Răcătău Liliana

Culorile

La poarta sufletului meu
Se-nșiră perle de culoare,
În viață au răzbit cu greu,
Șoptindu-mi că sunt amatoare.

Eu le-am primit ca pe un dar
Și m-am îndrăgostit de ele,
Când viața a jucat murdar
Mi-au fost blând leagăn de nuiele.

Culorile au zămislit
O altă lume, mai umană,
La sânul lor m-am odihnit,
Mi-au fost plăcere, dar și hrană.

Azi nu le-aș da pentru averi,
Nici pentru daruri prețioase,
În mine ard culori de ieri,
Dar astăzi parcă-s mai frumoase!

Versuri si pictura Răcătău Liliana

Redactor șef Camelia Boț

Răcătău Liliana

Sub coaja unui ou

Am renăscut sub coaja unui ou…
Era atâta liniște, nici un ecou,
Empirice esențe mă hrăneau,
Mătăsuri albe trupu-mi îmbrăcau.

În carapacea strâmtă am crescut,
Nu mi-era dor să dorm în așternut,
Acolo am găsit tot ce-mi lipsea,
Tăcerea absolută, liniștea…

În embrionul cald m-am regăsit,
Eram eu, omul simplu, în sfârșit!
Trăiam în noua viață, inocent,
Totul se rezuma doar la prezent.

Din rotunjimea ce m-adăpostea,
Simțeam alături răsuflarea ta,
Avea parfum de prunc abia născut
Ca-n clipa-n care eu te-am cunoscut.

Sub coaja unui ou am renăscut,
Erai și tu în noul început…

Versuri si pictura Răcătău Liliana

Redactor șef Camelia Boț

Din cufărul cu trădiții românești

O Zi Binecuvantată, dragii mei!

Încă din cele mai vechi timpuri este cunoscut faptul că Boboteaza încheie armonios șirul Sărbătorilor de iarnă, de aceea trebuie întâmpinată cum se cuvine. Se spune că în Ajun se sfințesc apele, pentru a deschide cerurile și a alunga toate duhurile rele.
ȚARA LUI DUMNEZEU
Se spune că într-o bună zi, a trecut Dumnezeu pe Pământ și a dăruit fiecărui neam cate o țară.
Și a fost seară și…la poarta lui Dumnezeu-Tatăl a apărut un păstor de oi care era împreună cu familia și neamul său de păstori.
Dumnezeu L-a invitat în Casa Lui și au stat la Cină.

  • Bunule Păstor care îți este păsul de ai ajuns la Mine ? , întreabă Dumnezeu pe cioban.
  • Doamne Dumnezeule, am venit să primim și noi o bucată de pământ unde să ne odihnim sufletele însă se vede că am întârziat și nu mai este loc pentru noi , a spus bătrânul îngenunchind în fața lui Dumnezeu.
  • Care vă este numele neamului vostru batrane Pastor ? a întrebat Dumnezeu.
  • Noi ne numim români.
    După ce a privit îndelung la neamul românesc, Dumnezeu a chemat pe Sf. Apostol Petru și l-a întrebat :
  • Petre, mai este loc pentru o țară pentru români pe Pământ ?
  • Nu Doamne.Tot pământul a fost dăruit tuturor neamurilor după porunca Ta.
  • Bine , Petre. Acum dă-le românilor țara pe care am păstrat-o pentru Noi.
    Și de atunci noi locuim în ȚARA LUI DUMNEZEU.
    O patrie frumoasă, o țară cu munți și câmpii, cu ape și cer senin, o țară ca o grădină din Rai unde Maica Domnului îngrijește rugăciunile și florile Cerului.
    România este Țara lui Dumnezeu de la începutul lumii.
    Slavă lui Dumnezeu pentru toate ! (Sursa ,,Tu Iubire, Tu”)…!!!

