Toți naivii lumii își sorb din nou lichiorul De suferințe nude ascunse-n ceva bun. Beția îi muncește cu cinstea și cu dorul, ,, Credeam într-o iubire!…” se leagănă și spun…
Au adunat din lacrimi, chiar și-au mai pus o gură, Sperând ca noul sorb s-aducă o trezire… Dar tot efortul lor e transformat în ură De forța ce pământul îl umple cu orbire…
Toți naivii lumii se-adună în strânsoare Și-și pun cate un ochi pe tâmple și pe brațe… Iubire e iubind, lumină este soare, Dar cum să-nainteze-n marea lor de ațe?!…
Nativii în naiv, creduli cu pana-n mână Sunt astăzi toți poeții îngemănați de nori. Aceia își răsar și-și scurg rouă din lână, Sunt frați buni cu răbdarea și fruntea le e-n zori.
Naivii din iubire își beau al lor miraj Aleg iubind să creadă… și-aceasta e curaj!
Încetinește soarta pe la geamuri, în miez de iarnă, prinsă-n flori de gheață, să-nșire chiciură pe-un fir de viață, să facă până-n zori timpului hamuri.
Ăst’ bidiviu cu ochii de smaralde nu-i dă răgaz să-și treacă-n voie jocul. Îi seacă apa și îi stinge focul. E nărăvașul cu trei inimi calde.
Cu clipele-n potcoave, drept caiele, aleargă ca nebunul printre oameni. Cu veșnicia, care îi dă pinteni, zboară-n văzduhul bântuit de iele.
Doar răsăritu-i domolește goana și, preț de-o rază, e la mâna sorții, să-l prindă-n hamuri, la trăsura morții… De-acuma, ea îi fi-va amazoana.
Oceanul se adapă din lacrima-mi sărată și-o liniște adâncă așterne între noi, nu o să-mi fii aproape, știu sigur, niciodată, destinul nostru-i altul și ne împarte-n doi.
Ne-am rătăcit aiurea în pătura de ceață, și-ascult cum curge timpul în infinitul surd, un spațiu gol îmi țese o umbră de paiață, e visul meu frumos ce cade în absurd.
Mă cheamă iarăși noaptea, la felinarul lunii, să strâng prezentu-n brațe, cu gândul la trecut și sufletu-mi să-nghețe o dată cu cărbunii, ce-ar trebui să ardă, din ce în ce mai mult.
Cântând cu glas de valuri, oceanul se înalță, pentru a câta oară, să stea în drumul meu? s-a-mbolnăvit lumina de noapte și de ceață, ca să ajung la tine e astăzi un clișeu.
Zăpezi de voci umane mă troienesc mereu, și-închid în carapace poveste de eseu, e greu fără de tine, îmi este tot mai greu, iubirea, ca și arta, sunt piese de muzeu.
Ei bine dragi prieteni, și în această seară voi supune atenției dumneavoastră o altă realizare poetică a colegei noastre Madiana Domnita Lascu ! De această dată poeta abordează complexa temă a existenței… Extrapolând situații de viață unor momente inedite, poeta ne transpune prin lectură în lumea marilor adevăruri ale clipei care trece irepetabil… Lectură plăcută tuturor și felicitări poetei!
Încă mai poţi…
Într-o lume-n care eşti descumpănit Nu ştii ce să crezi şi-n cine să crezi, Visul tău se pare că a luat sfârşit… Verbul „a trăi”e doar să mimezi!
Dacă eşti onest nu te-mpaci cu gândul C-ai venit pe-aici doar să pleci mai gol, Nu poţi accepta până-ţi vine rândul, C-ai venit pe-aici doar să joci un rol!
Parc-ai vrea mai mult, viaţa este scurtă Of măi frate drag, tu eşti prefăcut… Cât clipeşti din ochi, viaţe e pierdută Iată trenul tău, deja a trecut!
Prețuieşte-ţi clipa, renunță la rol Te văd amărât, nu eşti fericit Sufletul tău frate zornăie a gol… De eşti prefăcut, nu eşti împlinit!
Poate-n drama vieţii, e ultimul act Verbul „a trăi” e doar la prezent… Cu-a ta existență n-ai făcut contract Gongul a bătut, sfârşit iminent!
