Pornesc spre stânga sorții cu pas drept, hotărât, să smulg din rădăcină tot ce-i strâmb și urât. Se-ntuneca din timp cândva, în tinerețe, și zorii-ntârziați răsăreau bătrânețe.
Cârpeam cu miez de zi adâncul de durere și înnoptam în Dor, pe marea de tăcere. Ciopleam singurătății un zâmbet pentru doi din stâncile speranței, când poposeam în noi.
Îmi odihnesc priviri în gol de amintire, cu mintea-ngenunchind pe-un gând de nemurire. Sub plâns de lumânări m-adăpostesc de soartă… Spre margini de uitări, smeriți, pașii mă poartă.
Timpul nu mai încape în mine De aceea dă semne uneori de nerăbdare A început să i se inalbească părul Palmele s-au spovedit de toate cuvintele, Zilele au început să crească în dauna nopților de primăvară Au îndrăznit să înmugurească arborii ce nu-și mai încap în rădăcină
Timpul nu mai încape în mine Îl vor da în vileag florile de măr ce îmi cad pe gânduri Se vor naște mere coapte din rănile verilor trecute Uneori pașii îmi poartă tina îndurărilor mele Pe câmpii verdele va cotropi noroiul urmelor părăsite de vreme
Timpul nu mai încape în mine E prea plin de viață, de frezii parfumate, mărțișoare de dor În curând vor zbura păsările pentru a câta oară purtându-mi visul cârpit din anii trecuți ce au săpat în mine precum într-o piatră sculptată de apele tinereții…
Cât am fost, cât n-am fost…?! stăpâni în tăria visărilor noastre, strângând cu uşa cuvintele şi trăgând pe roată înţelesul lor blând, ca pe-o mărire de faptă a acestor milenii iţite din leacuri şi spaime ridicate în cerul fericit al gurii, unde se fac şi se desfac, rând pe rând, lumile ― părtaşe, astăzi, la singurătatea noastră şi-a lor… Pune-mă-n cumpănă, Femeie!… şi-ascultă naşterea ce trudeşte în mine, aşa cum şi eu ascult hârjoana şi fluierul îngâmfat al morţilor, încoronându-mi spinos gleznele… Cât am fost, cât n-am fost…?!
(din ”Fericit pe la colțuri”, carte apărută în urmă cu cca. 20 de ani)
2)SCRÂŞNET
Oameni în coaja lor, încheietori de grai şi alchimişti ung balamalele noului ev, atât de tare încordând fila istoriei, dar noi ne jucăm de-a lumea, de după inimile noastre, pândindu-ne, cum fericiţi luăm forma zilei, aidoma unui vicleşug de legendă înălţat în vecinătatea cărnurilor prin care timpul se scurge cu subînţeles…
E doar un joc!… Va fi doar un joc…!
3) DIN LER ÎN LER
Vin crainicii nopții, în dalbe instanțe, sub bolte de vis, când aripi adie, și-nchid paranteze, și-alintă balanțe. Ceva stă s-apună, ceva stă să fie… Nu-i timp de regrete, e noapte-n culise, Din biblii ning mieii, se-nalță colinda, La marginea rampei, cad magii din vise, Și-n spatele lumii adoarme oglinda. E lerul mai ler, cât din creștetul lunii, un cânt curge invers – atât, numai Unul. Și ceasul din turn plânge-n inima lumii, pruncind-o să bată smerită Crăciunul. În dalbe acorduri pe sine se-ntrece o voce pornind pe octave în sus: ”Nimic să nu vină, nimic să nu plece” – În inima lumii colindă Isus. Din ler în ler, din propria-i zare, din zori în zori, din vârful luminii, la geamul vostru, Isus răsare – primiți-vă darul, cântați-l în inimi!
