Iată-mă scurs în candele de carne! Iată-mă scurs ca o apă din vaduri! Mi-a săpat valul morții în orbite să-mi toarne frumusețea de marmură spartă din nuduri.
Voi muri în Egipt, înrobit de iubire, și voi arde în Roma lui Nero pe ruguri. Cuibărit în osânda atârnată de fire, Îmi voi umple orbitele goale cu struguri.
Și nu mult dup-aceea, mă voi scurge cu vinul Înlăuntrul durerii ce mă leagă de tine… îmi voi pierde de-a valma în teascuri destinul grotescului rit al iubirii de sine…
Îmi voi cerne nisipul pe urmele tale… Mă voi scurge ca sângele mort din artere, în burdufuri de piatră, în căderi siderale, din placentele nopților noastre stinghere…
Lepădat ca un prunc rătăcit în lumină, voi renaște în torțele mitului antic, tu vei bea din orbitele mele la cină din vinul Egiptului veșnic și tainic.
În rostirile noastre, vom fi guri de clepsidră, și cuptoare cu pagini topite de carte… Vei fi iarăși supusă, docilă și tandră… și cea mai teribilă frică de moarte…
Sub cupola noptii, îmi spăl păcatul iubirii la picioarele Tale; simt cum infinitul mă cuprinde și, prin mâna Ta, privirea-mi se-nalță zidită-n uimire. O lacrimă, agățată de geana celei dintâi clipiri îti surâdea pe furiș, Tu, sărutând-o divin i-ai prefăcut iubirea în roua dimineții, să ne-adapi pasul cu binecuvântări.
Am călătorit desculță și cu haină de-mprumut, mi-ai strigat „te rog renunță”, tot ce faci e Zău, prea mult. Îndemnată de-o visare, c-aș putea să fiu eu iele, m-am tot rătăcit pe mare într-o barcă de nuiele.
În realități golașe, nu aș vrea să se repete, mări secate și orașe, rămase fără secrete. Pierdută în ceața oarbă, ce a invadat cadranul, vremea ce se crede doamnă, se comportă ca tiranul.
Ochii nu mai au repere și nimic în profunzime… tot mai slabe sunt și ele, atacate-s cu cruzime. Pulsul îmi aleargă-n grabă, spre-o ființă străvezie care își zâmbește-n barbă, criticând viața-mi pustie.
Nălucirea, ca secunda, tace inspectându-și drumul, îmi distruge toată truda, tot lovind în câte unul. Pe covor o poezie, cu eroii reci și acri, într-o seară cam târzie, ne promite să fim sacri.
,,Se Rotesc Fuioare Veștede De Ceață „, Noi pe altarul țării stăm îngenuncheați, Ne răpește timpul încă un strop de viață, Aste vremi răpiră, ba surori, ba frați.
În vâltoarea ceții ni se trece anul, Rătăcind prin foame, rătăcind prin frig, Căutăm lumina care a închis-o banul În nebuna fugă după un covrig.
Zale de întuneric ne atârnă-n spate, Rugul lăcomiei ară al țării trup, Rătăcește-n neguri sfânta libertate Și înlăuntrul nostru urlă vechiul lup.
Iar în glasul lui ne vorbesc străbunii Ce-au scăldat pământu-n sânge și sudori, Ne vorbește iarba, ne vorbesc gorunii, Martori c-au învins sute de ninsori.
În vâltoarea ceții ni se trece anul, Vom găsi lumina și-un albastru pur, Cu drapelul sacru îți vom sfinți altarul, Strigă vechiul lup…Țara mea îți jur!
Tatiana Doina POPOVICI în dialog literar cu poetul Corneliu Neagu pe marginea poeziei TAVERNA
TAVERNA
Se pierde decorul în umbra străină şi vorbele grele, venite-n surdină, alungă perdeaua cu falduri astrale din buza ferestrei cu geamuri ovale, iar muzica rece ce urcă pe scară în ritmuri năuce se pierde afară. Din colțuri de stradă ajung santinele, lovind cu pahare de vin în tejghele, iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână, mulţimi nevăzute din colţuri adună sub luna ce bate tăcută-n firidă, trecând peste chipuri cu faţa lividă. Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară scandalul iscat în taverna murdară şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă… Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică priviri aruncate din umbra opacă cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă. Aştepţi oare prinţul din vis să apară, în braţele lui să te urce pe scară, amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă cu gura nebună de patimă oarbă ?… Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge în visul brodat cu imagini nătânge, desprinse haotic din fresce baroce pictate orgasmic de mâini echivoce… Și cauţi himeric, pe pânza străină, doritul tău prinţ, sperând că-o să vină, din trup să îţi soarbă cumplita ispită în nopți nedormite, când luna te-agită. Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!… Tăcută te rogi în taverna murdară – nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele lovind cu pahare de vin în tejghele… Te rogi mai departe, cu faţa lividă, când luna se pierde tăcută-n firidă.
Tatiana Doina Popovici: „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă. În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii. În acest local de noapte, murdar, eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori. Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile.. În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”. „Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei. Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar. Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”. Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric. Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație. Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”. În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”. Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”. Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.
Eu nu m-am plâns nicicând de spinii cățărători, Că de n-ar fi ei, s-ar risipi și parfum și culoare Și n-am mai ști cât de frumoși sunt trandafirii Ce-nfloresc târziu doar sub mângâieri de soare.
Am sădit sub bruma rece, fir de roșu trandafir Și l-am încălzit la suflet, rădăcina-i s-a-ntărit, Că din inima rănită, două lacrimi pe tulpină-nșir Și a-nceput să prindă viață și-ntr-o zi a înflorit.
Nimănui acum nu-i pasă de cuvântul ce dezleagă Taina cea fără de taină, strop a izvorului suflare, Legea-i nescrisă, ce omul seamănă aia să culeagă, Să-ncerci a te găsi pe tine pentru a dărui iubire.
Nimic în viață, să știi că nu-i lăsat la întâmplare, Totul se va-ntoarce mai devreme sau mai târziu, Anotimpurile se schimbă, nu-i mereu doar soare, Dacă câteodată te doare, e semn că încă ești viu.
În părul tău se-alintă veri toride A spic de grâu îți cade val, pe spate Sprâncenele-ți, două-ntrebări hibride Între doi ochi de înger și păcate
Pe perna ta se-adună sfinții seara Și nu s-ar mai întoarce-n raiul lor Căci trupul tău e-u rai prin care vara Dă iama, pârjolindu-te cu dor
Pe buze ți-a rămas, ca o uimire, O urmă de sărut, o simți cum doare Ți-e dragă, totuși, ca o amintire Cu fragi și cu cireșe dulci-amare
Pe sâni ți se-odihnește feciorelnic, Din când în când, privirea-ți ca o taină Și-n ochi se-aprind scântei, lucind vremelnic Și te incendiază pe sub haină
Iți odihnești pe coapse mâna stângă Iar printre sfinți zvâcnesc dorințe mute Un ochi îți râde, altu-ar da să plângă De voluptatea altor nopți, trecute
Rămâi doar tu, cerceii și o salbă, Iar îngerii nu vor să-nchidă ochii… Îți lunecă pe trup mătasea albă Și-ți lepezi, cu un gest, tristețea-n rochii
Zbor spre înălțimi 