Şi ar fi păcat când cade cortina Doar în ultim ceas să realizezi, Că din viața ta s-a ales ruina… N-ai ştiut la timp, cum s-o abordezi!
Trezeşte-te frate, cât mai e un timp Fă-ţi din clipă rai, cât încă mai poţi… Un nou început e-n orice anotimp, Vieţii să-i dai sens, tu încă mai poţi!
Un Jaguar roșu, decapotabil, opri scrâșnind din roți înainte de trecerea de pietoni de lângă gura de metrou de la lzvor. Tânărul de la volan privea nerăbdător și oarecum stânjenit șirul de trecători ce traversau grăbiți strada. Tropăiau ca furnicile care încotro, fiecare mergând în treaba sa. Gura de metrou îi înghițea tăcută pe cei mai mulți, alții se grăbeau spre stația de autobuze către Piața Unirii. Deodată, o apariție din altă lume îi atrase atenția șoferului. Rămase țintuit locului, deși mașinile din spate îl claxonau insistent la schimbarea culorii semaforului. Se urcă pe trotuar punând semnalizarea de avarie. Văzuse cum cineva într-un halat albastru, probabil o femeie de serviciu la metrou, conducea spre ieșire o tânără stranie pe care nu ți-ai fi închipuit s-o întâlnești la ora aceea matinală. Părea că plutește într-o rochie lungă, înfoiată, cândva albă, având câteva pete mari bătând în cenușiu, plină de dantele și mărgele sclipitoare, probabil pietre Svarovschi. O coadă lungă, bălaie, îi atârnă cam dezordonată pe umărul stâng. Îi lipsea doar o diademă ca s-o asemeni cu o prințesă din povești. Un jerseu cenușiu pus peste rochia vaporoasă și amplă ce ștergea neglijent scările, nu-și avea locul acolo. Femeia în albastru, cu un mop uriaș în mână, a condus-o încet de la spate și a lăsat-o lângă prima bordură ce mărginea un strat de iarbă și flori. Tânără s-a lăsat în iarbă parcă înotând în faldurile ce se revărsau în jurul ei ca o parașută larg desfăcută. Bărbatul nu pricepea de ce îl atrage priveliștea asta. Gestul cum s-a așezat, mâinile puse cu grație pe lângă corp aducând cu două păsări împușcate, totul îi amintea de o secvență dintr-un balet ce îl cucerise cândva. Se apropie stupefiat de ființa asta aeriană și o cercetă cu o milă inconștientă. Cu o privire pierdută, fixată undeva niciunde, părea că nimic nu o atinge. Dar ochii ăștia albaștri, imenși, așa stinși și fără nici o sclipire în ei, ochii aceștia îi erau atât de cunoscuți! Încercă să îndepărteze gândul acesta: "Anastasia! Nu poate fi ea! Exclus! Și dacă ea este?" Văzute de aproape, rochia murdară, părul nepieptănat, strâns neglijent într-o coadă slinoasă, totul îi dădea senzația unei păpuși ce fusese superbă cândva, acum aruncată la gunoi de un copil răsfățat. Se lăsă pe vine lângă fată, cât era el de lung și încercă un scurt dialog: - Bună, Anastasia! Sunt eu, Mihnea Mărgărit! Ce faci aici? Stupidă întrebare, dar ce putea spune într-o asemenea situație? Tânără nu schiță nici un gest. Părea liniștită și împăcată în lumea ei. Femeia în albastru urmărea uimită scena la câțiva pași distanță. "Băiatul ăsta a zis un nume! Probabil îi amintește de cineva sau chiar o cunoaște pe fătuca noastră. Și ce mai mașină are! Și ce bine arată, parcă e din ăia din filme!" Cum între cei doi nu se înfiripa nici un dialog, îndrăzni încet, dar plină de speranță: - Domnu', nu vă supărați! O cunoașteți pe domnișoara? Va urma.
Mi se strânge iască lacrima sub pleoape, Nimeni nu-i cu mine noaptea în odaie… Dragostea-i departe, moartea e aproape, Vremuri de răstriște, vremuri de războaie…
„SE ROTESC FUIOARE VEȘTEDE DE CEAȚĂ” Iar acum, din ceruri, picură și tună! Viața mea pe Terra nu mai este viață, Pe sub pleoape grele lacrimi se adună…
Negura albastră peste văi se lasă, Clopote ne cheamă către mântuire. Aș fi vrut să fie viața mai frumoasă Pe pământul nostru roditor din fire.
