(oare, floarea IUBIRII poate să răsară din moartea altor…floricele?!)
Sub sărutul primăverii, frați de cruce se făcură Ghiocelul și brândușa, neștiind ce-i aia ură. În clipirea dimineții, începură dansul vieții, Promițându-și nemurirea frăgezimii tinereții.
Înflorind nevinovat, salutau flăcăi și fete Ce se zbenguiau prin crâng, în cea zi de Dragobete. Bucuria le fu scurtă, c-o fecioară despletită Strângea flori de primăvară, visând să fie nuntită.
Îi spusese baba Ghișa să-i aducă busuioc, Ghiocei albi și brândușe, să-i citească în ghioc. Ilenuța, ‘ndrăgostită de feciorul din vecini, Se grăbi s-ajungă prima în zăvoiul cu arini.
Din Surâsul Zânelor luă o mână de zăpadă, Să-și spele fața cu ea, să-i fie IUBIREA caldă… Apoi rupse bucuroasă ghiocelul și brândușa Și plecă victorioasă, să-i „facă de drag”mătușa.
Din buchet de floricele curgea sânge nevăzut, Din petale omorâte se-auzea un strigăt mut… Ilenuța, fericită, alerga zâmbind sub Soare, Neștiind cum plânge Cerul și atunci când rupi o floare.
Nu știu câți ani-lumină au trecut de când te strig fără să te aflu și de când te aflu fără să mă găsești. Nici numele tău repetat pe care-l strig pentru a te chema nu pare a mai potcovi timpul. Nici inima asta, pe care-o port zi de zi, în mânecă nu-si mai găsește stăpânul. Totul e atât de străin și totuși atât de aproape… Singură, luna coboară lovindu-si rotunjimile de ape.
Oh, ceas fără hotar, lasă-mi ochiul viu pentru a te străbate!
Uneori am impresia că Dumnezeu se joacă cu mine și o face dur… cu toată bunăvoința trebuie să recunosc că nu- mi place să fiu partenerul lui de joc mereu mă privește suspicios și îmi zâmbește ironic „hai să ne jucăm de-a viața” mi- a spus într-o zi… m- a strigat de trei ori pe numele mic dar nu i- am răspuns l-am lăsat să aștepte așa cum m- a lăsat și el cand l- am întrebat ce e viața…
De-aș putea, aș vindeca pământul, Tratându-i cu miresme ai săi rărunchi, I-aș coase rănile, potolind avântul Ce sfârtecă bucățile din trunchi.
I-aș unge rănile cu mir și smirnă, De rele și păcate să se spele, Salvându-i bogăția lui eternă Cu oameni iubitori de stele.
Ce bine-ar fi de aș avea putere Ca un Hercule, pământul să-l salvez, Să-i ogoiesc sălbatica plăcere De a-și scutura veșmintele trapez…
Să nu mai fie angoase și durere Și-atâta jale când iar crapă pământul Și-înghite în hău sublima lui avere, Copii, părinți și tot ce prinde vântul !
Dar de nu pot, privesc cu-amar durerea Ce scaldă-n sânge și sfarmă mii de vieți, Doar Domnul sfânt s-aducă mângâierea Celor care-au plecat spre cer, discreți!
Îți amintești iubitul meu romantic, De-o zi din făurar, de Dragobete, Când pe-aleea c-un vânt primăvăratic, Mi-ai înșirat albi ghiocei prin plete?
Plin de tandrețe m-ai luat în brațe Și pătimaș mi-ai dat o sărutare, Sub mângâierea unei raze hoațe, Ce se juca pe fața-mi zâmbitoare.
Apoi, cu pași ușori și prinși de mână, Am cutreierat parcul deșteptat, De năvalnicii fiori, cântând pe-o strună A dragostei, ce-n dansu-i ne-a luat.
La brațul tău mă simțeam o crăiasă, Înveșmântată-n straie de iubire, Săgetată de privirea-ți focoasă, Ce-mi arunca văpăi de fericire.
De-atunci au trecut multe primăveri, În suflet, purtându-l pe Dragobete, Azi, simt că te iubesc mai mult ca ieri Și fiorii-i dulci îi revărs în sonete.
Zeul iubirii ne-a unit destinul Și pân’ la capăt ne vom desfăta, Sorbind din cupa-i de amor preaplinul, Să n-avem vreun motiv de-a regreta!
Inima mea este acum la marginea mării, valuri se sparg pe nisipul neprimitor, stropii mici, în aerul înserării, mă lovesc peste frunte, ușor,
Pe buze, gustul de sare îmi place, după atâtea gânduri încercate de dor, sunt la marginea mării sau la marginea lumii, se pare, glasuri strigă în pieptu-mi, răscolitor,
Se răsucește în adâncuri chemarea, valurile șterg pașii mici peste timp, în noapte sufletul, marea vor scrie cu sare alt anotimp…
Fusese furtună de fluturi și flori… Pe-un pod curcubeu ferecat în culori, Cum cerul făcuse un pod fermecat, Venise măiastra în zbor la palat.
Era Fata Verde-a lui Verde-mpărat… Dar cine mai crede-ntr-un basm ferecat În cartea cu prinți și cu fete de crai, La nunta de flori de dinvale de Rai
Cu fluturii cai aripați, la calești La nunta de flori din hrisoave domnești?! Că scrisă în stele nuntirea le-a fost În cartea vieții în lume și-n rost.
Ruxandra mea albă, sfios trandafir Când picură stele mireasmă de mir, Venisei la bal, Fată Verde de crai… Rămâi lângă mine așa cum erai!
Trăsura ta, albă trăsură de flori Lăsase o urmă pe steaua din zori, Perdusei condurul în urma de stea Când linia vieții prin palmă-mi trecea.
În palmă, când pumnul căuș l-am deschis Furtună de flori coborâse din vis, Mireasa mea dalbă-mi scrisese pe flori Cu tot curcubeul, risipi de culori.
Erau nevăzute de cei muritori, Erau neștiute de fluturi și flori, Și amirosinde a floare de Rai… Rămâi lângă mine așa cum erai!
Nicicând să nu pleci, vraja nu s-a sfârșit, Nici miezul de noapte la noi n-a venit, În turnul palatului, am poruncit Să tacă ceasornicul și-atunci s-a oprit.
Tu, repede clipă, rămâi, mai rămâi Și ne-nveșnicește iubirii dintâi! Fii veșnica-mi clipă, mireasa mea tandră Să-ți pun cununiță din flori de ruxandră!
La scară așteaptă trăsura de flori, Mireasă ruxandră, cu mine cobori În taina iubirii și duce-vom dar Inelele noastre sfințite-n altar!
Și facă-se nunta, veniți la palat, La craiul cu fata lui Verde-mpărat! Veniți, fiți nuntașii! La nunta de flori Vă cheamă lămpașii luceferi din zori!
Știați că floarea trandafirului sălbatic se mai numește și ruxandră? E un nume purtat de Doamne și domnițe EPILOG Eu am ghicit în palma unui crai Povestea asta ce s-a rupt din Rai Si-așa v-am spus-o cum s-a fost trăit Și fi-va până-n veac de povestit. Eu sunt numai bătrânul menestrel Care-a cântat așa cum scris-a el.
Zbor spre înălțimi 