Îmbrățișăm uitarea și poezia dulce, În ceruri e chemarea și-acolo ne vom duce Cu tot cu viața noastră, cu tot ce am avut În suflet și în gânduri, suntem necunoscut.
Simțim iubirea nopții, și noaptea ne surprinde Pe aripile sorții zburăm către niciunde, Bezmeticele visuri ce le purtăm în gând Vorbesc de paradisuri și iaduri pe pământ.
Sorbim îngăduință și ne prefacem surzi Și darul din credință îl mai uităm sub cruci, Atingem vanitatea cu mâinile-amândouă Iubim eternitatea, ne e promisă nouă.
Dar uităm a iubi cu sufletul și fapta Până când într-o zi iubirea spune „gata” Și nu ne lasă timp nici pentru bun rămas, Rămânem amintire, secunda unui ceas!
Ți-au ucis visul, am tăcut fiindcă nu eram steaua ta, Ți-au smuls inima din piept, am tăcut fiindcă nu era casa mea, Ți-au frânt zborul, am tăcut fiindcă nu era aripa mea, Ți-au închis sufletul într-o colivie, am tăcut fiindcă se rupsese de sufletul meu… Acum, mi-a venit rândul să mă întreb, în singurătatea mută: cine să-mi vorbească ori să mă asculte din goliciunea prăpastiei în care am căzut?
Avem clasament, avem rezultate minunate, avem POEZIE! Înainte de toate, mii de mulțumiri tuturor pentru participare! Așadar, clasamentul este următorul (din nou cu câte doi câștigători pe același loc pentru că, din fericire, în marea lor majoritate, creațiile dumneavoastră au fost foarte bune):
Vinovați de blasfemie…premiul întâi ~Doina Botusan~
Stăm cu mâinile întinse, cu lacrimi în ochi neplânse, cerșim norilor lumină, Peregrini spre nicăieri, între un mâine și un ieri, copaci fără rădăcină, Zăvorâți in cochilii, melci târându-ne-n chilii, toate ce ne sunt ne dor, Orbiți de ceață și fum, siderați ne uităm cum, „A noastre visuri cad pe rând și mor”.
Timpul le-a-nșirat pe ață, pe tarabe într-o piață, să le vândă pe-un creițar, Stau expuse-n galantare, cântărind cât pe cântare două fire de mărar. Le privesc cu jind nebunii, răsucite-n jurul lunii, ca mătasea pe mosor, Depănate-ntr-un ceaslov, brodate cu roz și mov pe retina unui nor.
Le-am urcat pe catalige, să nu le poată atinge vânătorii de iluzii, Dar deși atât de sus, le-au vânat și ni le-au dus pe o mare de confuzii. Am gustat din plin delirul, îmbătați de elixirul din potirele prea pline, Cu tristeti bătute-n cuie, de o ursitoare șuie care-a compromis destine.
Ne-au fost pure fantezii, veșnicite-n poezii de poeți prea rupți de viață, Le-am crezut a fi mărețe, dar au avut două fețe una caldă alta gheață. Născute de-un zeu păgân, hrănit de muze la sân, să fie o veșnicie, Icoană la cei blazați și la moarte condamnați, vinovați de blasfemie.
Când ai un vis…. ~Anca Man ~
,, A noastre visuri cad pe rând și mor „ Când li se frâng aripile în zbor, Dar la pământ nu stau îngenuncheate, Noi aripi li se nasc spre libertate.
Când ai un vis dă-i drumul… o să vezi, În tine tot mai tare te încrezi, Căci visului dacă îi crești aripă Se-naltă-n zbor, cu fiecare clipă.
Fă-ți din voință lege… nu încerca Pe nimeni și nimic a judeca, Speranță s-ai în suflet și iubire Să nu știi ce e o dezamăgire.
Ca visul să nu-ți fie în zadar Să lași un semn în urma ta, măcar… Încrederea în tine s-o pastrez
Renunțare…premiul doi ~Cristina Tunsoiu ~
Când am simțit că suntem un întreg, Ș-am început să cred în propriul zbor Pierdut prin înălțimi, nu înțeleg… ,,A noastre visuri cad pe rând și mor”!