Iar în calea noastră ce spre chinuri duce, Pângărit e totul: legea, limba, locul; Dar suntem de veacuri apărați de cruce, Știm ce e povara, știm ce e norocul…
Dragostea de țară este între maluri, Far ce luminează de o veșnicie! Setea de dreptate și de idealuri S-a hrănit cu sânge și cu sărăcie!
Mi se frânge noaptea-n două pe o carte, Nu am nicio vină, n-are nicio vină… Moartea e aproape, dragostea-i departe, Cei plecați în ceruri ne trimit lumină!
Și cu rugi amare mă așez la masă, Simt că tot pământul nu ne poate ține; Iar la mine-acasă, nu mai sunt acasă, Iarna e prea lungă, verile-s puține.
Cei rămași aicea, dincolo de moarte, Au și nanocipuri, au și malformații, Nu sunt nici pe lună, nu sunt nici pe marte, Cum sunt toți poeții fără înclinații,
Culminând în presă sau la vreo chermeză, Din puterea minții, ne vorbesc în pungă… Cei atinși de fulger nu mai au proteză Și ne sapă groapa c-o lopată ciungă.
Cei loviți de trenuri sângeră în gură, Cei ce sunt lunatici sunt străini din fire. Cei ce nu-și asumă altă lovitură Sunt doar prizonierii mrejei din iubire. Și beau apă pură întru limpezire.
7 E-un lanţ de fum de-aici până la ea, La tulburea cetate. Scara, iată, Colindă înălţimea. Scara grea Şi balustrada ei înaripată.
E colb şi zarvă. Uliţele curg, Mânjite gros de soare spre câmpie. Călătoreşte burgul în amurg: Un nufăr tremurând în veşnicie.
Prea fericit binom rătăcitor! În calme săli, cu soarele-n zăbrele. Acel înot, acelaşi dublu zbor! Sub umeri: gol. Deasupra-n larguri: stele.
8 Sub bolţi intrând. Pe laturi, clara zi Destramă umbre. Rumen se deschide Geam după geam. Deasupra – bolta gri. Armuri bătrâne tremură-n firide.
În faţă treci. Şi cel pe care-l ştiu. Dar braţul tău spre-adâncuri se îndreaptă, Trist luminând abisul cenuşiu: Un nou contur pe-ntunecata treaptă.
Ţin lancea-n unghi. O sprijin dedesubt Şi pliscul ei în negură se prinde, Rupându-i pânza. Zbor neîntrerupt, În neclintite, netede oglinde.
Căci e şi nu-i. Şi fierul sună larg În dur bazalt şi palma nu atinge Decât ecou şi zvonuri ce se sparg. E frig sub bolţi. Sub bolţi în valuri ninge.
9 La straja doua, podurile gem Sub lespezile lunii. Stau deoparte Tăcuţii sfincşi, cu aripile ghem, Uniţi adânc în fluviu, ca în moarte.
Bat ceasurile. Scama lor de-argint Colindă încăperile. Şi cade Pe dalele de piatră, tresărind. Prin geamuri intră luna, în cascade.
E vremea iar? Acum, când lângă zid Trec roiurile nopţii cete, cete? Se-aprinde blând în vis, se-aprinde-n vid, În faţă chiar, alături, în perete.
10 (Armura) În unghiul cald, oprit sub baldachin, Mă-ntorc spre zid. Sub streaşină, căldura Rodeşte tainic. Bolta curge lin. Mă-ntorc spre zid şi-mi scot încet armura.
În urmă cad creneluri. La asalt, Ruina lor sporise, zarva încă Pătrunde fumul, stâlpul său înalt. Aici e-o apă calmă şi adâncă.
S-o treci înot. S-o-ntuneci dedesubt Şi spuma ei de piept să ţi se prindă. De-o parte şi de alta – valul rupt. Şi tu, şi val, răsfrânţi ca-ntr-o oglindă.
Afară – colb. Tărâm necunoscut, Visat acum, când luna bate-ntinsul. Şi ieri, şi azi, la fel ca la-nceput, Armura neagră-n colţ şi-aşteaptă insul. (1978)
(Din: Eugen Dorcescu, NIRVANA. CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015).
Zbor spre înălțimi 