Redactor șef Camelia Boț

Umorul nu a ucis pe nimeni

LOVIT DE TREN

Florian Petrache

Bărbat bine, de la ţară, frumos foc şi drăgălaş,
Cu o minte exemplară cum nu mai găseşti nici rar,
Fac subit şi fac deodată un gest straniu de bizar
Şi mă duc şi eu, odată, prima dată, la oraş.
Ce să zic? A fost fantastic într-un fel de soi de gen:
Lume multă, pungi de plastic, chestii, trestii, balamale…
Numai că, din întâmplare, cu manevre epocale,
Brusc deodată, în stil mare, mă loveşte-n plin un tren.
Printr-o magică minune de miracol magistral,
Deşi practic, fără prune, eu băusem doar rachiu,
Fac cum fac şi, cum se spune, scap cu viaţă şi scap viu,
Dar ajung şi stau pe bune fix o lună în spital.
Dup’-o lună cenușie și urâtă și hidoasă,
Drăgălașa mea soție ninunată get-beget
Se gândește mult și bine și destul și berechet
Și-apoi vine după mine și mă ia cu drag acasă.
Dup’-aceea, bucuroasă ca o lebădă de mai,
Mă așază și mă lasă pe un scaun cu spătar
Și, cântând „Mulți ani trăiască” foarte limpede și clar,
Vrea pe loc să mă uimească și să-mi pregătească-un ceai.
Pune deci, fără eroare și chiar fără echivoc,
Niște apă oarecare într-un ceainic oarecum,
Se gândește cu mirare cât sunt eu de cum-necum
Și apoi, cu-ndemânare, pune ceainicul pe foc.
Oarecum și bunăoară, inutil și fără sens,
Deși practic era chioară, apa nu era și oarbă;
Drept urmare, fără țepe, ea începe-ncet să fiarbă…
Dar și ceainicul începe, brusc, să șuiere intens.
Bineînțeles, îndată, eu, bărbat adevărat,
Iau decis, cu mâna toată, un ciomag nespus de par,
Sar în sus pe îndelete, urlu limpede și clar
Și încep să dau cu sete în tot ceainicul cel lat.
Speriată și șocată până dincolo de cot,
Soața mea nevinovată strigă iute și subit:
-Aoleu și Aolică! Măi, Florică, ce-ai pățit?
Vasăzică și adică ai înnebunit de tot?
Dând cu parul mai departe în ritmpur și bărbătesc,
Fac o față lungă foarte și-i răspund rapid și brici:
-Păi, pe ăștia, iubi dragă, trebuie să-i bați de mici,
C-apoi uite, fără șagă, ce îți fac atunci când cresc!

Redactor șef Camelia Boț

Umorul nu a ucis pe nimeni

ZI DE SĂRBĂTOARE

Florian Petrache

A venit Crăciunul! Uraa! N-am de ce să mai ţin post!
Moşu’-a dat iar lovitura: la toţi cei bogaţi a fost!
A uitat din nou, se pare, de săraci şi de orfani!
E normal, măi, frăţioare! Păi, de unde-atâţia bani?
Petarde nenumărate bubuie melodios
Şi anunţă lumea, frate, că azi S-a născut Hristos!
Manele încântătoare se aud de peste tot!
Ce mai? sărbătoare mare! Mă distrez şi eu cum pot!
Din trei gesturi ultrascurte mai înfulec o sarma,
Scot voios boxele-n curte şi pun şi eu o manea!
Arunc câteva petarde, dau combina cât mai tare,
Înjur focul că nu arde şi… la treabă, frăţioare!
Mă închin, zic „Doamne-ajută”, mă aşez frumos la masă
Şi o pun de o băută ca la dumneamea acasă!
Şi beau vin, şi beau şi bere, beau şi nişte ţuică fiartă…
Beau cu spor şi cu plăcere, că oricum am chef de ceartă.
Printre sticle şi pahare, mai bag şi câte-o friptură,
Mici, cârnaţi, sarmale, sare, dar şi câte-o prăjitură.
Trece-un cerşetor pe stradă. -Dă-mi şi mie-o pâine, frate!
Mă cam calcă rău pe coadă şi din pepeni chiar mă scoate!
Îl înjur în mare grabă şi-i mai zic vreo două-trei:
-Nene, nu vezi că am treabă? Şterge-o până nu ţi-o iei!
Pleacă-ncet la altă casă. Foarte bine! Doamne-ajută!
Mă-ntorc bucuros la masă şi-o mai pun de o băută!
Ce mai? viaţa e frumoasă! Iar eu o trăiesc din plin!
Ce spun alţii nu îmi pasă! Eu-s chiar mândru că-s creştin!

