Zbor spre înălțimi

Pârâul fermecat
Autor Ioan Avram

Clocotind , pârâul rece,
Peste stânci amețitoare,
Parcă prin căldare trece
Apoi pleacă pe cărare.

Curge molcom prin pădure,
Șușotind povești de dor,
Face codrul să răsune
Pentru prințul său Amor.

O crăiasă-și oglindește
Chipul drag în luciul apei,
Prințul transformat în pește
Dă senzație agapei.

Râul pleacă spre câmpie
Luând cu el povești de-amor
Cu crăiasa cea frumoasă
Prințul pește pețitor.

O ultimă șoaptă…

O ultimă șoaptă pe marginea buzei,
Ascult-o…e foșnetul galben al frunzei
Ce cade în toamna cu gust de rugină,
Când amândoi căutăm iubirii o vină.

Toamna a furat de la noi visele toate
Și le-a ascuns în ale vântului șoapte,
Amândoi nu găsim la-ntrebări un răspuns,
Iar tăcerea ce strigă în noi nu-i de-ajuns.

Privește…în apusul de jar ne pleacă cocorii
Și toamna ne plânge iubirea , cu norii,
Cu ploaia și frigul ce-n suflet pătrunde,
Cu cerul de plumb, ce povestea ne-ascunde.

Nu ne mai spunem nimic…și nu ne privim,
Ce drumuri alegem, nici noi nu mai știm.
Dă-mi mâna…să ne-atingem durerea din glas
Când toamna ne șoptește un ultim bun rămas!

Anca Man
Teiuș

Rugăciune

Azi, Doamne-ndrept spre tine, o rugăminte mare:
Poți da te rog sonorul, la Raiul tău mai tare.. ?
C-aicea jos, acuma , e un vacarm cumplit…
Pământul însuși pare, un zombie răstignit.

Mă tot gândesc adesea, cu grijă și cu teamă
Când văd că legea-ți sfântă, nu e luată-n seamă
Și-ți simt tristețea-n lacrimi...de dincolo de nori,
Prin ploaia care-mi bate-n fereastră până-n zori.

Rămân chircită-n țoale…mi-e milă să le-ating
Prin ropot de suspine pe geam când se preling…
Dar le-aș culege, Doamne…că într-un sfânt potir
Să-mi fie apă vie, când nu pot să respir.

Îmi poți sufla din ceruri, în liniștea-nserării
O boare de speranță, la gândul vindecării
De ura și tristețea, din sânu-acestei lumi...?!
În marea milei tale, tu poți să le aduni

Și să preschimbi îndată, fiind spre mântuire
Tristețea-n bucurie…și ura în iubire.
Când astea două fi-vor, în faptă și în gând
Va-ncepe să-nflorească, un rai și pe pământ.

….Dar pân’ atuncea, Doamne, Te-ntreb cu resemnare:
Poți da te rog sonorul, la Raiul Tău mai tare…?

Și-s toamnă

Și-s toamnă,
Și-s gând,
Și-s pas rătăcit pe pământ,
Răsuflare divină
Pe-o rază de vină.

Și-s toamnă,
Și-s frunză uscată
De-o iubire uitată
Într-o galerie de artă.

Și-s toamnă,
Și-s rană aurie
Pe trup de iarnă
Ce-așteaptă să învie.

Și-s toamnă,
O șoaptă mă-ndeamnă
Să-mi aștern iubirea
Pe natura galbenă.

Și-s toamnă,
Clipă de taină.

© Irina Cristina Țenu

Vă aduc în atenția voastră un poet care, prin textele lui deosebite ne aduce zâmbetul mereu pe față. Dacă-l veți citi, veți observa stilul său caracteristic de care nu se dezice în niciun pamflet scris până acum. Da, ați citit bine, tot ceea ce scrie, pot fi catalogate ca fiind pamflet.

Autorul autoironizează cu multă ușurință orice eveniment din viața lui, îmbogățind textul cu metafore compuse din cuvinte stâlcite intenționat ca să transmită o plăcere aparte cititorului. Personal, vă recomand să-l citiți, fiindcă sigur, vă veți regăsi în scrierile lui.

Am ales pentru dumneavoastră un pamflet deosebit, scris cu multă tenacitate de autor.