4) SĂ POŢI UITA MĂSLINUL 1. Strig panteonul ― toţi zeii sunt prezenţi. Putem începe. Desculţ merg spre fericire şi-n urma mea rămân urme de lup ― între mângâiere şi sugrumare se mişcă aceeaşi mână… Simt stelele în cerul gurii. O colonie de păianjeni calcă meticulos dimineţile noastre sângerânde. Să poţi uita măslinul. Uită-l!… În grădini lăuntrice înfloresc florile trădării ― bucuria de a fugi de lângă tine. 2. Strig panteonul ― toţi zeii sunt prezenţi. Începem. Prăbuşiţi-vă îndărătul inimilor voastre, în curând veţi vedea un rege plângându-şi coroana rămasă mică, un ucigaş îngrozit de chipu-i, în numele batjocurii, un miel spânzurat de zorii omenirii. Râsul e interzis! Ne apropiem de ziua în care puteţi simţi gustul întunericului. Mâncătoarea de spurcăciuni e paznicul hranei noastre… Să poţi uita măslinul. Uită-l!… Pregătiţi biletele de călătorie!, nu puteţi merge ilegal spre eternitate. 3. Strig panteonul ― nici un zeu nu lipseşte. Ezitare… Tăcere ― o carte de plumb netipărită încă. Afară se aud Onorurile şi Vulgaritatea hohotind. Nostalgicii frământă nisipul şi mumiile scufundate în beznă. Un ritm de migraţii. Un măcelar înnebunit de spaimă. Aplauze. Bătăi din aripi. Nu poţi muri singur…! Un fluviu tulbure cu maluri de cristal se perindă pe sub ochii noştri. 4. Matur şi liber, vine poetul, lumea pentru a-i da ascultare. Nu se mai strigă panteonul ― zeii sunt liberi. În trecerea-i vibrantă ne face cunoscut drumul de la om la înger: „Nemişcat parfum amar, încremenită văpaie ce te avânţi în visul meu ca o revanşă, bijuterie mi-ai fost şi trandafir şi piele dezgolită…, pasăre plângând suferinţa şi nesuferinţa, de oţel sunt rănile tale care nu se închid niciodată…” Prin vene îmi curge înserarea… Luaţi-mi talpa iadului de pe gât!
E zvon de primăvara și visuri înfloresc, Se văd cocori în zare și păsări ciripesc, E multă voioșie prin curți, păduri, câmpii, Natura se trezește, redevenim copii.
Miroase-a fir de iarbă, a fragezi ghiocei, Se-aude tril de păsări, răsună glas de miei, Pe note muzicale de muguri ce-nfloresc, În ritmuri de vioară, îți spun cât te iubesc!
Un nou tablou al vieții capătă viu contur, O altă simfonie sub cer senin și pur, O nouă partitură cu flori roz se scrie Și-n inimă se simte o caldă armonie.
Acordul de vioară plutește ca un vis Și-n unduiri de simțuri, spre tine e trimis, Pe pajiști de verdeață și curcubeu de flori, Te chem în poieniță să-ți dăruiesc comori.
Pe stratul de mușchi verde, moale catifelat, Să te-nvelesc cu pledul de flori înmiresmat Și-n muzica divină să intrăm în păcat, Tu fiica primăverii, eu, fiu de împărat.
Deasupra, curcubeie apar pe cerul sfant, Covoare noi florale se țes iar pe pământ, Explozii de culoare și sunet dus de vânt În suflete vibrează, vestind nou început.
Am rostogolit clipa într-o parte; sub ea, mușuroi de minute alergând care încotro… Am rostogolit clipa în partea cealaltă; în spatele ei, ore îngălbenite de temeri și așteptări. Am rostogolit clipa… Ca o a avalanșă m-a prins, înghițindu-mă în scurgerea timpului.
2) CONFUZII
Într-o seară dintr-o vară, îngerii storceau la subsuoară stele să facă din ele licoare de leac… ,,Un fleac”, veți zice… ,,Ascultă, amice,
va spune un critic bărbos – ce folos să ascultăm inepțiile tale? Sictir!” Nu îi răspund, căci încă mă mir… Cum să confunzi stelele cu portocale?…
3)Vid
Te caut în mine pe faleza unui gând; nu te găsesc și,-ncet, plângând, mă sting –flămând precum lumina unei torțe–fumegând
4)Am strâns în mine toamnă
Am strâns în mine-atât de multă toamnă Încât pe ram mai port vreo două vise, Iar vorbele ce au rămas nescrise La desfrunziri eterne mă condamnă.
