Liniștitoare triluri șoptesc o slujbă Sfântă, În câmp deschis mă ning cu lauri peste frunte, Sunt gol și obosit, cu rana neștiută, Când albul iernii aspre se-ntinde ca o punte.
Singurătăți sunt multe, de nimeni nu-s știute, Și-atâtea osteneli care suspină-n taină, Paharul milei tale îl umplu cu virtute, Ce-o port în zi și-n noapte, ca pe o Sfântă haină,
Un plumburiu e văzul pierdut în depărtare, Când seara se astrucă la poalele pădurii, O-mbrățișez cu duhul, visând la preschimbare, Când aura de gheață atinge colțul gurii…
Și fulgii nesătui se războiesc pe cale, Să cadă cât mai iute pe creștet să m-atingă, Primiți sunt ca o jertfă, căzută la picioare, Steluțe cristaline prin ochii goi se plimbă,
E noapte grea de iarnă și ceru-i încă treaz, Văzduhul îl străbat cu gând pierdut prin vremi, Când stelele căzânde m-apasă pe obraz, În foșnet de aripă, aștept să mă mai chemi.
Cu gândul prafului-nisipul tău cărunt, colinzi tot cerul, spre neînceput, pe drumul tău de tine început și-arunci săgețile din tine- aprinse de sărbători: odihnă l-al tău Sine, doar lacrimi stinse-n scuturi glaciare- un arche- timp de împlinit cuvânt…
De templul flăcării sedus…, prin clipe-n tine rătăcite, treci mâinile pe zarea lumii; cu degete demiurge-fine săgeți- dezmierzi din al tău tron, și mărginitul și nemărginitul de geometrii adânci… Ființă în trecere, cu al tău zâmbet, smulgi viețile în ele-ascunse și în macla sălbaticelor stânci…
Vulturi de lumină, cu ghearele înfipte în leșul oricărui astru, sărută norii grei, alunii și harnici, purtând în aripile lor limonii, torenții de grâne, păduri… Iată-l, pe gândul nisipului, cum își plimbă lesne fiorii iubirii prin roua sa, a altei clipe, când îl sorbi din trecutele lumi…
Culorile vii și axiniul umbrelor din secundele tale, ale lor libere, le întâlnești în sevă risipite și în liliacul tău, încă ne-nflorit… E ritmul razelor dansând în Totul- lumina duh- lumină suflet, pe care începutu-ți cântă sonata zorilor spre Ne-nceput…!
REFERINȚE CRITICE:
Alupii Daniela: Versurile domnului Gheorghe Apetroae sunt o invitație la metafizică, o „sonată a zorilor” în care materia devine spirit. Impresionează modul în care autorul împletește fragilitatea „gândului nisipului” cu forța „degetelor demiurge”, reușind să surprindă acea stare de grație în care timpul se oprește pentru a lăsa loc luminii-suflet. Este o poezie a esențelor, unde iubirea și geometria universului se întâlnesc într-un zâmbet fugar, dar etern. Felicitări din suflet autorului, Gheorghe Apetroae, pentru această viziune lirică fascinantă și pentru măiestria cu care șlefuiește cuvântul!
Mariana Croitoru-Ilina: Imaginile sunt de o forță rară – de la „vulturii de lumină” la „roua altei clipe” – descriind o căutare neîncetată a sacrului în elementele firii. Este impresionantă delicatețea cu care autorul „dezmiardă nemărginitul”, oferindu-ne o lectură ce vibrează între liniștea meditației și dinamismul unei creații continue. Alese felicitări pentru acest dar literar plin de profunzime și sensibilitate!
Frumos și pur, aşa ca la-nceput, Mă aflu pe un ţărm necunoscut, Un ţărm rotit din zare până-n zare, Cu vânt amar, cu scoici și-n depărtare Cu argintate, tulburi estuare. Mi-s zilele și casa de nisip; Nici nu mai știu: sunt chip, sunt arhetip? Când trupul meu se-apleacă peste unde, Cel din adânc tresare și se-ascunde – Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde. Căci între împrejuru-mi și suflet nu-i nimic: Nu pot și nu încerc să le despic Cerul de cer și soarele de soare, Marea de mări, uitarea de uitare.
(1981)
(Din: Eugen Dorcescu, NIRVANA. CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015).
