Poetul poate broda zorile, aduce liniștea sau neliniștea torențială a sufletului, din natură creează natural, din iubire amplifică vers cu vers, cu sensibilitate produce senzația. Ca și natura, simplă și profundă, una și diversă, creația trebuie să încânte.
Cristina Copia
Așadar
Îmbietoare raze, prin încercările vântului de a risipi privirile prin gradina lumii, nu obosesc să ne găsească. Zile ostenite, cu denumiri moștenite, păzesc împlinirea timpului. Printr-o spărtură de cer vin și pleacă îmbinate în Unirea întru Tot. Îmbietoare raze nu privesc înapoi, duc ziua în noapte și mai departe, fără dorință copleșitoare de a se întoarce. O firimitură de lună păstrează-n săgeți ce se curbează din orbitoare în reci. Cadrane și rame, între ele mărginiri ce schimbă singure devreme în târziu, acum în prea târziu, vieți scurte în ani lungi, vieți pline în ani scurți, ziua de mâine, dar nu e garantată că te mai trezește la timp să fii încălzit de razele soarelui ce nu privesc înapoi. Un rece de brumă și câțiva fiori alte zile petrec. Printr-o spărtură de cer, noiembrie așteaptă. O rază scăpată din ramă se îndreaptă spre el.
Tinerii pierd speranțe în aceeași măsură în care vârstnicii cărora încearcă să le țină piept le risipesc. (Cristina Copia)
Finețea servește lăuntrului, dar declanșează melancolia ce se pierde pe calea portretizării realității. „(Cristina Copia)
Schimbul de favoruri poate duce la ruinare reciprocă sau se transformă într-o figură geometrică viciată, deplasată în jos. (Cristina Copia)
Împlinirea literară se desăvârșește în timp. E egoistă. Ratează destinul unui nefericit. (Cristina Copia)
Traseul nobil, o decantare a urmelor. Înfrângerea celui ce ar fi trebuit să reușească. (Cristina Copia)
Libertatea timpului
În mica trecere timpul mișcă destine pe gipsul pământului. Nicio urmă de apăsare, nicio zgârietură, doar adâncitură de la apăsarea unui călcâi omenesc și o crenguță aruncată din cercul cu trei.
Nu se dedublează când timpul galopează înmuiat în apă rece să ridice perdele deasupra pământului.
Lumina aprinde plafonul nemuririi, Treimea, cu tălpile unse, fixeaza iertarea pe scândura cerului.
Pe o scară de mătase coboară nectarul divin. Alinătorul durerii caută picioare cu mir.
CRISTineism
Celebru și necunoscut sunt antiteze în trăit, ca și faimosul neștiut prin vastul cunoscut. Eruditul ignorat, păzit atent de ignorant, trăiește timp îndelungat doar el cu el. Cu cine? Erudit cu ignorat.
Deci:
Bunul aprofundat corect și des udat nu este rodat de timp. Un renume doar cu nume are prestigiu decolorat. Ce s-a întâmplat? A suferit eroziune prin timp înflăcărat de Eul suprimat prin fals și degradant. E ros săpat de-adânc avânt. Un punct ar rezolva problema cu nul (nud) și arhicunoscut. Rezultatul obținut, nu că ne-ar păsa prea mult de ce nuca-i încuiată când miezu-i dedesubt, ar fi în interval închis cu sublim în ideal prin superlativ și sens mereu în pozitiv. Un răspuns afirmativ e ros de negariv. Antiteze-n rezolvări, antiteze-n exprimări. Eu voalez în tranzitiv, eu voalez în reflexiv, despic înșiruit prin voalul înnegrit de timp uitat prin timp nerăsfoit. Un limpede e estompat de graba: „Ce-am avut și ce-am pierdut?” Conștiințele-au plecat la multul desumflat.
Uneori plâng, dar plânsu-i optimist, căci spală tot ce-n suflet este trist. Atunci când de ursită par învins să ştiţi că o durere am respins,
că inima-mi surâde când din ea alung mâhnirea care o rănea, punând pe cicatrici lacrimi ce fac cu mult mai mult decât oricare leac.
Viaţa nu-i doar surâs. De multe ori te prăbuşeşti când îndrăzneşti să zbori, iar rănile te dor şi-ai vrea să strigi când pierzi prea des şi mult prea rar câştigi.
De multe ori, când clăi de rău s-au strâns, e bine dacă izbucneşti în plâns. Atunci te-aude bunul Dumnezeu şi-ţi şterge ochii cu un curcubeu.
Pământul se-ngustează pentru noi… de Mahmoud Darwish
Pământul se-ngustează pentru noi. Ne-a-nghesuit în ultimul pasaj și ne-am dezbrăcat de mădulare, pentru a putea trece. Țărâna ne stoarce. Ah, de-am fi fost grâul ei, să murim și să renaștem! O, de-ar fi fost mama noastră, să-i fie milă de noi! Ah, de-am fi fost imagini de stânci pe care visele noastre le-ar reflecta precum oglinzile! Am văzut chipurile celor care-l vor ucide pe ultimul dintre noi, în cea din urmă fortăreață a sufletului. Am plâns de ziua nașterii copiilor lui… Și-am privit chipurile celor ce ne vor arunca copiii pe ferestrele acestui îngrămădit șpațiu
oglinzi în care va străluci steaua noastră. Unde vom mai fugi după ce trecem ultimele frontiere? Pe unde vor zbura păsările după venirea ultimului cer? Unde odihni-vor plantele după acest ultim răsuflet? Ne vom scrie numele cu ceața devenită purpurie, Vom tăia brațul poeziei, pentru a ne re’ntregi carnea. Muri-vom aici. Aici, în ultimul pasaj. Aici sau acolo… sângele nostru își va hrăni măslinii.
