Adeseori iubirea se zbate-n chinuri grele, Și-atunci găsim motive să o denigrăm, Dar vine împăcarea cu sărutări de stele, Și tot ce-a fost urât, într-un moment uităm.
Iubirea nu se stinge când e adevărată, Iar macii ei de dor vor înflori mereu, Dar dacă îndoiala în suflet se arată, În jurul ei va bate, un veșnic alizeu
Când dragostea te cheamă, zâmbind pe la fereastră, Cu zbor de fluturi în vârtej multicolor, Să nu îi tai aripa de pasăre măiastră Strivind-o cu venin de vorbe care dor!
Și dacă lumea-ți spune și vrute și nevrute, De cel pe care tu, în inimă îl porți, Te pune și socoate, dacă nu sunt redute, Ce rup adeseori, ale iubirii porți.
Au fost și vor mai fi, fiindcă așa e-n viață, Iubiri pierdute într-o stâncă cu genuni Și suflete rănite s-au prefăcut în gheață, Fără speranța de-a mai crede în minuni
Și numai amintirea, în urma lor rămâne, Precum un ceas stricat, ce-a amuțit pe veci, Dar ți-era drag și nu poți, și n-ai cum pune frâne, Simțirilor pe lângă care încă treci.
Azi, ne-așezăm cu tine, Leonid Dimov. Nu, nu-i onirism în astfel de cuvânt! Aici, în „Zbor spre înălțimi” te omagiem, din operele tale noi cităm, analizăm și cuvântăm în scris despre Eul tău nestins. L-ai dimensionat în necuprins. Deasupra noastră-i sfera ta. Ce zici de cele cinci? Te rog, nu te-ncrunta! Citim, adăugăm, imaginarul despicăm din suprarealism. Ca-n vis!
Rondelul lumânărilor
Ardea o lumânare aşezată Pe-o altă lumânare ce ardea Şi-n alba luminare ca de vată M-am aşezat, tot alb, deasupra mea.
Atunci a hohotit o mască lată, Căci, fără rost, pe-n cub de piatră grea, Ardea o lumânare aşezată Pe-o altă lumânare ce ardea.
Eu am plutit spre bagdadii, deodată, Spre zeul zugrăvit, care privea Nepăsător, pe lada înstelată Din podul alb cum, făr-a fumega, Ardea o lumânare aşezată.
Rondelul sfintei fără sfânt
Era o sfântă fără sfânt, Fără credinţă, fără casă, Avea doar inimă şi gând Şi-o fustă verde, de mătasă,
Cu astragal şi iacint Venea la fiece mireasă, Ea, mica sfântă fără sfânt, Fără credinţă, fără casă.
Şi ne-am adus aminte când În toamnă negură se lasă, Cum lângă noi, de noi visând Că nu ne vede şi nu-i pasă, Era o sfântă fără sfânt.
Să fie iarnă
Cum roade visul firea cea aeve Cu fiecare noapte mai adânc, Mânând în turme zei, menandri, eve Şi cavaleri cu lire la oblânc.
Cum se lipesc cu toţii de oglindă Să treacă dincolo cât mai curând, Cum creşte jalea-n tagma suferindă A chipurilor în amurg plăpând,
Cum nasc apoi năluci în cavalcade Gonind uşor spre porturi sidefii, Spre specii calde, populând estrade La circul interzis pentru cei vii.
Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde, Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg Ori şuieră preziceri şi colinde Să fie iarnă pentr-un ev întreg.
