
Umblă prin desișuri vântul alungând în zare toamna, Și-au întins aripa largă până peste zări cocorii, Prin pădurea ruginită își strecoară plumbul norii, Din final de calendare râde-n echinocțiu iarna.
S-a ascuns zarea albastră în mantaua ei căruntă, Lanurile argintii peste deal vestesc a iarnă, Nori de stele se răzbună, mii de licurici să cearnă, Praf de stele în marea albă, prin natura ei tăcută.
Scârțâind sub tălpi zăpada, ne-a umplut de amintire, Nostalgici, plecăm cu gândul după doruri de acasă, Derdelușul plin cu sănii, dogma dorului apasă, Ne petrec prin viață anii într-un colț de fericire.
Troieniți în crengi salcâmii bat în geamuri fără vină, Suflă Crivățul pe uliți sprijinind de gard nămeții, Bolta unei mănăstiri și-a ascuns în nea pereții, Lângă focu-aprins în vatră, spune-o rugă o bătrână.
Lenea focului prin sobă, dorurile i le-aprinde, Ninge tăcut în fereastră și în tâmpla ei căruntă, Doar o rugăminte-și cere, un strop de clemență sfântă, Pe copii la sânul ei în miez de iarnă i-ar cuprinde.
IARNA DIN NOI …locul întâi ~Georgeta Rada ~
Grădina mea, deodată, e CĂRUNTĂ Și SUFLĂ duhul iernii a razboi A înghețat la geamuri pâinea frântă Precum privighetorile din noi.
S-a așternut zăpada peste SĂNII , Copiii au plecat de mult de-ACASĂ, Doar vrăbiile încă bat mătănii Spunându-și rugăciunea pentru masă.
Își lasă noaptea stelele să cadă Și-a dezlegat năframa ei ALBASTRĂ, Dar cine să mai VINĂ și să vadă Cum ploi de stele cad pe casa noastră ?!
S-audă cum BAT clopotele iernii , Cum bat la MÂNĂSTIRI și-aici, și-n cer, S-asculte rugăciunea la vecernii Și să dezlege câinele din ger.
Tot așteptând, ne intră iarna-n casă Și nimeni n-o aude, toți PETREC , PLECĂM, doar iarna a rămas la masă, E singură și-n cupă vinu-i sec.
Locul doi:
IERNI ALBASTRE~ locul doi ~Mirela Cocheci ~
Iernile de altădată cu lumina lor ALBASTRĂ BAT la poarta amintirii și privesc de la fereastră Cum cad anii în neștire peste vârf de MĂNĂSTIRI, Bat stinghere niște gânduri, SUFLĂ vântu-n amintiri.
SĂNII albe fug prin gândul iernilor îndepărtate Și-mi zâmbesc cu nostalgie anii care-i port în spate, Mii și mii de gânduri zboară, cad pe fruntea mea CĂRUNTĂ , Vin zăpezile-n neștire peste firea mea măruntă.
Fluturi albi din cer coboară, mă ating și mă PETREC Să mă-ntorc din vis ACASĂ. Să mai stau sau tre’ să plec? Ce n-aș da să-mi cearnă iară iarna-n suflet bucurii, Să mă-ntorc la inocența inimilor de copii.
Și cuminți și făr’ de VINĂ să ne-ntoarcem în tăcere Pe tărâm cu ierni albastre și cu vis, fără durere Să PLECĂM spre orizonturi puri, curați ca niște prunci, Să ne-mprăștie ninsoarea albul iernilor prin lunci .
Înger drag~locul trei ~Cristina Tunsoiu ~
ACASĂ e acolo unde-i cald, În vatra veche încă arde focul… Din amintire netezesc un fald, ALBASTRĂ era iarna și sfânt locul!
Iar clopotele BAT neîncetat, Prin MÂNĂSTIRI, flămânde de sfințire Și mâna ta bunico a înghețat, Că vântul nu mai SUFLĂ cu iubire!
În SĂNII trase de fugarul timp, PLECĂM fără vreo VINĂ uneori… Mi-e dor de tine-n orice anotimp, Și de cerdacul poleit cu flori!
CĂRUNTĂ sunt eu azi, dar ce folos… Zăpada-n tâmple pare o născocire, Prin stratul de omăt curat, pufos… PETREC un înger drag din amintire!