Redactor șef Camelia Boț

Camelia Boț

La plecarea ta
~Camelia Boț ~

La plecarea ta, cerul, rău a plâns
Norii nu se iveau de nicăieri.
Florile, culorile și-au strâns
Într-un curcubeu incolor, de ieri.

La plecarea ta, râul a tăcut
Codrul și-a înlănțuit foșnetul,
Cerbii-n boală adâncă au căzut
Văzând cum sângereaza pământul.

La plecarea ta, gândul mi-a amuțit
Timpul mi s-a oprit în privire,
Pe sub pleoape toamna a încolțit
Tristă-mi vorbea de a ei menire.

La plecarea ta, ai luat cu tine
Spiritul meu liber ce-ți era drag,
Azi, nu mă regăsesc în mine
De când te aștept noptile în prag.

La plecarea ta, cerul, rău a plâns
Peste tâmpla mea lacrimile au prelins,
În ființa-mi toată, doruri s-au strâns
De când ai plecat, moartea a invins.

02.01.2021

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei, grup Zbor spre înălțimi

VIAȚA NU E O JOACĂ!

Moldovan Ștefan

Dac-ai ajuns în lacrimi și nevoi
Nu arunca în stele cu noroi,
Nu te certa în van cu lumea toată,
N-o înjura, că nu-i ea vinovată!

Iar de-ai trăit în viață fără rost
Nu blestema tu cerul ca un prost,
Căci de-ai căzut pe jos în praf și tină
Divinitatea n-are nici o vină

Și nu e vinovat nici un destin
Dacă ți-e gol paharul sau e plin,
Domnul îți dă, dar nu îți bagă-n traistă,
Ai parte și de greu în viață, de năpastă.

De vină nu-i nici soarta și nici cerul
Că n-ai bătut tu, cât a fost cald, fierul,
Că ai cântat ca greierele vara
Și-acum, în iarnă, goală-ți e cămara.

Ai luat mereu viața ca pe-un joc,
Te-ai încrezut doar în al tău noroc,
Dar se răzbună azi timpul ce-a trecut
Și dormi așa precum ți-ai așternut.

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Simina Paun

Ciuta

E o ciută-n pădure, hăituită…
Speriată își caută un loc
pe un verde tăpșan.Ar vrea
să se-ascundă-n frunzișul pădurii,
Dar viața, frunzișul i l-a luat
Într-o singură zi dintr-un an.

Se-apropie ciuta de marginea apei,
Cu buzele moi o soarbe încet,
Odată cu apa își soarbe și viața…
E o ciută-ngrozită de caii săi verzi.

Se uită în stânga, în dreapta,
Se uită atentă și-aude plăcut
Cum foșnetul ierbii începe s-o strige
Și ciuta dansează un dans de-nceput.

Cuprinsă de dorul pădurii nebune,
Cuprinsă de dorul de-a sta-n ascunziș,
E ciuta fecioară, femeie minune,
E ciuta de astăzi cu părul ei nins.

E singură ciuta, cu ochii prea mari și-atâta de umezi,
E singură, prinsă-ntr-un laț pe-un tăpșan,
E ciuta plăpândă, cuprinsă de ură,
Privind înapoi, păduri cutreierate, an după an.

Se-apropie, adulmecă, tace și plânge.
Cu botul ei cald își caută frunzar-așternut,
Se uită la apa ce-ncepe să sece
Și ciuta se duce pe drumul pierdut.

E-o ciută uitată-n pădure
Speriată de tot ce se va-ntâmpla,
E-o ciută uitată de lume…
Nici vânătorul în bătaia de pușcă,
Nici el, de astăzi nu o mai vrea.

Sărmana și calda făptură,
O ciută-ntre ciute, cu chip luminos,
Se-ndreaptă de spate, începe a muge
Se lasă în iarbă și moare frumos.

Simina Paun

Timpule!

Dă-mă timpule-napoi,
Fă-mă iar copil stingher,
Fă-mă iar să-mi fie teamă,
Că părinții-mi cresc și pier!

Dă-mi credința minunată
Cum că florile vorbesc
Și mă fă să am speranța
Că-ntr-o zi mă regăsesc!

Stinge soarele, când luna
Vrea să-mi cânte din viori,
Lăutari să-mi faci doar cucii
Fără cuiburi, plângând până te-nfiori.