Decor
În amiaza dintre mâine şi ieri, N-are margini livada de de meri, Merii cu tulpinile opalescente În neguri înfipţi, în şiruri divergente. Nimic între ei decât amiază Şi gândaci trandafirii care vânează. Nimic, până la nesfârşit, decât meri În livada dintre mâine şi ieri, Doar la distanţe de ani şi ani, Ecrane de cinema cu Stan şi Bran. Doar că între toţi aceşti meri la fel Este unul livid, ca de oţel, Cu frunze încremenite etern, Cu nume latinesc terminat în quern, Aţi ghicit, desigur, ori v-au spus părinţii Mai ştiutori: e mărul cunoştinţei. Iată, şarpele-i încolăcit pe-o cracă Între Adam şi Eva lui buimacă; Ştiţi ce se va întâmpla mai departe: Ea va face păcatul de moarte, Îl va lua de mână pe Adam Şi se vor plimba prin oraşe, pe macadam, Milenii de piatră tulbure de jad. Şarpele va sfredeli pământul până-n iad, Heruvimii vor străjui din auroră-n chindie Să nu intre nimeni în livada pustie Cu merii ei ordonaţi în şiruri precise, Fără adieri, fără cântăreţi, fără vise, Cu, numai, mărul acela muşcat, Putrezind etern pe pământ roşcat.
Uluire
A voit în ape să nu pice Pasărea lovită de alice Și-a zburat peste mărimi campestre Până-n pragul camerei de zestre Unde-au pus-o degete ușoare Sus, pe perinile de ninsoare…
Noaptea, la opaițe murise Pasărea. Au curs dintr-însa vise Ce-n odaia cu blidar și glastră Le-a privit tot satul la fereastră.
LĂSAȚI-NE Ica Gărgălie (Poezia zilei, 26 octombrie 2023) Aceasta este o poezie manifest, o poezie împotriva războiului din orice colț al lumii, război în care mor atâția oameni nevinovați și asta doar pentru lăcomia unora, posedați de ură și de invidie.
Ea nu și-ar dori niciodată ca țara noastră să fie atrasă într-un astfel de conflict care sâ declanșeze un război nedrept, în care reperele se pierd și în care să moară oameni nevinovați și atâta suflare omenească. Pentru toate popoarele lumii ‘Doar pacea este unica avere”, soldații nu trebuie „să fie trimiși” în lupte pentru a deveni „carne de tun”, din cauza „Hienelor avide de putere.” Poeta își ridică vocea și cere cu vehemență să fim lăsați în pace pentru a ne croi viața așa cum vrem și cum știm mai bine, fiindcă adesea am fost umiliți cu tot felul de boli și cu vaccinuri experimentale, de parcă am fi fost cobaii lor, de fapt chiar așa am și fost considerați. Dintotdeauna poporul nostru a fost un popor pașnic, niciodată nu a râvnit la pământurile și averile nimănui și deci „să fim lăsați în pace să ne decidem singuri soarta”. Nimeni nu trebuie să fie mai presus de nimeni: „Vă credeți mari, dar sunteți niște sclavi/ Ai marilor magnați…marionete,/ Săraci în duh și de arginți bolnavi,/ Producători de bombe și rachete…” Desigur, nu avem nevoie de alți eroi, sunt destui aceia care zac prin pământ și care cândva au însângerat chipul țării. Războiul este cel mai înfiorător, cel mai odios flagel dintre toate câte există pe suprafața pământului… Felicitări, poetă Ica Gărgălie, pentru înaltul patriotism existent în poemul și în sufletul dumneavoastră! Florentina Savu
LĂSAȚI-NE…
Lăsați-ne în pace și-n nevoi În țara sărăcită și trădată, Să n-o târâți cu forța în război Și nu-i mai puneți țintele pe hartă!
Nu faceți din soldați carne de tun Hienelor avide de putere, Că-n lume nu-i nimic mai sfânt și bun, Doar pacea este unica avere…
Voi vreți, cei din apus și răsărit, Să semănați pe glob doar panică și ură, Cu ace și cu boli ne-ați umilit Și ne-ați călcat adânc pe bătătură…
Noi nu vrem arme-n lume, nici război, Nu-i mai schimbați cu foc și sânge harta! Cu gândul hâd și suflet de strigoi, Voi vreți cu tancuri să-i decideți soarta…
Vă credeți mari, dar sunteți niște sclavi Ai marilor magnați,…marionete, Săraci în duh și de arginți bolnavi, Producători de bombe și rachete.