Iarna din suflet~mențiune ~Felicia Percec ~
Peste tâmpla mea,CĂRUNTĂ, SUFLĂ al nostalgiei vânt, Stârnit din zarea ALBASTRĂ, vine-n SĂNII de argint, Iarna-ncet îmi intră-n suflet, fulgii albi îmi BAT la poartă, Stau pe-obrazul amintirii, să se-aștearnă, ei așteaptă.
Pașii-mi rătăcesc, pierduți, printre MÂNĂSTIRI de gânduri Și aleargă fără VINĂ prin ai ochilor adâncuri. Din ochi curg izvor de lacrimi ce PETREC pe-al meu obraz Și prelinse, se revarsă…rup al inimii zăgaz.
Floarea anilor mi-e ninsă, stă ACASĂ și iernează, Despre-al primăverii soare, dintr-o glastră, ea visează… Mi-o prind de reverul vieții și PLECĂM pe-al sorții drum, Port încrederea în suflet și speranțele-mi adun.
clipă suspendată ~ mențiune ~Violeta Andrei Stoicescu~
Ninsori de amintiri Colindă la fereastră Şi vântul SUFLĂ lin Timis de zare-ALBASTRĂ.
ACASĂ, lângă foc, PETREC cu ochi de ceară, Cum SĂNII îşi fac loc Printre nămeți, pe-afară.
Şi ninge un fior Pe tâmpla mea CĂRUNTĂ, PLECĂM cu pas de dor Din viața asta scurtă…
Prin MÂNĂSTIRI în zori BAT clopote-n surdină, Pier clipele-ntre nori Ucise fără VINĂ.
Căci viața-i un suspin, O clipă suspendată, Trăită sub destin În veşnicia toată.
Îmbrățișăm uitarea și poezia dulce, În ceruri e chemarea și-acolo ne vom duce Cu tot cu viața noastră, cu tot ce am avut În suflet și în gânduri, suntem necunoscut.
Simțim iubirea nopții, și noaptea ne surprinde Pe aripile sorții zburăm către niciunde, Bezmeticele visuri ce le purtăm în gând Vorbesc de paradisuri și iaduri pe pământ.
Sorbim îngăduință și ne prefacem surzi Și darul din credință îl mai uităm sub cruci, Atingem vanitatea cu mâinile-amândouă Iubim eternitatea, ne e promisă nouă.
Dar uităm a iubi cu sufletul și fapta Până când într-o zi iubirea spune „gata” Și nu ne lasă timp nici pentru bun rămas, Rămânem amintire, secunda unui ceas!
Ți-au ucis visul, am tăcut fiindcă nu eram steaua ta, Ți-au smuls inima din piept, am tăcut fiindcă nu era casa mea, Ți-au frânt zborul, am tăcut fiindcă nu era aripa mea, Ți-au închis sufletul într-o colivie, am tăcut fiindcă se rupsese de sufletul meu… Acum, mi-a venit rândul să mă întreb, în singurătatea mută: cine să-mi vorbească ori să mă asculte din goliciunea prăpastiei în care am căzut?
Avem clasament, avem rezultate minunate, avem POEZIE! Înainte de toate, mii de mulțumiri tuturor pentru participare! Așadar, clasamentul este următorul (din nou cu câte doi câștigători pe același loc pentru că, din fericire, în marea lor majoritate, creațiile dumneavoastră au fost foarte bune):
Vinovați de blasfemie…premiul întâi ~Doina Botusan~
Stăm cu mâinile întinse, cu lacrimi în ochi neplânse, cerșim norilor lumină, Peregrini spre nicăieri, între un mâine și un ieri, copaci fără rădăcină, Zăvorâți in cochilii, melci târându-ne-n chilii, toate ce ne sunt ne dor, Orbiți de ceață și fum, siderați ne uităm cum, „A noastre visuri cad pe rând și mor”.
Timpul le-a-nșirat pe ață, pe tarabe într-o piață, să le vândă pe-un creițar, Stau expuse-n galantare, cântărind cât pe cântare două fire de mărar. Le privesc cu jind nebunii, răsucite-n jurul lunii, ca mătasea pe mosor, Depănate-ntr-un ceaslov, brodate cu roz și mov pe retina unui nor.
Le-am urcat pe catalige, să nu le poată atinge vânătorii de iluzii, Dar deși atât de sus, le-au vânat și ni le-au dus pe o mare de confuzii. Am gustat din plin delirul, îmbătați de elixirul din potirele prea pline, Cu tristeti bătute-n cuie, de o ursitoare șuie care-a compromis destine.
