mi-am îngăduit să te-ntâlnesc în toate viețile, iar de fiecare dată când îmi îmbătrânea inima, când îți uitam dragostea sau n-o mai puteam gusta, muream, doar pentru a cerși o altă viață.
apoi, mă nășteam din nou să-mi caut ecoul sufletului, îndrăgostit de noul tău chip, presărând „teiubescuri” pe-o pernă, în timp ce întrebam nefăcutele… de ce?
am mai murit, am mai trăit, am strâns nevorbiri în timpuri certate, amor am aprins pe fiecare sărut, decontând cu lacrimi și dor fiecare viață.
Bărbosul ne-a dat niște zile uitate, rămase prin prafuri de stele și nori… am fost o eternitate-n concediu, iar în luna de miere vom sta muritori.
nu-i așa că ne vom îngădui iubiri în toate viețile?
Obraji istoviți se-odihnesc în căuşul palmei… Sunt calzi şi blânzi ca atingeri de înger, Clipe in dar…zbateri in mărăcine de sânger Amorțesc în înghețul de foc al sudalmei.
Îți mângâi uşor cosițe cu bucle de toamnă, Aramă vie de amiază legănată-n hamace, Te mai văd dansând aiurit prin răstoace, Umbră de om, îmblânzită-nainte s-adoarmă.
Trupul tău, sfielnică lumânare în sfeşnic, Mai picură-n ciuturi noi dimineți înghețate, Pecete furată de-arginți cu margini zimțate Te-ai pierdut – pală de vânt în haosul veşnic.
Lacrima ta, chihlimbar din păduri cu icoane, Talisman pentru frici cu degete strâmbe, Pe lanțu–mpletit cu boabe de rouă plăpânde, O aprind – flacără în mişcătoare pontoane.
Nebănuite trepte m-au tot purtat spre tine Ghicind prin umbre drumul ce nici nu îl visam Prin noaptea disperării cu stele cristaline M-apropiam de ziuă, în rătăciri-SPERAM
Orbită de dorințe și gânduri de hoinar Prin pulberi de cenușă încercam jăratic viu Umblam prin ceața vieții eu-NESĂTUL avar Și drumul îmi părea atât de cenușiu
Și când lumina crudă-mi dezvălui cărarea Trecuta-i cu grăbire-n amurgul violet Privind spre alte zări n-ai auzit chemarea Și am rămas totuși singur, ca un ANAHORET
Cad perle de iubire din brațele divine Cu înțelesuri noi ce risipește ceața Eu am pierdut o lume, dar m-am găsit pe mine Sunt ziua care-ncepe din nou,sunt DIMINEAȚA
Să nu cauți iubirea prin locuri vechi, cândva, A viscolit un timp prea lung la tâmpla mea, Când vântul mă cuprinde, cu brațele amândouă, Din primăveri cu soare, îmi suflă-n palme, rouă.
De-mi întâlnești privirea, prin frunze amorțite, Cernită-n vechea haină, de dragul tău, iubite, Nu te opri din drum, știind că-n viața mea E-un singur anotimp, o iarnă mult prea grea.
A înghețat izvorul și setea te doboară, Nu poți cânta din frunza încremenită-n iarnă. Nu porunci pădurii, prin ramurile goale, Să lase fluieratul să-i treacă peste poale,
Mă va cuprinde jalea, mă voi supune iar, Copacii mi-or încinge mantaua de cleștar, În locuri învechite, încerc a te chema, Să-mi ningă peste noapte cu amintirea ta…
Când pietrele miros a dragoste, când ploaia taie prin perdele alei, cu fiecare cer al fiecărei dimineți, las locul tău și umbra-ți gri pe asfalt…. Niciun suspin, niciun surâs catifelat, niciun colier de struguri nu mai îmbie cu must, niciun evantai nu mai aduce răcoare, ca atunci când strigau a iubire cocoșii…
Și cu toate acestea, dreaptă merg pe aleea toamnei sub o lună strălucind a putregai de perlă, în pași de dans, ațintind roua.