Lăsați-ne, c-avem eroi destui, Noi încă-i auzim cum gem sub cruce, Războiul ne înfioară ca un cui Când viața, însăși, este la răscruce!…
Așa fac și cascadele când le seacă râurile, asta se-ntâmplă și cu umbrele cărora li se-mbolnăvesc luminile de ne-ntâmplare… Și muțeniile au anotimpurile lor, și poveștile se mai întrerup brusc din a-și spune poveștile… Din când în gând se mai trag și fermoarele gurilor învățate să fredoneze refrene de stăruință așa că nu te-ntreba și nu mă întreba de ce folosesc și eu punctul când punctul pe i e ieșit din termenul de valabilitate de ceva vreme, toate frunzele se-ngrămădesc la soroc să ajungă preș multicolor la picioarele toamnei…
„Sunt doar un om dac-aş putea m-aş vindeca de cer, de legănarea zborului din gând, şi răsfirându-mi clipa peste câmpuri, sub tălpi desculţe-aş murmura pământ. m-aş naşte iar poate-ntr-un fir de iarbă cu braţu-ntins sublim printre cicori, să nu mai ştiu de-i trupul meu albastru sau e doar cerul care-a curs pe flori. să-nvăţ beţia tandră a tăcerii, neliniştea de tine să n-o ştiu, cu răsăriturile să-mi îmbrac nimicul, poem de viaţă-n ochii tăi să fiu. Însă-s doar om – din trupul meu se scurge un fir de timp stingher şi-nrobitor, rugina scârţâie prin sunetele clipei şi toate lacrimile lumii mă mai dor. cu răni de cer pe trupul de pământ, sunt doar un om – fir de nisip şi-atât.”
Școala primară din satul meu s-a închis demult. Copiii merg la școală în orașul Motru, peste râu de sat. Învățătorii noștri s-au mutat în veșnicie, veșnică să le fie pomenirea! Noi îi păstrăm în cartea de căpătâi pe care ne-nvățară tainic a o buchisi cu mintea, cu inima și cu sufletul, din care nu prea înțelegeam la vremea cea fericită a copilăriei nici că ar fi ceva, nici că ne-ar rămâne ca zestre pentru cât vom fi trăitori pe acest pământ. În satul meu, întins pe trei ulițe, două urcând dealul către culme și una paralelă cu Șoseaua Turnu-Severin – Târgu-Jiu, ca un braț întins la horă să se prindă de Broștenii boierului Cuțui, la a cărui Culă poposise Tudor Vladimirescu cu pandurii săi în drum spre București, în satul meu, o familie de învățători ne-a temeinicit în limba română, în rostul, în rânduiala și în spiritul acestui neam, generații la rând și timp peste timp, pe noi, copiii satului. Pare patetic, par vorbe goale? Pare un cântec patriotic ,, răsuflat”? Acum poate părea și așa celor care nu mai au trecut și care își cheltuie tot prezentul pe viitor. Nu o să vorbesc despre cum se scrie istoria învățământului cu oameni, o să vă povestesc doar câteva dintre lecțiile de ,, educație extrașcolară” ale învățătorului meu, de pământ din satul Meriș, comuna Broșteni, Județul Mehedinți, de profesie învățător, de vocație, dascăl. Eram în două săli de clasă, patru clase primare cu predare simultană, aproximativ cincizeci de elevi. La sfârșitul orelor de clasă plecam fiecare acasă, dar nu așa, oricum. Domnul învățător ne organizase militărește. De mână, doi câte doi, în coloană , cu șef de rând. Fiecare șef de rând își chema la încolonare mica armată: ,, Rându’-n deal”! ,, Rându’ la deal”! ,, Rându” la vale”! Dintre cele trei ,,subunități militare”, cea mai ne expusă pericolelor era cea care urca dealul, mai ales că era însoțită de Doamna. Cea de la deal și cea de la vale se deplasau pe șoseaua pe care circulația camioanelor devenea din ce în ce mai intensă, începuse construcția orașului minier Motru, peste râu de satul nostru, deci se impunea o adevărată strategie de deplasare a trupelor. Șefi de rând erau băieții. Numai rândul de la vale era condus de mine, o zgâtie de copilă mărunțică și plină de inițiative