Ne-au fost pure fantezii, veșnicite-n poezii de poeți prea rupți de viață, Le-am crezut a fi mărețe, dar au avut două fețe una caldă alta gheață. Născute de-un zeu păgân, hrănit de muze la sân, să fie o veșnicie, Icoană la cei blazați și la moarte condamnați, vinovați de blasfemie.
Când ai un vis…. ~Anca Man ~
,, A noastre visuri cad pe rând și mor „ Când li se frâng aripile în zbor, Dar la pământ nu stau îngenuncheate, Noi aripi li se nasc spre libertate.
Când ai un vis dă-i drumul… o să vezi, În tine tot mai tare te încrezi, Căci visului dacă îi crești aripă Se-naltă-n zbor, cu fiecare clipă.
Fă-ți din voință lege… nu încerca Pe nimeni și nimic a judeca, Speranță s-ai în suflet și iubire Să nu știi ce e o dezamăgire.
Ca visul să nu-ți fie în zadar Să lași un semn în urma ta, măcar… Încrederea în tine s-o pastrez
Renunțare…premiul doi ~Cristina Tunsoiu ~
Când am simțit că suntem un întreg, Ș-am început să cred în propriul zbor Pierdut prin înălțimi, nu înțeleg… ,,A noastre visuri cad pe rând și mor”!
Stau suspendat între pământ și cer, Doar un cuvânt mă poate azi salva… Pot să renasc sau pot oricând să pier, Într-un abis creat de cineva!
Mă legăn chiar de firul nevăzut, Ce ne unește dincolo de nori… Mai poate exista alt început? Sau poate și răspunsul îl ignori?
Un muribund pierdut în adâncimi, Sau aruncat de val pe malul mării… Cu inima-mpărțită în zecimi, Tu m-ai adus pe culmea disperării!
De voi renaște singur în pustiu, Clădit doar din nisipuri și din spumă… Te voi iubi? Acum eu nu mai stiu, A noastre visuri voi lăsa în urmă!
Mai curge parcă sânge din Iisus Și Prutu-l duce șovâind spre mal. Și plâng nămeții pe pământul dus, Iar Nistru-și cântă imnul în aval.
S-a dus și domnul nostru,Eminescu… Omizile au invadat iar cornii. Suspină-n vânt vioara lui Enescu Și-i liniște-n amurg, la Vatra Dornii.
Ne arde-n suflet dorul de obcine, Când plânge Basarabia furată. Să o aduc-acasă n-are cine. Chiar inima pledează vinovată.
Avide boturi de dihănii mușcă Din crucea prăbușită pe-un mormânt. Ni-i drumul presărat cu praf de pușcă Și se întorc străbunii în pământ!!!
Ştergarul în care mi- am uitat copilăria (sau imaginile în care mă caut…)
*Autor: Teodor Dume
mama s-a dus să adune câteva ierburi să le așeze în mănunchi sub grindă să poarte de belșug și de noroc… nu mai are cum să ajungă la cină de va veni târziu pe întuneric îmi va pune mâna în poală și-mi va sprijini somnul până dimineață când liniștea spartă de întâiul cântat al cocoșului îi va reconstitui chipul o lumină va țâșni din răsăritul târziu separându-i chipul de umbră
și va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus și el într-o dimineață pe la patru cu merindea sub braț și o fotografie învelită într-un ziar și nu s-a mai întors o fi vrând să se întâlnească cu mama la capăt de drum unde se odihnesc sufletele
aș fi vrut să știe și mama că am mai crescut și că-i seamăn mult că o duc bine și că mi-am cumpărat un cal ar fi bine să vadă cum îl mângâi și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura nucului sub care bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobrești și cum o aștept seara la capătul uliței și privesc spre sat până când văd cerul aplecându-se să sărute pământul de noapte bună…
sunt singur acum
ștergarul alb în care mi-am uitat copilăria – singurul suvenir de la mama îl port la piept și mă prefac uneori că o văd ținându-mi capul pe genunchi… cu firul tors din lacrimi coase cerul de marginile pământului ca să nu-mi fie frig…
ca un fluture agățat de noapte o să colorez cu privirea cele două imagini între care mă caut
tată – mamă noapte bună!
