Nimic nu mai e cum a fost, Nici casă, nici om, nici fântână… Învinşi, într-o lume păgână, Cătăm vieții noastre un rost. În straie brodite frumos, Acum, doar minciuna cuvântă. Şi nici nu mai simți când ți-împlântă Cuțitul, adânc pân’ la os. În zile de patimi prea-sfinte, Cu Iude, Pilați şi Irozi, Ne iartă că suntem nerozi! De lume, Te-ndură Părinte! Ni-i dealul Golgotei amarnic… Cezarul se-ascunde în noi. Ṣi-n suflete suntem prea goi. Şi omul e tot mai fățarnic. Nimic nu mai e cum a fost… Da-n haosul lumii distruse, Tu singur, Prea-Bune-Iisuse, Dai vieții şi morții un rost.
De la o vreme îmi cântă-n oase viori nebune păsări în flăcări se-împreunează țipând în vânt din cerul putred nu mai scoboară nicio minune nicio speranță nu se mai poartă azi pe pământ
ce se întâmplă, domnule doctor, de unde vine ce ursitoare nebănuită mi-a dăruit boala aceasta fără speranță ce-o port cu mine stingher și singur ca pe o cruce de răstignit
ce se întâmplă, domnule doctor, ce boală-i asta dacă și iarba se ofilește sub pasul meu dacă și luna când mă zărește râde ca proasta de-mi vine iată s-arunc cu pietre în Dumnezeu
de la o vreme îmi cântă-n oase viori nătânge păsări în flăcări se-împreunează țipând în zbor ce oboseală, ce moleșeală îmi plouă-n sânge domnule doctor, domnule doctor, cred c-am să mor…
Şoimul regelui, când urcă zările şi se întoarce, poartă aura credinței și e zeu, nu răpitoare… gândul, dacă se întoarce, e cuvânt şi se ridică mai presus de ființare, întrucât în el îşi face spiritul nemărginirii așternut pentru odihnă… cuibul şoimului e tocmai în iatac, lângă regină sau pe umărul acestui demiurg, la vânătoare… s-au umplut văile vieții de lumină și căldură, iar pe crestele de gheață ale munților e soare, până după miezul nopții, în aşa mare măsură s-a întins regatul zilei… nopții i-a rămas hotarul din Apus, unde regina petrecea mai multe ore cu ştiințele oculte şi cu hărțile celeste, împreună cu Felina… regele purta războaie cu regatele Selenei şi cu triburile nopții veşnice din Caldahara, care nu e pământească, ci o fostă colonie de atlanți şi de himere… încă se mai vede scara ce unea cerul cu marea, în ocean, şi eşafodul uriaș al suveranei de atunci… iată că se lasă seara şi invoc șoimul venirii îndărăt, cu ascultarea spiritelor posedate din cetățile Felinei!… setea să vă scoată apă pentru foc şi nepăsarea să vă potolească ura, eu nu risipesc lumina la fiestele reginei, nici n-o să vă dau dreptate!… părăsiți hotarul zilei şi păstrați-vă măsura nopților pentru odihnă, altfel toată Caldahara va pieri în suflul slovelor pustiitoare ce-i împrăștie căldura!…
Zbor spre înălțimi 