traducere – Gabriel Cristea
La tierra se estrecha para nosotros por Mahmoud Darwish
La tierra se estrecha para nosotros. Nos hacina en el último pasaje y nos despojamos de nuestos miembros para pasar. La tierra nos exprime. ¡Ah, si fuéramos su trigo para morir y renacer! ¡Ah, si fuera nuestra madre para apiadarse de nosotros! ¡Ah, si fuéramos imágenes de rocas que nuestro sueño portara cual espejos! Hemos visto los rostros de los que matará el último de nosotros en la última defensa del alma. Hemos llorado el cumpleaños de sus hijos. Y hemos visto los rostros de los que arrojarán a nuestros hijos por las ventanas de este último espacio. Espejos que pulirá nuestra estrella. ¿Adónde iremos después de las últimas fronteras? ¿Dónde volarán los pájaros después del último cielo? ¿Dónde dormirán las plantas después del último aire? Escribiremos nuestros nombres con vapor teñido de carmesí, cortaremos la mano al canto para que lo complete nuestra carne. Aquí moriremos. Aquí, en el último pasaje. Aquí o ahí… nuestra sangre plantará sus olivos.
Azi au cântat cocoșii-a treia oară, Tu ai venit doar să mă vezi cum tac… Cum lacrima îmi țes într-o năframă Și-n pumni adun speranțe de bumbac, Cum încrustez lumina-n rama ușii Așa ca pe-o crenguță de Florii Și-mi fac icoană din frânturi de-odăjdii Dansând cu luna-n orele târzii.
E sărbătoare, cucii mă-mpresoară În armonia cetei de nebuni, Tu ai venit cu spaimele-n oglindă Din buzunarul zilelor de luni, Cuvinte fade zornăi într-o salbă Și-mi dărui aur calp de iarmaroc… Cine ești tu?! Nu te cunosc străine! Unde-i bărbatul nopților de foc?! El mi-a-mbrăcat în nestemate visul, Mi-a dat o coastă-n semn de jurământ, Bărbatul meu orânduiește cerul, În oglindiri de viață, pe Pământ!
Bărbatul meu nu-mi dăruie tristețe Îi locuiesc în inimă mereu… Porți chipul lui, doar coasta ce-ți lipsește Nu-i potrivită celei ce-o port eu!
Sonetul XI (eu nu privesc ca Ianus …) autor: Ovidiu Oana-pârâu
Eu nu privesc ca Ianus cu teamă împrejur, Pun sigur pas pe calea sau drumul ce aleg, Chiar dacă greu m-aşteaptă şi rele prind contur, Merg fără ezitare spre rod să îl culeg. Nici nu scrutez cu ură când trec prin uşi şi porţi! Pe cei ce ce mă aşteaptă îi răsplătesc cu drag, Potrivnicii îi mântui, lăsându-i tristei sorţi, Ca orice om puternic când trece peste prag. O simplă ezitare pentru cei laşi e semn. Prudenţa-i necesară la omul chibzuit, Dar nicidecum pripeala să nu fie îndemn, Căci te alegi în urmă cu rost neîmplinit! Curaj şi siguranţă înseamnă frumuseţe, Dar asta nu se vede, la cei cu două feţe.
S-a născut la 20 iulie 1943, în Copăceni, raionul Sângerei, Republica Moldova și a fost poet, publicist, scriitor, traducator, eseist, critic literar și politician român. Este cunoscut mai ales ca poet, debutând în 1960 și este considerat cel mai mare poet social de după Arghezi (Șerban Cioculescu). Autor a peste cincizeci de volume îndeosebi de poezii, cărțile sale fiind editate în peste un milion de exemplare. La 17 septembrie 1973 înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține peste 1600 de spectacole de muzică și poezie, promovând multe tinere talente muzicale și poetice. Adrian Păunescu este autorul sintagmelor „generație în blugi” și „muzică tânără”. Ca publicist debutează în cadrul revistei „Flacăra”, revistă pe care o conduce din 1973 până în 1985. După căderea comunismului, în 1990 înființează Cenaclul „Totusi iubirea”. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu realizează concerte de mare succes în țară și la Chișinău. Ca om de televiziune, participă la emisiuni pe teme politice și culturale la TVR1, TVR2, TV Antena 1. Ca politician, a făcut parte din Parlamentul României în calitate de senator de Dolj, în legislaturile 1992-1996, 2000-2004 și senator de Hunedoara în 2004-2008. Dintre volumele de poezie publicate amintim „Ultrasentimente”,1965, „Mieii primi”,1966, „Fântâna somnambulă”,1968, „Cărțile postale ale morții”, 1970, etc. A murit la 5 noiembrie 2010, în București, România.
Dintre poemele lui Adrian Păunescu, am ales pentru dumneavoastră poezia intitulată „Rugă pentru părinți”.
Adrian Păunescu Rugă pentru părinţi
Enigmatici şi cuminţi, Terminându-şi rostul lor, Lângă noi se sting şi mor, Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi Că şi-aşa au dus-o prost, Şi fă-i tineri cum au fost, Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut Dă un ordin, dă ceva Să-i mai poţi întârzia Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor Ale fiilor erori, Doamne fă-i nemuritori Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc, Ia priviţi-i cum se sting, Lumânări în cuib de cuc, Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind Ne întoarcem în pământ, Cât mai suntem, cât mai sunt, Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu, Despărţirea-i tot mai grea, Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa, Fata mea şi fiul meu, Eu sunt cel ce va urma Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea. Rămas bun, băiatul meu, Rămas bun, fetiţa mea,
Zbor spre înălțimi 