M-a sunat mama din rai să îmi spună că e bine Și-ar dori să mai audă veștile și de la mine, C-auzit-a de la cei, ce-au pornit mai de curând Și-au lăsat în urma lor viața de pe-acest pământ. Părea tare-ngrijorată când de la vecinul dus, A aflat că de o vreme nu m-am mai oprit din plâns Că m-a prins dorul de ei, dragii mei părinți din ceruri Și că mă străpunge frigul și în suflet cerne geruri. Căci de când ei au plecat, nu mai e nimic, ce-a fost… Toate au rămas pe loc, dar lipsite de-a lor rost, Că ne-am străinat cu toții, neștiind unii de alții Că purtăm același sânge, dar uităm că suntem frații… Ce-i țineau ai noștri dragi, strânși legați în rugăciuni Și de sfinte sărbători ne-adunau pe lângă buni. Ca tradiția s-o punem într-o ramă scumpă-n suflet, S-o purtăm cu demnitate și în inimi și în umblet. Să fim scânteieri divine, dezbrăcați de răutăți Și să strălucim mereu, fără de prejudecăți. Toate mi le-am amintit când din rai mama sunat-a Și când vru’ apoi să-mi dea să vorbesc puțin cu tata… A sunat deșteptătorul și-a pus capăt convorbirii Și-a rămas în suflet golul, făcând loc dezamăgirii.
Au fost vremuri în care iarna mirosea a brad adevărat și a ceară topită, nu a plastic și grabă. Pe atunci nu exista Moș Crăciun, ci Moș Gerilă, cu nume străin de inimă, dar cu pași cunoscuți. Tata împodobea bradul — un ritual tăcut și sigur, ca o rugăciune spusă din mâini. Lumânărelele mici, prinse cu cleștișori, tremurau ca niște stele domestice, iar vata, smotoace albe, se așeza printre crengi ca o zăpadă inventată din iubire. Bomboanele atârnau ispititoare, promisiuni dulci ale copilăriei. Nu rezistau până la finalul anului — rămâneau doar ambalajele, dovezi că bucuria fusese adevărată și trăită până la capăt. De cele mai multe ori, Moș Gerilă purta bocancii tatălui. Magia a ținut până într-o zi, când adevărul a fost recunoscut după pași…mai bine zis după bocanci. Sora mea l-a ,,acuzat” pe Moș că a furat bocancii tatei. Și totuși… chiar și dezvăluit, moșul nu dispărea. Se muta mai adânc, acolo unde iubirea nu are nevoie de mască. Nu era belșug, dar era destul. Și acel „destul” avea gust de acasă. Mergeam cu colindul, din poartă în poartă, până la preotul satului. Nu primeam bani, ci lucruri simple și sfinte: covrigi, mere, nuci. Dar toți așteptam același loc, aceeași oprire — acolo unde gogoașa caldă nu era doar hrană, ci răsplată pentru glasurile noastre tremurate de frig și emoție. Apoi venea Sorcova, cu bănuții ei mici și strălucitori, ca niște promisiuni că viața va fi bună. Era Steaua, Capra, Plugușorul, Buhaiul — o lume întreagă care se muta pe ulițe, din glas în glas, din copil în copil. Colindele nu se terminau odată cu Crăciunul; ele țineau până la Sfântul Ioan, ca și cum timpul însuși ar fi fost mai blând atunci. Iar la final, Iordanul — o încheiere solemnă, ca un sigiliu pus peste iarnă. Un cerc complet. Doamne… câte poate strânge un om într-o inimă! Câte amintiri neprețuite rămân în mintea și sufletul fiecăruia dintre noi… Și ce comoară e să le poată scoate la lumină, una câte una, fără să le piardă. Amintirile mele nu sunt doar trecut. Sunt rădăcini. Și din ele se hrănește liniștea de acum.
Noi suntem două emisfere orbecăind spre-un pol greșit, Două fantasme de zăpadă pierdute-n zări de anotimp, Două fântâni rătăcitoare pe drumuri seci fără izvor, Purtând orfane, goale ciuturi, pe brațe sfâșiate-n dor.
Noi suntem două nestemate pe cerul stelelor perechi, Două culori îngemanate sub curcubeiele străvechi, Pe-un portativ, alături veșnic, noi două note sub un ton, Balade-n cerul de lumină crescute-n lut sub chip de om.
Suntem alături dintru veșnic, degeaba vrei să ne separi, Mă negi negându-te pe tine, identitate fără rai, Tumultul vorbelor din lume sunt numai praf de efemer Noi suntem cerc dintotdeauna…și-ntotdeauna vom fi cerc.
Nu poți știrbi perfectul lunii poți doar umbrire să-i aduci, O umbră n-are veșnicie, e doar lumină peste cruci, E un minut, un bob de oră în al clepsidrei nesfârșit… Noi suntem cerc de veșnicie… în veșnicie revenind.
Privesc peste vreme, uimit te revăd trecând majestos pe podul Triana, pe valuri albastre tresaltă coroana, desprinsă din umbra-ți rămasă pe pod. Ești Doña Alba, sau Doña Sol? – aleargă prin minte această-ntrebare, dar umbra căzută pe unde dispare… O, Doña Alba! … O, Doña Sol!
Exultă pe soclu Adolfo Becquer, în parcul central Maria Luisa, când simte venind, odată cu briza, parfum de amantă cu iz adulter. Ești Doña Alba, sau Doña Sol? – rămâne pe gânduri poetul Becquer, iar ploaia de toamnă, căzută din cer, se scurge ca lacrima Doñei Sol.
Din lacrimă crește un tainic mister, adus peste timp în parcul Luizei pe soclul întins sub aripa brizei de unde privește poetul Becquer. Ești Doña Alba, sau Doña Sol? – se-ntreabă retoric Adolfo Becher Dezleagă deodată temutul mister – e Doña Alba … nu-i Doña Sol!
Aș vrea să-l ajut pe poetul Becher, o caut prin parcuri pe Doña Sol, dar ploaia se cerne deasupra domol din norii întinși fără margini pe cer. Cu gândul mă pierd haotic în gol, învins mă întorc în camera goală, poetul Becher se tânguie-afară – O, Doña Alba! … O, Doña Sol!
Miroase-a flori de tei şi-a veşnicie Clepsidrei n-ai să-i furi nicicând nisipul… Dator eşti timpului cu o simbrie, Oricare-n lume ți-ar fi anotimpul! Miroase-a flori de tei şi-a veşnicie Umple-ți paharul, soarbe din secundă Zâmbeşte-i timpului pe datorie, Şi vezi cum fericirea te inundă! Miroase-a flori de tei şi-a veşnicie Chiar dacă gongul nu ştii când va bate, Să dai dovadă de mărinimie, Trăieşte-n lumea asta, cu dreptate! Miroase-a flori de tei şi-a veşnicie Nu-i scrie vieții tale, epilogul… Aşa cum e, viața-i o grozăvie, Deci, scrie-i azi prietene, prologul!
Zbor spre înălțimi 