Ia-mă timpule-n cătușe,
Nu mă mai lăsa să cresc!
Am fost tot ce-ai vrut în viață,
Acum vreau să mă căiesc!

Nu mai vreau să-mi crească ziua,
Nu mai vreau să râd, să plâng,
Vreau să împietresc în noapte,
Noaptea visului în gând.

Florile s-or duce-ndată
Iar părinții mi-or muri.
Timpule, omoară-mi luna!
Dar fii bun pentru copii!

Fă-le cuiburile tihnă,
Dă-le soare în priviri,
Iar pe mine…
Uită-mă într-o clepsidră….

Timpule!
Nu mai vreau să-ți fiu, să-mi fii!

Dumitru Gabriela

Trecutul, labirintul viselor…

Capitolul 1- Întrebări și răspunsuri…

Muntele se trezise la viață din momentul în care geana de lumină a soarelui începuse să-și facă simțită prezența printre ramurile copacilor care-l împodobeau.
În jur, o îmbinare armonioasă a culorilor verii o teleportase pe Ioana către anii adolescenței când făcuse cunoștință pentru prima dată cu Măria Sa, Muntele C…
Se simțea ca într-un tablou de poveste și avea senzația că era pentru prima dată când descoperea acele imagini.
Copacii de lângă ea, care păreau că poartă pe umerii lor trăirile a mii de oameni, îi trezeau sentimente ascunse, aceștia se regăseau acolo cu poveștile și amintirile lor: unii falnici și tineri, de un verde intens, iar alții bătrâni, cocârjați sub povara ramurilor încărcate cu frunze verzi, galbene și ruginii. Putea să-i asemene, cu oamenii din jurul ei.
Ioana simțea că verdele frunzelor îi ofereau calmul necesar pentru a lua decizii radicale, care s-o ajute să renască din propria înghețare și frământare sufletească. Își dorea cu ardoare să se redescopere pentru a evolua, pentru a putea spera și a merge mai departe .
Știa din cultura populară că verdele reprezenta și fertilitatea, un cuvânt tabu pentru ea, de care se ferea de mult timp să-l pronunțe.
Galbenul îi aducea aminte de iubire, de rochița ei de vară din anul în care îl cunoscuse pe soțul ei, de trădările prietenilor și de egoismul unora dintre ei, de optimismul cu care se înconjurase încă din copilărie dar pe care-l pierduse pe drumul vieții, dar în același timp și de lașitatea cu care-și înfrunta problemele ultimilor ani.
Ruginiul frunzelor îi oferea însă o oarecare siguranță și liniște.
Covorul din frunze de diferite culori care se așternea în fața ochilor ei o înviorase, iar trilurile păsărelelor care se auzeau peste tot ca un zumzet neîncetat, îi șterseseră din minte o mulțime de gânduri sumbre.
Pe lângă acest tablou mirific vizual, mai era și clipocitul apei care-și lua puterea din seva muntelui asemenea unei ființe…
,,De unde venea puterea acestui firicel de apă să străpungă piatra doar pentru a-și construi un drum, o cale de urmat?” se întreba Ioana.
Era un decor unic, pe care doar un om sensibil ca ea putea să-l deslușească.
În acele clipe, lăsase în urma ei trăirile interioare .
De câte ori Ioana se gândea că se află la marginea unei prăpăstii gata oricând s-o înghită cu totul, se găsea mereu o mână protectoare de care să se agațe și s-o tragă afară!
,,Dumnezeu sigur mă iubește”, se consola Ioana…
În acel tablou al culorilor, Ioana simțea că prinde puteri și va reuși să se reinventeze!
Își dorea să fie fata lui tata și confidenta mamei din nou, iubita soțului ei și prietena cea mai bună a Mariei.
Ioana stătea nemișcată asemenea unei statui, pe stânca învăluită în ceața deasă a muntelui și doar șuvițele părului ei răsfirate pe umeri și saltul lor jucăuș în bătaia vântului ofereau privitorului imaginea unei ființe vii, care scruta orizontul.
Era îmbrăcată într-un trening de culoarea portocalei, doar manșetele mânecilor și buzunarele pantalonilor de culoare roșie, aduceau un mic contrast ținutei.
În picioare, încălțase la repezeală o pereche de adidași albi cu benzi de culoare portocalii, comozi pentru mersul pe munte.
