Nu mai sunt… lumea care eram! timpul a tăiat între coastele ființei, până la bocitoarele de la căpătâiul meu; i-am simțit fulgerul de inimă flămândă… M-a decupat din lut, cu iubirea lupilor de haită. Mă pândea fără milă lumea de azi, unde verbul „a fi” este un mâine de ieri… Mai clipește spre zori o patimă de lumină stinsă. Nu mai sunt eu, ci o altă lume, o altă lume… în care mă vindec de mine… de timp… de voi…
Ieri visai să atingi cerul, astăzi iată, ești pilot, … știi deja ce sacrificii și ce muncă-i peste tot. Îți imaginai doar zborul, dar, ca să ajungi la el, Ai dat ani din tinerețe schimb pe aripi de oțel!
Din albastru și din soare sparge ‘naltu-n infinit Mândra pasăre măiastră lunecând înspre zenit Și gătiți ca de paradă, casca le străluce-n soare Când, pe rând ei se ridică străbătând măreața zare.
Tu și ei…și câmpul verde și albastrul infinit Ați făcut echipă bună încă de când ați venit, În miros de kerosen și în vuiet de motoare Zboară păsări oțelite printre…păsări călătoare!
Stau la START topind în inimi fracțiunea de secundă Până când aude-n cască vocea clară și profundă, Apoi, mâna dârză pleacă peste manșa de oțel Și privind la aparate se ridică către cer.
Dedesupt bucăți trasate, armonie și culoare Înșirate se destramă în caldura de motoare Pare o „Fata Morgana” venită din altă lume Cununată cu iubirea pentru înălțimi, anume!
Acum, când privești în urmă te apucă un oftat, Amintiri pline de farmec, momente de neuitat… Au trecut ca tăvălugul și în minte-au semănat Întrebări fără răspunsuri pentru „omu- naripat”.
Câți îngeri ți-au stat de veghe când în cer ai dispărut, Câte clipe ori secunde „Ani Lumină” ți-au părut? Câte fire albe-n plete ai văzut când s-au ivit, Câte zile pentru tine, tu, pilotule-ai trăit?
Mai știi câte nopți și zile ai stat pe aerodrom? Câte hărți și câte planuri ți-au răpit ore de somn… Prețul unic, însăși viața se plătește în avans Când dorința este una și până la ea-i un pas!
Câte ore de neliniști în celulă-ai așteptat, câte frământări și gânduri fruntea lată ți-au brăzdat? Câte sărutări pe creștet le-ai dat pruncilor dormind, când întors din zbor de noapte vedeai zorii năvălind?
Câte nopți plin de sudoare te-ai zbătut în așternut când în vis tot balizajul cu lumini a dispărut? …ori când obosit de zboru-ți veneai la aterizare și nu puteai scoate trenul văzând pista de rulare?
Apoi te rupeai din vis, inima-ți bătea să iasă… …Lasă, totul va fi bine, și mâine mă-ntorc acasă! Iar și iar prin anii vieții zilele încet apun, Desenând peste albastru dâre albe de săpun.
Când nu mai poți fi de-ajutor Prieteniile-ncet, mor, Pe rând, oamenii se retrag Rămân doar cei ce-au avut drag De tine și sufletul tău Și ți-au fost alături, mereu.
La greutăți și la necaz Când lacrimi au curs pe obraz, Mulți au trecut, nepăsători Ție lăsându-ți reci fiori, Tăciuni în sufletu-ntristat Suspine, sub ceru-nstelat.
Când nu mai poți fi de-ajutor Privești în urmă și cât dor Acele amintiri tăcute Din umbra vremurilor multe, În care erai vrednic tare Și ajutai pe fiecare.
Azi, ești doar tu, uitat de nume Și-i porți pe toți în rugăciune, Puterile de te-au lăsat Sufletul bun, ți l-ai păstrat Și ierți, c-așa îți este dat Să pleci din lume, împăcat.
Când nu mai poți fi de-ajutor Ascultă viața, din pridvor, Miroase-o floare, îngân-un cânt Calcă pe umedul pământ, Vibrează-ți ultimul atom Și nu uita, să rămâi OM.
Zbor spre înălțimi 