TRIMISUL LUI DUMNEZEU

Într-o foarte oarecare zi cu soare-adevărat,
Într-o înspăimântătoare junglă unică de stat,
Oamenii, cu mic cu mare, s-au auto-adunat
Ca să ţină cu ardoare un imens de mare sfat.
Şi, probabil fără scheme şi figuri de neclintit,
S-au tot sfătuit o vreme mult nonstop necontenit,
Până când, fără probleme şi dileme de turtit,
Mai târziu sau mai devreme, bine rău s-au rătăcit.
Când, la ora glorioasă de dormit sau de citit,
Au vrut ei să plece-acasă după cum au stabilit,
S-a-ntâmplat aşa, cu clasă, că nicicum n-au reuşit,
Fiindcă jungla era deasă şi deci drumul n-au găsit.
Evident, de disperare şi de spaimă şi de dor,
Toţi cu mic şi toţi cu mare şi, desigur, toţi în cor
N-au mai stat cu ochii-n soare şi au început, color,
Să tot strige cât mai tare: -Doamnee, Doamnee, ajutoor!
Brusc deodată, formidabil, la un straşnic moment dat,
Într-un mod considerabil de total neaşteptat,
Din teribila mulţime, un tip zvelt s-a ridicat,
A zâmbit cu profunzime şi cu sete a strigat:
-Băi, stimaţi şi onorabili oameni buni şi minunaţi,
Dacă sunteţi admirabili, vă rog mult, nu mai urlaţi!
Fiţi adică fără teamă, faceţi tot ce vă spun eu,
Fiindcă eu, de bună seamă, sunt trimis de Dumnezeu!
Oarecum aşa deodată, încercând să dorm din plin,
Am văzut că gluma-i lată şi adâncă pe deplin
Şi, normal, în graba-mi toată, cu tot chipul meu senin,
Am venit la voi îndată ca să vă salvez puţin!
-Fugi te plimbă, măi, nepoate! a strigat un tip mai lat,
Dând din umeri şi din coate absolut neîntrebat.
Fără doar şi fără poate, în mod simplu complicat,
Tu spui vorbe minunate, însă minţi cu-adevărat!
Las-o, aşadar, mai moale, căci trimis de Dumnezeu-
Fără vorbe lungi şi goale!- nu eşti dumneata, ci eu!
Mormăind pe sub mustaţă şi-nainte şi-napoi,
Un tip chipeş, plin de viaţă de marţi seara până joi,
S-a uitat aşa, cu ceaţă, mult şi bine la cei doi
Şi, ieşind cu stil în faţă, a strigat la ei vioi:
-Ia mai taceţi, măi, din gură şi din dinţi ca la Paris
Şi aşa, de saramură, mai treziţi-vă din vis!
Ce atâta tevatură şi scandal de nedescris?
Eu, vă spun cu anvergură, chiar pe nimeni n-am trimis!

CUVÂNTUL DE POVAȚĂ

Tezaurul ce-l poartă în cuvinte
E cartea care stă în mâna ta,
Învață totul cu luare-aminte,
Abia atunci în viață vei opta.

Poți să îți alegi un drum de aur
Și poți urca citind spre înălțimi,
Poți fi pentru un timp chiar meșter faur
Și poți să fii ales printre puțini

Cei care pot deschide ochii minții
Și pot străbate mări de întrebări,
Vei folosi ce ți-au depus părinții
Acum plecați în grele depărtări.

Izvoare de istorii poți culege
Și le poți face fluvii pentru toți,
Dintre povești vei ști cum se alege,
Ce este bun pentru ai tăi nepoți.

Deci, ține minte, toate se învață
Din cartea sfântă ce poartă cuvânt
De pace sau cuvântul de povață,
Ce va aduce cerul pe pământ!

Autor: Aurelia Oancă
13.09.2020

Ce pot să fac?

Ce pot să fac cu-n dor atât de mare,
Ce simt cum crește-n mine tot mai mult?
Și sufletul îmi plânge pe cărare,
Când șoapta vântului stau și-o ascult…

Mai cade câte-o frunză pe suspine,
E colorată ca ochii tăi căprui,
Iubite, știu că-n toamna care vine
Vom împărți în doi, aroma de gutui.

Va fi frumoasă, cum n-au fost celelalte,
Care ne-au întristat, cândva în timp,
Când tu și eu eram străini, departe
Și nu-mpărțeam același anotimp.

Presimt c-aceasta va fi toamna noastră,
Știam c-odată ne vom întâlni…
Căci galbena gutuie din fereastră
Îți răsărea floare pe ram, spre-a o-mplini.

Iar dorul de l-aș strânge-ntru-un mănunchi
La mijloc l-aș lega c-un brâu de flori
L-aș așeza cu drag pe-ai tăi genunchi
Să-l legeni și să-l uzi cu lacrima din zori.

Rodica Ochiș

Carcasă crăiască

Porți codri-n plete ca pe o carcasă
de-aramă, putrezită în lumină,
de-aceea,-n toamna asta ești frumoasă
și-n trupul meu cobori ca o regină.

Se-aude bruma viscolind încet
din nordul ireal ca o poveste,
dar te-nvelesc în spume de penet
și în ograda noastră vară este.

Tu ești fecioara clasicei zăpezi
pe care n-o topește niciun soare,
de-aceea zbiară-n tine mii de iezi
și alabastru-ți în poeme-mi sare.

Carcasa toamnei, pură diademă
pe care-o porți acum. pe cap, regește,
este, desigur, tragica mea stemă
în care mai respir pe românește.

                06.09.1984.

Drepturi de autor
Ion Iancu Lefter.

ALBUM – UNIVERSURI PARALELE

                CALEA LUMINĂRII

Pân’ la Calea Luminării
E-o potecă-atât de lungă,
Chiar și țipătul durerii
N-are timp să mai ajungă,

Se întoarce și-mi repugnă
În ecou iluzii moarte ,
Chiar din visul meu m-alungă
Fluturând iubiri deșarte .

Calea Luminării mele
E pavată doar cu spini,
Toată pleiada de stele
Pentru mine e un chin .

Calc pe drum de lacrimi grele ,
Sâmburi de cireșe-amare ,
Talpa-mi sărută și simte doar pelin ,
Iar Lumina mi-e pocalul cu venin !…

Nu-încerca să-i fi perechea
Umbrei mele prin străini,
Universuri Paralele mi-s prieteni și vecini
În tot zborul meu prin noapte,

Nu-mi fi umărul de sprijin,
Violet mi-e zborul ,aripi frânte, cioburi sparte,
Sâmburi,spini , negru destin…
Calea Luminării mele e-o potecă de ciulini !…

                            Nely Vieru 
                           19.09.2020.