Stau suspendat între pământ și cer, Doar un cuvânt mă poate azi salva… Pot să renasc sau pot oricând să pier, Într-un abis creat de cineva!
Mă legăn chiar de firul nevăzut, Ce ne unește dincolo de nori… Mai poate exista alt început? Sau poate și răspunsul îl ignori?
Un muribund pierdut în adâncimi, Sau aruncat de val pe malul mării… Cu inima-mpărțită în zecimi, Tu m-ai adus pe culmea disperării!
De voi renaște singur în pustiu, Clădit doar din nisipuri și din spumă… Te voi iubi? Acum eu nu mai stiu, A noastre visuri voi lăsa în urmă!
Mai curge parcă sânge din Iisus Și Prutu-l duce șovâind spre mal. Și plâng nămeții pe pământul dus, Iar Nistru-și cântă imnul în aval.
S-a dus și domnul nostru,Eminescu… Omizile au invadat iar cornii. Suspină-n vânt vioara lui Enescu Și-i liniște-n amurg, la Vatra Dornii.
Ne arde-n suflet dorul de obcine, Când plânge Basarabia furată. Să o aduc-acasă n-are cine. Chiar inima pledează vinovată.
Avide boturi de dihănii mușcă Din crucea prăbușită pe-un mormânt. Ni-i drumul presărat cu praf de pușcă Și se întorc străbunii în pământ!!!
Ştergarul în care mi- am uitat copilăria (sau imaginile în care mă caut…)
*Autor: Teodor Dume
mama s-a dus să adune câteva ierburi să le așeze în mănunchi sub grindă să poarte de belșug și de noroc… nu mai are cum să ajungă la cină de va veni târziu pe întuneric îmi va pune mâna în poală și-mi va sprijini somnul până dimineață când liniștea spartă de întâiul cântat al cocoșului îi va reconstitui chipul o lumină va țâșni din răsăritul târziu separându-i chipul de umbră
și va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus și el într-o dimineață pe la patru cu merindea sub braț și o fotografie învelită într-un ziar și nu s-a mai întors o fi vrând să se întâlnească cu mama la capăt de drum unde se odihnesc sufletele
aș fi vrut să știe și mama că am mai crescut și că-i seamăn mult că o duc bine și că mi-am cumpărat un cal ar fi bine să vadă cum îl mângâi și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura nucului sub care bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobrești și cum o aștept seara la capătul uliței și privesc spre sat până când văd cerul aplecându-se să sărute pământul de noapte bună…
sunt singur acum
ștergarul alb în care mi-am uitat copilăria – singurul suvenir de la mama îl port la piept și mă prefac uneori că o văd ținându-mi capul pe genunchi… cu firul tors din lacrimi coase cerul de marginile pământului ca să nu-mi fie frig…
ca un fluture agățat de noapte o să colorez cu privirea cele două imagini între care mă caut
tată – mamă noapte bună!
Teodor Dume, Carte: Exil în durerile altora Editura: Minela
Mai sunt oare cuvinte la superlativ care nu s-au spus despre „Domnul cel de Pasăre Măiastră” al Literaturii române? Ce am mai putea noi adăuga, astăzi, cînd se apropie cu pași repezi ziua în care se naște, iar și iar, Luceafărul cugetării românești, la cuvintele minunate care s-au spus, de-a lungul timpului, despre „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc”? ( G. Călinescu) Sau: „Suntem români pentru că suntem închinătorii lui Eminescu, „așa cum spunea, convins, Tudor Vianu. Poate că se vor găsi unii care să spună că îl divinizăm pe Eminescu și că mergem prea departe cu adorația. De acord, dar noi nu știm pe altcineva care să merite mai mult decât Eminescu această iubire nemărginită… Să continuăm, deci, cu cuvintele frumoase spuse de oamenii de cultură români, care s-au aplecat asupra operei și vieții sale. „Eminescu este unul dintre exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea nestrămutată că dacă mai trăia sănătos încă 20 de ani, ar fi fost considerat, fără putință de tăgadă, ca unul dintre cei mai mari creatori de poezie din întreaga literatură a lumii,” aprecia unul dintre bunii cunoscători ai operei eminesciene, G. Ibrăileanu. Iar Emil Cioran, într-o scrisoare către Constantin Noica, spunea: „E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu, care nu încetez să mă minunez că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit…” Și tot Ibrăileanu scrie: „Sufletul lui Eminescu a fost destul de bogat pentru toate. Eminescu a fost un organism complet. A avut totul, toată gama senzațiilor, imaginația completă, inteligența înaltă. El a concentrat în sine vîrstele omenirii și vîrstele omului. Emotiv și imaginativ ca un primitiv, naiv și curios ca un copil nou în fața universului, el a fost în același timp înarmat de cunostinți ca un învățat și abstractor de idei ca un metafizician. Întîlnirea unor asemenea însușiri atît de eminente este așa de rară, încît Caragiale a spus pe drept cuvânt că vor trece secoli pînă cînd se va mai naște un al doilea Eminescu.” ( G. Ibrăileanu) Iar Tudor Arghezi, autorul „Cuvintelor potrivite ” povestea cum, copil fiind, l-a întîlnit pe Eminescu pe Calea Victoriei. Arghezi avea 7 ani și, în mod normal, ar fi trebuit să uite întîmplarea. Nu putea să știe de-atunci cine avea să fie Eminescu peste timp… Și totuși, după 65 de ani trecuți de la acea întîlnire, Arghezi își amintea de omul grăbit, care trecea impetuos și grăbit pe lîngă el.”Uite-l pe Eminescu,” a spus cineva cu un glas pe care-l țiu minte,” povestește Arghezi.” E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas aninat în minte, ca o schiță de fum.” Și tot Arghezi spunea:” N-am putea ști ce părere avea Eminescu despre Luceafărul lui. Luceafărul trebuie socotit ca făcînd parte din Sfînta Scriptură.” Îmi îngădui să adaug cîteva rînduri pe care le-am scris și postat în grupul nostru, acum ceva timp în urmă, despre Eminescu. Oare cum ar reacționa „Domnul cel de Pasăre Măiastră” dacă ar afla că există un grup, care îi poartă cu mîndrie numele și îl pomenesc în fiecare zi? Dacă ar afla că oamenii îl iubesc și că sunt tot mai mulți, pe zi ce trece, cei care se întorc la poeziile lui, așa cum te întorci la ceva scump și drag sufletului tău, ceva de care aveai nevoie fără să-ți dai seama? Oare i-ar fi mai ușor, după aceea, să suporte focul acela care-i ardea sufletul și pe care nu-l „putea stinge cu toate apele mării?” Și „nemaifiind pribeag”i-ar fi somnul mai lin la marginea mării, acolo unde voia să i se împlinească singurul dor pe care-l mai avea? Sau, mai degrabă ,ar fi mîhnit văzînd cum își bate joc”spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi „de poporul acesta despre care Eminescu spunea: „Iubesc acest popor bun și blînd, pe spatele căruia diplomații croiesc hărți și rezbele de care lui nici prin cap nu-i trece…” Și, foarte probabil, după ce ar vedea că mizeria morală în care trăim este la fel de mare ca și în trecut, dacă nu mai mare, i-ar cere voie Demiurgului să se întoarcă la locul său de sus din cer, între aștri… Închei cu versurile unui alt mare poet român, despre cel mai mare:” Fără el oricare lucru/ Și-ar urma cărarea sa/ Fără el chiar steaua noastră/ Dintre stele ar cădea”.
Este duminică, este concurs! Așa cum credem că v-ați obișnuit concursul are o temă și 10 cuvinte obligatorii. Tema concursului de azi este regăsire. Cuvintele obligatorii din cadrul poeziei sunt: MINUNATĂ, FURTUNI, CĂRĂRI, PAȘI, SOLITARĂ, ROI, GLAS, STRĂIN, GENE, REÎNVIE. Menționăm că, aceste cuvinte fac parte dintr-o poezie a unui poet clasic, poezie a cărui text va fi publicat luni!
Criteriile de compunere a poeziilor sunt următoarele: să nu aibă mai mult de 5 strofe, acestea vor fi scrise în stil clasic (rimă, prozodie), nu vers alb, fără greșeli gramaticale, nu se acceptă derivate ale acestor cuvinte. Concursul se desfășoară până la orele 22:00, ora României! Orice postare cu subiectul concurs duminical după această oră nu vor mai fi acceptate! Rezultatul va fi anunțat luni, adică mâine! Atașați această poză pentru a vă putea identifica mai ușor poeziile pentru concurs, altfel pot trece neobservate!