În ultimul timp, își alegea pentru ținutele ei, culorile care-i confereau o stare de liniște!
Câtă nevoie avea să regăsească în adâncul ființei ei acel sentiment de beatitudine pierdut!
Nu mai voia să se simtă mereu în gardă, gata să atace persoanele din jur atunci când se simțea încolțită…
Portocaliul reprezenta pentru Ioana un nou început și avea de gând să reușească în tot ce-și propunea de acum încolo…
Citise de curând într-o revistă că această culoare semnifică: creativitatea, tinerețea, aventura, îndrăzneala dar și energia lipsită de agresivitate! Erau exact acele elemente care-i lipseau Ioanei în acele momente și de care avea mare nevoie să se agațe!
La cabană, planurile de viitor nu-i dăduseră pace toată noaptea…
Făcuse atâta drum doar ca să asiste la trezirea soarelui din acea dimineață, dorindu-și să fie martora luminii aurii pe care acesta i-o oferea și pe care nu o mai văzuse din timpul adolescenței ei petrecută în orașul T.N.
Acum se afla chiar pe stânca ei, locul unde se refugia de fiecare dată în timpul liceului, când se lua la trântă cu problemele cotidiene.
Cei 4 ani petrecuți în orașul T.N., pe când avea 14-18 ani, au fost anii ei revoluționari, când, nevoită să se descurce singură fără mama și tatăl ei, a plecat după admiterea la liceu, spre micul orășel unde-o aștepta o întreagă aventură, plină de peripeții.
În acele clipe, se simțea pentru prima dată după mult timp, împăcată cu ea însăși.
Drumul de la cabană până acolo fusese anevoios, dar își dorise acest lucru cu atâta ardoare, astfel încât, chiar nu mai conta pentru ea pericolul la care fusese expusă în acea noapte orbecăind de una singură prin pădure, călăuzită fiind doar de lumina firavă a lanternei pe care o ținea în mâna ei.
Cu o seară în urmă, se certase cu soțul ei Alex, cu bărbatul pe care-l iubea de mai bine de 10 ani, dar care între timp părea că se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult de ea!
În ultimii 5 ani, certurile lor erau din ce în ce mai dese și întotdeauna porneau de la lucruri banale, de neînțeles pentru doi oameni care își trăiau iubirea cu atâta patimă și înflăcărare.
După certuri, existau mereu împăcările și întotdeauna acestea erau de o intensitate care-i lăsau pe amândoi fără respirație și fără a-și avea ceva spus, de reproșat.
Amândoi erau conștienți cât de mult se iubeau și se doreau .
Și totuși, Ioana se simțea frecvent prizoniera unui acvariu din care nu mai putea ieși și nu se mai putea salva!
Simțea că se sufocă acolo, în intimitatea casei ei și că acvariul acela imaginar începea s-o strângă și s-o încătușeze ca un corset.
Nu mai putea înota să ajungă la mal, acvariul devenea din ce în ce mai mic, odată cu creșterea neputinței care-și făcuse lăcașul în trupul ei .
Avusese multe atacuri de panică în ultimul timp, era din ce în ce mai speriată de tot ce se întâmplase în mintea ei din punct de vedere psihologic.
Fără îndoială, ea și soțul ei Alex, se găseau în punctul acela mort, greu de interpretat, în care amândoi se simțeau obosiți și sfâșiați sufletește!
Astfel își târau Ioana și Alex existența, din momentul când viața i-a pus la o grea încercare, aducându-i până la ștrangularea iubirii, a dorințelor, a viselor, a regretelor.
Mai exista însă în mintea lor licărul speranței, agățată de acea ultimă zvâcnire a omului convins că atunci când ea este pierdută, nu-i mai rămâne nimic de făcut.
,,Speranța, este ultimul lucru pe care îl pierdem”, încerca Ioana să se îmbărbăteze singură de fiecare dată.
De câte ori se autoanalizase în tot acest timp, ajunsese să se teamă de gândurile care-o învăluiau în nopțile cu insomnii când își întorcea și rememora prin ochii minții propria ei viață pe toate părțile.

Carei, 26. 11. 2020
Dimitriu Gabriela
Va urma…