Mi-e inima o galbenă gutuie, Iubirea, rug cândva, e rece brumă, Cu vestejite-aripi tinzând spre humă Fior de iarnă grea în mine suie.
Din când în când mai am o zi cu soare Tânjind la roșul coaptelor cireșe… Beau melancolic ceaiul de măceșe Simțând chemări în țipăt de cocoare.
Cu pași mărunți calc frunzele ucise Al căror foșnet la tăceri mă-ndeamnă. Am strâns în mine-atât de multă toamnă Încât mai port pe ram vreo două vise…
5)Identitate
Sunt doar fărâma unui vis, Doar un atom din stropul unei mări, O frunză în covoru-unei cărări, O literă din tot ce cândva a fost scris.
Sunt doar un peşte dintre peştii din ocean, Un fulg din albul iernilor din nord, Luptând să fiu cu mine de acord Sunt o idee-n al ideilor noian.
Fir de nisip purtat de vânturi în pustiu Încerc sămânța-n mine s-o ascund Spre-a zămisli, de ploi udat, fecund, Flori pe poteca dintre leagăn şi sicriu
Fiind o notă-a unei sacre melodii Colind în lume travestit în poezii.”
Hai, iubito, pune-ți sânii pe altarul nopții mele Vreau să mi te fac icoană prin biserici nesfințite Peste noi mai zboară îngeri cu aripile prea grele Și se-ntorc din cruciade toate fostele iubite
Tu nu crede gura lumii care stinge semafoare Prin orașul de tristețe desenat pe tocul ușii Eu sunt cel care descântă toți pirații morți în mare Și își zboară desfrânarea cot la cot cu prscărușii
Hai să destrămăm nisipul de pe fruntea astei seri Și prin valuri de tăcere să plutim spre veșnicie Tot cântându-ne iubirea în solfegii de tăceri Să ne amintim de marea revărsată din sicrie…
Și încă mai dori, și încă mai doare, Și încă-mi mai tremură plânsul sub geană, Și încă mai vreau, și încă-mi doresc Cu flori de măr pe suflet să-mi cearnă.
Și încă visez cu ochii deschiși, Și încă mai cred în clipa fugară, Și încă-mi doresc, și încă aștept Pe cer de suflet o stea să răsară.
Și încă adorm cu norii pe frunte, Și încă tresar când umbra ți-o zăresc, Și încă aștern pe foi nesfârșite Gânduri culese din raiul ceresc.
Și încă mai dori, și încă mai doare, Și încă-ți privesc chipu-ntr-o stea Și încă mai cred că verdele verde O să încolțească-n inima mea.
Immerso in te, mi trascino giorno dopo giorno otto la polvere del tempo, con la brezza del mare fra i capelli, salendo in cima alla montagna, attraversando i cespugli verdi, con le spine delle rose nei talloni, provando a guardare girasoli fonte di luce divina.
Però il mio sguardo incontra il prato fiorito, che mi insegna la diversità umana, nessuno si scarta, nessuno si calpesta, nessuno si strappa via…
Ogni uomo è un fiore che sboccia sul prato della vita, e viene rispettato, accettato, amato.
Traducere: Camelia Corina Boț Diversitate
Cufundat în mijlocul tău, mă târăsc zi de zi sub praful timpului, cu briza mării în părul tău, urcând spre vârful muntelui, traversând tufișurile verzi, cu spini de trandafiri în călcâie, încercând să privească floarea soarelui sursa luminii divine… Dar, privirea mea se întâlnește lunca înflorită, care mă învață diversitatea umană, nimeni nu se aruncă, nimeni nu se calca-n picioare, nimeni nu se rupe… fiecare om este o floare care înflorește pe pajiștea vieții, si vine respectat, acceptat, iubit…
Zbor spre înălțimi 