de șef de trib. Toate ca toate, dar cele mai multe bătălii, în tribul meu se duceau, lupte interne pentru supremație. Multe ghiozdane de carton, de unșpe lei bucata, au fost arme capturate de inamic și abandonate pe câmpul de luptă de pe marginea drumului. Gheorghe, de-i ziceam noi Tălpigan că era de două ori cât mine, considera că lui i s-ar fi cuvenit cinul cu pricina, fiindcă era băiat, doar era cel mai mare și degeaba și mai stătea și la capăt de linie. Problema era că domnul învățător știa bine cu cine băgase boii în plug și ne urmărea pe toți, venind în urma noastră cu bicicleta. Nu de puține ori am fost scoși la raport, dar tot eu am rămas la comandă. N-am raportat niciodată vreun rănit, deși am avut uneori ocazia să facem cunoștință cu vorbele de duh ale șoferilor de camion care cărau cărbune și ne adresau îndemnuri părintești pe geamul cabinei, în limbaj șoferesc, absolut nou pentru noi. Ei, domnul învățător! Așa program de protecție și securitate, așa școlari sănătoși la minte și la trup! Și, în mod sigur nu era trecut în fișa postului. La săniuș, pe dealul fântânii, săniile de lemn numite duruțe ni se păreau mult mai spectaculoase decât sania noastră cu tălpeți de fier. Duruțul era ca o plarformă mai lată de scândură, la care se atașau direct tălpeții, drept care încăpeam mai mulți copii pe astfel de sanie. Culmea performanței era să te dai pe duruț stând pe burtă și să mai duci și în spate unul sau doi ,,coechipieri”. Meta, vecina noastră, posesoare de duruț și foarte concesivă, își asuma mereu să fie bază la toate coborârile de acest fel și nici când a intrat frontal cu vehiculul în zidul fântânii tot nu s-a lepădat de noi, cei pe care ne ducea în spinare. Tot ea, sărăcuța, urca la deal sania, că noi trebuia să ajungem primii în vârful dealului. Asta până când a venit domnul învățător să vadă cum ne jucăm noi și care e spiritul nostru sportiv. A fost una dintre lecțiile vii de educație civică. Era gata să ne acuze d buling, dar noi o iubeam pe Meta, ba chiar și de discriminare era să ne acuze, dar cred că nu ne- a mai acuzat de nimic și doar ne-a învățat regulile jocului și limitele bunei cuvințe. Ne-am pus pofta în cui de practici neortodoxe , punct. Orice joc fără reguli nu mai e joc. Venea și acasă să vadă cum ne comportăm în familie, cum ne ținem raftul cu cărți și caiete, ce citim și care ne este programul, dacă avem o disciplină a zilei, venea să le spună părinților ce fac odraslele la școală. Odată când l-am văzut la poartă, cum nu- mi făcusem lecțiile, am intrat sub patul bunicii. Domnul învățător stătea pe marginea patului de vorbă cu bunica ( mă acoperise biata bunica, cică nu eram acasă), dar cum amorțisem sub pat, când am dat să mă întorc, am ridicat cu spatele scândurile patului, de sub salteaua de paie, așa că am dat cinstea pe rușine și am mai făcut- o și pe bunica de râs. ,, Ei, aici mi-erai, mătăluță? Lecțiile sunt gata? Că uite, acuș se aprinde lampa și mâine- mi spui că te-a greșit soru- ta.” Ce să vă mai spun? Domnu’ Iorgu ( eu credeam că numele și prenumele învățătorului meu așa era: Domnu’ Iorgu, iar formula de adresare Toan’ Țător. Domnu’ Iorgu era în toate ca partidul. Păi da, așa zicea o poezie și mie mi- au plăcut întotdeauna poeziile și am crezut ce spuneau. ,, Partidul e-n toate/ E- n cele ce sînt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare” ȘI eu râdeam la soare, copil cu părul bălan, râdeam ca Nică din Humulești care avea să își poarte cartea cu amintiri din copilărie în suflet. Azi pun semn de carte la Domnu Iorgu. AZI E ZIUA EDUCAȚIE! PLECĂCIUNE DASCĂLILOR!
Zbor spre înălțimi 