Teodor Dume, Carte: Exil în durerile altora Editura: Minela
Mai sunt oare cuvinte la superlativ care nu s-au spus despre „Domnul cel de Pasăre Măiastră” al Literaturii române? Ce am mai putea noi adăuga, astăzi, cînd se apropie cu pași repezi ziua în care se naște, iar și iar, Luceafărul cugetării românești, la cuvintele minunate care s-au spus, de-a lungul timpului, despre „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc”? ( G. Călinescu) Sau: „Suntem români pentru că suntem închinătorii lui Eminescu, „așa cum spunea, convins, Tudor Vianu. Poate că se vor găsi unii care să spună că îl divinizăm pe Eminescu și că mergem prea departe cu adorația. De acord, dar noi nu știm pe altcineva care să merite mai mult decât Eminescu această iubire nemărginită… Să continuăm, deci, cu cuvintele frumoase spuse de oamenii de cultură români, care s-au aplecat asupra operei și vieții sale. „Eminescu este unul dintre exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea nestrămutată că dacă mai trăia sănătos încă 20 de ani, ar fi fost considerat, fără putință de tăgadă, ca unul dintre cei mai mari creatori de poezie din întreaga literatură a lumii,” aprecia unul dintre bunii cunoscători ai operei eminesciene, G. Ibrăileanu. Iar Emil Cioran, într-o scrisoare către Constantin Noica, spunea: „E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu, care nu încetez să mă minunez că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit…” Și tot Ibrăileanu scrie: „Sufletul lui Eminescu a fost destul de bogat pentru toate. Eminescu a fost un organism complet. A avut totul, toată gama senzațiilor, imaginația completă, inteligența înaltă. El a concentrat în sine vîrstele omenirii și vîrstele omului. Emotiv și imaginativ ca un primitiv, naiv și curios ca un copil nou în fața universului, el a fost în același timp înarmat de cunostinți ca un învățat și abstractor de idei ca un metafizician. Întîlnirea unor asemenea însușiri atît de eminente este așa de rară, încît Caragiale a spus pe drept cuvânt că vor trece secoli pînă cînd se va mai naște un al doilea Eminescu.” ( G. Ibrăileanu) Iar Tudor Arghezi, autorul „Cuvintelor potrivite ” povestea cum, copil fiind, l-a întîlnit pe Eminescu pe Calea Victoriei. Arghezi avea 7 ani și, în mod normal, ar fi trebuit să uite întîmplarea. Nu putea să știe de-atunci cine avea să fie Eminescu peste timp… Și totuși, după 65 de ani trecuți de la acea întîlnire, Arghezi își amintea de omul grăbit, care trecea impetuos și grăbit pe lîngă el.”Uite-l pe Eminescu,” a spus cineva cu un glas pe care-l țiu minte,” povestește Arghezi.” E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas aninat în minte, ca o schiță de fum.” Și tot Arghezi spunea:” N-am putea ști ce părere avea Eminescu despre Luceafărul lui. Luceafărul trebuie socotit ca făcînd parte din Sfînta Scriptură.” Îmi îngădui să adaug cîteva rînduri pe care le-am scris și postat în grupul nostru, acum ceva timp în urmă, despre Eminescu. Oare cum ar reacționa „Domnul cel de Pasăre Măiastră” dacă ar afla că există un grup, care îi poartă cu mîndrie numele și îl pomenesc în fiecare zi? Dacă ar afla că oamenii îl iubesc și că sunt tot mai mulți, pe zi ce trece, cei care se întorc la poeziile lui, așa cum te întorci la ceva scump și drag sufletului tău, ceva de care aveai nevoie fără să-ți dai seama? Oare i-ar fi mai ușor, după aceea, să suporte focul acela care-i ardea sufletul și pe care nu-l „putea stinge cu toate apele mării?” Și „nemaifiind pribeag”i-ar fi somnul mai lin la marginea mării, acolo unde voia să i se împlinească singurul dor pe care-l mai avea? Sau, mai degrabă ,ar fi mîhnit văzînd cum își bate joc”spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi „de poporul acesta despre care Eminescu spunea: „Iubesc acest popor bun și blînd, pe spatele căruia diplomații croiesc hărți și rezbele de care lui nici prin cap nu-i trece…” Și, foarte probabil, după ce ar vedea că mizeria morală în care trăim este la fel de mare ca și în trecut, dacă nu mai mare, i-ar cere voie Demiurgului să se întoarcă la locul său de sus din cer, între aștri… Închei cu versurile unui alt mare poet român, despre cel mai mare:” Fără el oricare lucru/ Și-ar urma cărarea sa/ Fără el chiar steaua noastră/ Dintre stele ar cădea”.
Zbor spre înălțimi 