Vă urăm succes și o frumoasă inspirație!
Bună ziua tuturor! Am onoarea de a vă prezenta rezultatele concursului duminical de ieri. Înainte de toate doresc, felicit pe toți cei care ne-au încantat, cu poeziile lor și le mulțumesc pentru marea prezență la concurs. Să știți că ne-a fost foarte greu să facem o departajare a poeziilor desemnate!
Felicitări, dnelor autoare, premiate pentru aceste frumoase poezii! Așadar, premiul juriului este acordat, dnei MIRELA COCHECI !
ANOTIMPURILE VIEȚII ~Mirela Cocheci ~ premiul juriului
Pe CĂRĂRI cu glas de viață, cade frunza peste noi, REÎNVIE amintirea când umblam desculți prin ploi, Când ne aruncam în marea de FURTUNI fără de GLAS, Și zburam pe-a vieții cale, înainte, pas cu pas.
Orice gând, orice durere era dulce, MINUNATĂ, Fluturi ROI aveam în piepturi, iar în inimi lumea toată, Ne împreunam cu luna și cu soarele-n apus, Pe cărări de amintire toate verile s-au dus.
Zilele de altădată cu miros de primăvară, Au plecat spre toamna vieții, într-o lume SOLITARĂ, Flori de gheață am în GENE, anotimpul mi-e STRĂIN, Mă îndrept cu PAȘI de umbră spre al iernilor destin.
Zburător ~Gabriela Raucă~premiul întâi
Luna trimite raze clare de lumină, Croind cărări înspre ferestrele deschise, Pe unde se strecoară, în plutire lină, Un roi de gânduri, care se prefac în vise.
Aud un glas, ce îmi șoptește, de aproape Și simt ușor, pe-obrajii mei, atingeri blânde, Iar un sărut ce mi se-așează-ncet pe pleoape Alungă somnul, de sub gene tremurânde.
Te văd în vis sau parcă ești realitate, Aduci în gândul meu, o dulce reverie, Îmi ești străin, dar te cunosc din vremi uitate, Ce au trecut și deodată, reînvie.
Întind o mână, mi se pare că sunt trează, Nu știu dacă ai fost aievea, vreodată, Și aud pași, ce parcă se îndepărtează, Lăsând în urmă o trăire minunată.
A fost un vis ce a sunat a regăsire, Dezlănțuind furtuni de gânduri, într-o doară, Dar îndreptându-mi, înspre cer, a mea privire, Zăresc, din nou, pe boltă, Luna, solitară.
Omule!Tu ești lumină! ~Maricica Tirsa~ premiul doi
Când din gene îi coboară, Roi de lacrimi pe obraz, Spre o lume solitară, Omul duce-al său necaz.
Trecut prin multe furtuni, Nu-i străin de suferință. Dar mai crede în minuni Reînvie prin credință.
Găsește-n suflet cărări, Când iubirea prinde glas. Cu pași mărunți, urcă scări Luând ce i-a mai rămas.
Lacrima ți-e destinată, Să te-ntorci la rădăcină. Regăsirea-i minunată. Omule!Tu ești lumină!
Ne-am regăsit ~Anca Man ~ premiul trei
O lacrimă rebelă REÎNVIE pe sub GENE Un vis ce până astăzi, STRĂIN a fost de mine, Cu PAȘI timizi dar siguri și înfruntând troiene În iarna vieții noastre, se-ntoarce înspre tine.
Să îl primești cu zâmbete și fă-i culcuș în suflet, Prea mult a-nfruntat dorul, trăirea-i SOLITARĂ, Iar pe CĂRĂRI uitate, greu fost-a al său umblet În FURTUNI purtând ades, iubirea lui amară.
Cu GLAS de înger, tristețea din suflet i-o alungă, Visul să își urmeze soarta ce i-a fost dată… Când în brațele tale o fi ca să ajungă, Prin muguri de iubire fă-i viața MINUNATĂ.