De aș fi știut, poate că m-aș fi oprit la marginea lumii, acolo unde pământul pare să-și țină răsuflarea înainte de a se prăbuși în infinit. În acel spațiu intermediar, unde lumina se fărâmițează în particule fine și visele se plimbă libere ca niște animale sălbatice, aș fi putut rămâne. Acolo, curiozitatea ar fi fost doar un zvon îndepărtat, un curent slab al minții, lipsit de puterea de a împinge omul să pășească în locuri unde lumina nu pătrunde, iar umbrele învață să vorbească.
Dar omul, în firea lui, e o arcă în perpetuă mișcare. Nu știe să rămână pe loc, nu știe să accepte tihna marginii, ci este mereu atras de câte un fir subțire de necunoscut. Curiozitatea este însăși respirația lui, un animal mic, cu ochi de jar, care îl împinge în tărâmuri unde rațiunea se topește, iar adevărurile se amestecă în nuanțe de gri.
Am pășit, așadar, în lumea unde omul se îmbracă în umbre. Acolo, întunericul nu este doar lipsa luminii, ci o materie densă, un organism viu, cu memorie și textură. Umbrele nu se mai mulțumesc să atârne de pereți sau de contururile trupului, ci se întind, se prelungesc, se strâng și se desfășoară ca niște ființe autonome. Ele nu sunt doar urma noastră, ci moștenirea tuturor lucrurilor pe care le-am refuzat, negându-le dreptul de a ne însoți în lumină.
În acest tărâm, fiecare pas devine un act de confesiune. Nimic nu poate fi ascuns, pentru că umbra, această oglindă întunecată, preia tot ce am disprețuit în noi înșine și îl întoarce amplificat, distorsionat, dar adevărat. Aici, umbrele au voce, iar vocea lor seamănă uneori cu o rugăciune veche, alteori cu un strigăt spart în miez de noapte. Ele știu să invoce fragilitățile noastre, să ne arate marginile neșlefuite ale sufletului, să ne învețe că omul nu este doar lumină, ci și reziduul întunericului din care a fost modelat.
Totuși, în această lume ciudată și imprevizibilă, am descoperit o lecție stranie: umbra nu este dușmanul luminii, ci dovada existenței ei. Acolo unde lumina cade, se naște și umbra, o dublură fidelă, o amintire a unui adevăr mai profund — că niciun om nu este complet armonios, complet pur, complet lumină. Umbra este echilibrul, este subsolul ființei noastre, acel loc în care se adună toate fricile, toate ezitările, toate cuvintele nerostite.
Înțelegând asta, am început să privesc întunericul nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe un spațiu de lucru interior. Un atelier tăcut în care pot remodela, rearanja, recunoaște. Umbrele nu mă mai priveau amenințător, ci cu o curiozitate blândă, ca și cum m-ar fi întrebat: „Acum că ai venit, ești pregătită să vezi cine ești cu adevărat?”
Așa am descoperit că drumul nu era o coborâre în afară, ci o întoarcere în sine. Marginea lumii nu era un loc, ci o stare — un moment în care puteam alege să rămân suspendată între lumină și întuneric, între ceea ce sunt și ceea ce mă tem să devin.
Și poate că, dacă aș fi știut toate acestea înainte, nu m-aș fi temut să pășesc. Sau poate că, tocmai pentru că nu știam, pașii mei au căpătat sens.
Pentru că doar rătăcind prin umbre înveți să recunoști adevărata valoare a luminii.
Să fiu din nou copil aș vrea, să mă adoarmă mama-n brațe, șoptind duioasele-i romanțe… Avea o voce mama mea, nimeni nu mai cânta ca ea, despre o mică păsărea, ce cuibul nu și-l mai muta, și-un râu de lacrimi ce curgea pe sub ferestre, pe-undeva, de-o iederă ce te-ntreba de ce nu ești verde ca ea, de-un dor ce nu se mai sfârșea, și-o inima care iubea, să-mbătrânească nu putea, nici să renunțe la speranțe!
O, Doamne, cât de mult aș vrea, când va apune steaua mea, cântând duioasele romanțe, așa cum numai ea știa, să mă adoarmă mama-n brațe!
Zbor spre înălțimi 