Trecutul, labirintul viselor…
Capitolul 1- Întrebări și răspunsuri…
Muntele se trezise la viață din momentul în care geana de lumină a soarelui începuse să-și facă simțită prezența printre ramurile copacilor care-l împodobeau.
În jur, o îmbinare armonioasă a culorilor verii o teleportase pe Ioana către anii adolescenței când făcuse cunoștință pentru prima dată cu Măria Sa, Muntele C…
Se simțea ca într-un tablou de poveste și avea senzația că era pentru prima dată când descoperea acele imagini.
Copacii de lângă ea, care păreau că poartă pe umerii lor trăirile a mii de oameni, îi trezeau sentimente ascunse, aceștia se regăseau acolo cu poveștile și amintirile lor: unii falnici și tineri, de un verde intens, iar alții bătrâni, cocârjați sub povara ramurilor încărcate cu frunze verzi, galbene și ruginii. Putea să-i asemene, cu oamenii din jurul ei.
Ioana simțea că verdele frunzelor îi ofereau calmul necesar pentru a lua decizii radicale, care s-o ajute să renască din propria înghețare și frământare sufletească. Își dorea cu ardoare să se redescopere pentru a evolua, pentru a putea spera și a merge mai departe .
Știa din cultura populară că verdele reprezenta și fertilitatea, un cuvânt tabu pentru ea, de care se ferea de mult timp să-l pronunțe.
Galbenul îi aducea aminte de iubire, de rochița ei de vară din anul în care îl cunoscuse pe soțul ei, de trădările prietenilor și de egoismul unora dintre ei, de optimismul cu care se înconjurase încă din copilărie dar pe care-l pierduse pe drumul vieții, dar în același timp și de lașitatea cu care-și înfrunta problemele ultimilor ani.
Ruginiul frunzelor îi oferea însă o oarecare siguranță și liniște.
Covorul din frunze de diferite culori care se așternea în fața ochilor ei o înviorase, iar trilurile păsărelelor care se auzeau peste tot ca un zumzet neîncetat, îi șterseseră din minte o mulțime de gânduri sumbre.
Pe lângă acest tablou mirific vizual, mai era și clipocitul apei care-și lua puterea din seva muntelui asemenea unei ființe…
,,De unde venea puterea acestui firicel de apă să străpungă piatra doar pentru a-și construi un drum, o cale de urmat?” se întreba Ioana.
Era un decor unic, pe care doar un om sensibil ca ea putea să-l deslușească.
În acele clipe, lăsase în urma ei trăirile interioare .
De câte ori Ioana se gândea că se află la marginea unei prăpăstii gata oricând s-o înghită cu totul, se găsea mereu o mână protectoare de care să se agațe și s-o tragă afară!
,,Dumnezeu sigur mă iubește”, se consola Ioana…
În acel tablou al culorilor, Ioana simțea că prinde puteri și va reuși să se reinventeze!
Își dorea să fie fata lui tata și confidenta mamei din nou, iubita soțului ei și prietena cea mai bună a Mariei.
Ioana stătea nemișcată asemenea unei statui, pe stânca învăluită în ceața deasă a muntelui și doar șuvițele părului ei răsfirate pe umeri și saltul lor jucăuș în bătaia vântului ofereau privitorului imaginea unei ființe vii, care scruta orizontul.
Era îmbrăcată într-un trening de culoarea portocalei, doar manșetele mânecilor și buzunarele pantalonilor de culoare roșie, aduceau un mic contrast ținutei.
În picioare, încălțase la repezeală o pereche de adidași albi cu benzi de culoare portocalii, comozi pentru mersul pe munte.
În ultimul timp, își alegea pentru ținutele ei, culorile care-i confereau o stare de liniște!
Câtă nevoie avea să regăsească în adâncul ființei ei acel sentiment de beatitudine pierdut!