Că repede trec anii și ca un ROI de fluturi, Se pierd sub cer albastru, în zări îndepărtate… Ne-am regăsit, iar astăzi, iubire tu îmi scuturi Peste-amintiri și vise, ce-au fost demult uitate.
Se sting poeții (pamflet) ~ Violeta Andrei Stoicescu~ al patrulea premiu
„Decît să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba” Puțini sunt cei cu carte, să-mi înțeleagă vorba. Căci lumea e grăbită, aleargă-n disperare, Se pierde timp pe Facebook sau la televizoare…
Azi tinerii se-adună din zori şi până-n seară Să spună bancuri, glume şi vorbe-aşa-ntr-o doară… N-au timp să se aşeze din carte să citească, Iar slova ce-a fost scrisă azi stă să ruginească.
Decât să scriu poeme, să stea la naftalină, Mai bine merg la ocnă sau mă cobor în mină. Se sting pe rând poeții în linişti şi uitare Iar versul lor se pierde încet în nepăsare.
Noi ~Cristina Tunsoiu ~ al patrulea premiu
,,Decît să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba”… Atâtea înțelesuri, dar tare dulce-i vorba Aceasta românească, și cine azi nu știe? Toți pot să cârcotească, noi din situații o mie,
Găsim cumva scăpare, suntem descurcăreți, Cădem tot în picioare și suntem șugubeți! Avem umoru-n sânge, hazul e punctul forte, Dar nu ne poți constrânge, nu pot să ne suporte…
Prea mulți din lumea largă, mai repeziți din fire, Nu pot să ne-nțeleagă, avem noi o sclipire… Și vorbele de duh, doar suntem unul și unul, Noi n-am trăit în puf, așa a fost românul!
Iar de ne moare capra, atunci ne dăm în stambă, Că imediat luăm piatra, și dăm cu ea în grabă… În curte la vecinul, să aibă aceeași soartă, Și ne vărsăm veninul că și el are capră!
Ne văicărim degeaba dar vrem să stăm ca pașa… Când nu ne iese treaba, las-o că merge ș-așa! Nu ne omorâm cu munca, ne întindem la povești, Ne place porcul, șunca și vinul de Odobești!
Chiar pricepuți în toate, politică sau fotbal, Avem gurile sparte, și ne adresăm verbal Cu multe apelative ori vorbe de alint, Ceva diminutive de sfinți și nu vă mint!
Suntem destul de amabili, dar ce mai tura-vura, Românii-s formidabili când nu întrec măsura! Interesul poartă fes, iar asta nu-i satiră, Și batem toba des, nimic nu ne mai miră!
Versul și măsura ~Coca Mahalu~al cincilea premiu
,,De mult mă lupt cătînd în vers măsura” Își zise Ionel plin de amar, Chiar dacă am tot schimbat băutura Și am pus versuri noi, în alt pahar. Măsura, bat-o vina, n-am găsit-o Și m-am ales cu certuri și ocară, Nevasta-mi spune că n-am prețuit-o Chiar dacă îi recit, seară de seară. Văd poezia doar în sticle goale În cele pline, nu e de găsit Și asta-n suflet iscă mici răscoale, De-atâta vers și chin, am obosit. Morala: Nu căuta măsura în versul din pahar Căci poezia-i doar în sensul literar.
Baroni de paie ~Ioan Avram~ al cincilea premiu
„De mult mă lupt cătînd în vers măsura” Dar mă învârt ca pietrele de-a dura, Nu pot să schimb nedreapta legiuire Să fie-n lume doar cinste și iubire.
Ciocoii noi se îmbracă-n legi meschine Făcute numai pentru ei și al lor bine, Din truda ta ei și-au făcut averi mărețe, Minciuna fiind cu ei adesea în tandrețe.
Lor nu le pasă de a țării soartă, Baronii de paie sâmbetele-i poartă, Ar scoate-o în piață, ar pune-o la mezat, Să-și cumpere moșie, să-și facă nou palat.
Ca lupii în haite se adună pentru pradă, De bună rânduială adesea fac paradă, Își născocesc averi ,donate de mătușa, Să-i apere dacă vor fi strânși cu ușa.
De va veni vremea de bună rânduială, Toți furii țării să dea dreaptă socoteală, Să-i scoată țara pe dânșii la mezat, Să facem loc de cinste aerului curat.
