Fluturii nu mor Am înțeles că fluturii nu mor, Se transformă în speranțe Și zboară de la o inimă la alta Risipind culoare, Formând un curcubeu de iubire, Pe care niciun nor nu poate Să-l umbrească și Nicio ploaie nu poate Să-i spele culoarea.
Am înțeles că fluturii nu mor, Se ascund în aripile îngerilor Și de acolo, de sus, Cântă. Nu știu cum, Dar îi aud în fiecare noapte, Când sufletul îmi este pustiit, Iar inima mă doare Și mi se face dor, Foarte dor.
E toamnă și ești singur, pendul fără noroc, Ce-naintează-n vreme, într-un balans pe loc, E toamnă și ești singur și ochii tăi sunt triști, Prin gene și sprâncene ca arsele mirişti. E toamnă și ești singur și poți să te închini Cu frunza care cade direct în rădăcini, E toamnă şi ești singur și poți să te agiți, Ca ramurile-n jurul copacilor răniți. E toamnă și ești singur și plouă sfidător A îngropări de oameni ce și trăiesc, şi mor, E toamnă și eşti singur printre clişee vechi, Umbrelele deschise ascund în veac perechi. E toamnă și ești singur,în pielea ta străin, Ca mustul care moare definitiv în vin, E toamnă și ești singur și-n matematici noi Rămâne cifra unu şi moare cifra doi. E toamnă și eşti singur şi naști singurătăți, Când inima-i trofeul pe care îl arăți, E toamnă și ești singur și ai ajuns un vreasc Şi îți vuiesc deasupra păduri care se nasc. E toamnă și eşti singur și urci pe când cobori Cu frunza ce prin moarte se-ascunde în viori, E toamnă și ești singur și morţii te resorb Ca zgomotul luminii pe pleoapa unui orb. E toamnă și ești singur și, când amar suspini, Viorile prin frunze se-ntorc în rădăcini…
De ce-mi dezbraci copacii de frunze și de vise? De ce alungi din flori iubirile promise? De ce-ți agăți privirea de floarea câmpului Și-o lași să doarmă-n veci pe brațul dorului?
De ce furi verdele din codrul înfrunzit Și-l lași golaș și trist, cu trupul dezvelit? Nu vezi cum lacrima-i se-nnoadă sub bărbie, Când frunza lui cea verde devine ruginie?
Nu vezi cum plânge amarnic și-și tânguiește jalea? Cu cerul prins în plete, ar vrea să-ți taie calea, Solie ți-ar trimite pe-a vântului aripă Să-i lași frunza cea verde, măcar pentru o clipă.
Dar vântul ți-e prieten, prieten devotat, Și pentru tine intră cu codrul în păcat, Rupe în stânga, dreapta și timpu-n sită-l cerne Covor de frunze moarte el pentru tine așterne.
Întoarce-ți fața, toamnă! Privește înapoi, La zilele cu soare, la zile fără ploi, La zilele când codrul din frunză ne doinea Și păsări călătoare prin ramuri ciripea.
De ce îngropi trecutul sub talpa-ți noroioasă Și visele le frângi cu mâna-ți noduroasă? De ce amintirile le închizi sub frunza moartă Și stingi iubirile în palma-ți vinovată?
De ce nu-mi lași pădurea și codrul înfrunzit? De ce nu-mi lași iubirea pe ramul înverzit? De ce o scuturi, toamnă, cum scuturi frunzele? De ce nu vezi cum cad pe-obraz lacrimile?
De ce, de ce se -ntorc cocorii acasă, Și de ce mă cuprinde un dor nestăvilit De noaptea în care noi stăteam la masă Și ne era cel mai tare dor de infinit .
Acum când timpul a mușcat din mine, Lumina -i doar o gămălie de chibrit Mi-aștept sentința -n ponturi euxine Purtând în suflet un mare dor de infinit.
Sunt doar om și -ntreaga-mi conștiință, Îmi citește mantre de pe jos in asfințit Să le tălmăcească din propria -mi ființă Din călimara albă a unui dor de infinit.
Pe cer sunt norii albi, iar versurile ard, Cu flăcări ce amintesc de o lamă de cuțit Ce mă sfâșie cu ghearele de leopard Lăsându -mi doar un dor de infinit.
Văzduhul miroase a toamnă din nou, Iar verdele din copaci pe loc s-a risipit Lăsându -mi cel mai pastelat tablou În culori vii de dor de infinit.
Când mi-am întors eu ochii spre ea, ea era o fată de iubit strașnică. Când mi-am întors eu iar ochii spre ea, ea era o fată strașnică de iubit.
Dar ea nu mă vedea, nu mă vedea, ea nu-și putea întoarce ochii spre mine pentru că era oarbă, nu mă percepea deși treceam pe dinaintea ei, nu mă percepea deși mersul meu de îndrăgostit trebuie că era foarte strident.
Oh, de cîte ori am fost alungat din calea ei, am revenit. De câte ori am fost bătut cu pietre s-o uit, am revenit. De câte ori s-a tras cu pușca în mine să n-o răpesc, am revenit mult mai decis.
Și când ea, și când ea și-a întors în sfârșit pentru prima dată fața spre mine, o, eu eram un bărbat strașnic de iubit! Un bărbat care suferisem destul ca să rămân în preajma ei și s-o duc la altar.
Când m-am întors eu. Când s-a întors ea. Când ne-am îmbrățișat. Când am uitat toate promisiunile făcute altora.
visul se spărsese în valuri în noaptea ultimului zbor eu împleteam din raze fir de floare tot căutând zadarnic al meu dor mă rătăcisem pe un raft de carte un semn al prelungilor tăceri visam să dezvelesc cu freamăt femeia să urc pe culmi de lut spre infinitul meu apus azi scriu mărturisirea albă pe dosul unei pagini ca tainic legământ apropie-te Doamne, dă-mi lumină vorbește-mi de iubirea ce a rămas pe buze însângerate și lasă-mi ultimul sărut în sângele de foc
Zbor spre înălțimi 