Nu mai voia să se simtă mereu în gardă, gata să atace persoanele din jur atunci când se simțea încolțită…
Portocaliul reprezenta pentru Ioana un nou început și avea de gând să reușească în tot ce-și propunea de acum încolo…
Citise de curând într-o revistă că această culoare semnifică: creativitatea, tinerețea, aventura, îndrăzneala dar și energia lipsită de agresivitate! Erau exact acele elemente care-i lipseau Ioanei în acele momente și de care avea mare nevoie să se agațe!
La cabană, planurile de viitor nu-i dăduseră pace toată noaptea…
Făcuse atâta drum doar ca să asiste la trezirea soarelui din acea dimineață, dorindu-și să fie martora luminii aurii pe care acesta i-o oferea și pe care nu o mai văzuse din timpul adolescenței ei petrecută în orașul T.N.
Acum se afla chiar pe stânca ei, locul unde se refugia de fiecare dată în timpul liceului, când se lua la trântă cu problemele cotidiene.
Cei 4 ani petrecuți în orașul T.N., pe când avea 14-18 ani, au fost anii ei revoluționari, când, nevoită să se descurce singură fără mama și tatăl ei, a plecat după admiterea la liceu, spre micul orășel unde-o aștepta o întreagă aventură, plină de peripeții.
În acele clipe, se simțea pentru prima dată după mult timp, împăcată cu ea însăși.
Drumul de la cabană până acolo fusese anevoios, dar își dorise acest lucru cu atâta ardoare, astfel încât, chiar nu mai conta pentru ea pericolul la care fusese expusă în acea noapte orbecăind de una singură prin pădure, călăuzită fiind doar de lumina firavă a lanternei pe care o ținea în mâna ei.
Cu o seară în urmă, se certase cu soțul ei Alex, cu bărbatul pe care-l iubea de mai bine de 10 ani, dar care între timp părea că se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult de ea!
În ultimii 5 ani, certurile lor erau din ce în ce mai dese și întotdeauna porneau de la lucruri banale, de neînțeles pentru doi oameni care își trăiau iubirea cu atâta patimă și înflăcărare.
După certuri, existau mereu împăcările și întotdeauna acestea erau de o intensitate care-i lăsau pe amândoi fără respirație și fără a-și avea ceva spus, de reproșat.
Amândoi erau conștienți cât de mult se iubeau și se doreau .
Și totuși, Ioana se simțea frecvent prizoniera unui acvariu din care nu mai putea ieși și nu se mai putea salva!
Simțea că se sufocă acolo, în intimitatea casei ei și că acvariul acela imaginar începea s-o strângă și s-o încătușeze ca un corset.
Nu mai putea înota să ajungă la mal, acvariul devenea din ce în ce mai mic, odată cu creșterea neputinței care-și făcuse lăcașul în trupul ei .
Avusese multe atacuri de panică în ultimul timp, era din ce în ce mai speriată de tot ce se întâmplase în mintea ei din punct de vedere psihologic.
Fără îndoială, ea și soțul ei Alex, se găseau în punctul acela mort, greu de interpretat, în care amândoi se simțeau obosiți și sfâșiați sufletește!
Astfel își târau Ioana și Alex existența, din momentul când viața i-a pus la o grea încercare, aducându-i până la ștrangularea iubirii, a dorințelor, a viselor, a regretelor.
Mai exista însă în mintea lor licărul speranței, agățată de acea ultimă zvâcnire a omului convins că atunci când ea este pierdută, nu-i mai rămâne nimic de făcut.
,,Speranța, este ultimul lucru pe care îl pierdem”, încerca Ioana să se îmbărbăteze singură de fiecare dată.
De câte ori se autoanalizase în tot acest timp, ajunsese să se teamă de gândurile care-o învăluiau în nopțile cu insomnii când își întorcea și rememora prin ochii minții propria ei viață pe toate părțile.
Carei, 26. 11. 2020
Dimitriu Gabriela
Va urma…
Partajează acest lucru pe:
Zbor spre înălțimi 