Bizar se uită sfinxul! Ce singure nisipuri! Adun boabe albastre Pentru clepsidra-ntoarsă, Pe trepte lustruite din Marea Piramidă Se scurg figuri de ceară Din vremuri de-altădată. Mă cheamă-acum o umbră Cu ochii mari și oblici În mână țne-o cheie Ce cântă ca un șarpe Hieroglife verzi aleargă în spirale Spre Isis sau spre Horus în carele măiastre. De sete, văd morgane Și toate-au chipul tău Aș vrea să te ating Dar tot mereu mă-mpiedic Plutind imponderabil Spre vârful lunii negre. Furtuna de nisip îmi intră-n ochi și-n gură Pe buze îmi îngheață durerea din sărut, Așchii de alabastru se răsucesc în pântec Și cărăbuși de aur sclipesc intermitent. Întorc piatră cu piatră. Încerc să te găsesc Prin ceața creponată, Prin fluturii de ieri, Pare că ești aici, Dar doar ridic privirea Și sfinxul îmi șoptește: Aici și nicăieri.
Roza vânturilor cântă împrejurul gleznei mele, eu dansez un vals cu luna și nerăsărite stele… de nu m-aș împiedica de raze și de vântul dinspre nord, aș dansa în serpentine pe tic-tacul unui cord,
ce-mi măsoară de o vreme ritmul sângelui atins de iubire și de zborul violet de-albastru nins… Amețesc în cercuri tandre, broderii în filigran, dar ce amețeală dulce-n alizee de cadran,
unde mări și-oceane cheamă vânturile rozei lor, să împrăștie extazul din adâncul lor de dor… Pe acolo bântui seara-n asfințitu-nsângerat, c-un poem nescris, iubite, printre perle-mprăștiat…
te aștept să îl culegem, să deschidem cochilii unde stau de veghe muze, poezia s-o învii… Las fisură în vâltoare să pătrunzi în roza mea, rup un arc de cerc și-acolo-n loc de far, pun mâna mea,
să te prindă de-a ta teamă de-a intra în cercul meu… îți voi da sceptrul, iubite, și vei fi doar zeul meu… E un loc unde lumina cade perpendicular peste trupurile noastre, preschimbate-n avatar…
și-n reîncarnarea nouă în delfinii vorbitori ne vom consuma iubirea liberi și nemuritori… eu îmi voi păstra doar chipul, să nu mă confunzi cumva ochi albaștri, gene negre și un mov de catifea…
Când m-ai privit, s-au transformat în ape speranțe și-așteptări adânc ascunse, și lacrimile-atâta timp, neplânse, au început să curgă pe sub pleoape.
Când m-ai atins, s-au preschimbat în fluturi și mâinile și gândurile mele, și-au început să zboare către stele, să construiască, pentru vise, scuturi.
Când mi-ai vorbit, mi s-au topit, în suflet, uitate doruri și nescrise versuri, și se-auzea, din stranii universuri, un geamăt stins, înăbușit de plânset.
Când ai plecat, s-au prăbușit în mine apusul, răsăritul, împreună, și nu e nimeni care să îmi spună cum să trăiesc, iubite, fără tine.
Schizofrenice rânduri se-ntind fără sens Pe umbra cea albă a colii din carte Și bat ca un clopot în ritmul intens Vibrații de taine, un tâlc mai aparte. Nebun e poetul, prea orb de-omenire, În el zac doar gânduri uscate de timp, Nebun i-este cântul, dar, vai, ce uimire, Când joacă pe ritmu-i o floare de câmp. Nebun este geniul, nebun e creștinul, Nebun este totul ce nu s-a-nțeles; Nebună-i iubirea, nebun e suspinul, Nebun e puținul și tot ce-i exces. Nebuni suntem toții ce-avem diferit Puținul în lume dar multul în suflet, Argintul pe palme, lumina-n privit, O frunte aparte, un cuget complet. E grea dumirirea prin taine pătrunse, Prostia n-o poate nicicând suporta; O doare… o mâncă orgolii neunse, Nebună-i prostia, mândria din ea. Delirul din rânduri ce scriu schizofrenic Cuvinte puține prin sensul lor greu, Lovește-n prostie si-apoi, ecumenic, Așteaptă vecia cu-al ei empireu.
Zbor spre înălțimi 