Suntem astăzi cărămizi, fiecare în alt zid, Partea noastră de iubire am lăsat-o la zidar, Până când închide cerul cu-o mistrie de mortar, Mă hrănesc cu amăgirea că am dreptul să decid.
Hotărâtă să mă rup, evadez constant în noapte, Ca un somnambul trec drumul și mă pun în zidul tău, Am lăsat să se întâmple, ne-am fost propriul călău, Să ne ispășim păcatul, mai bătem mătănii, șapte.
Cum de am pierdut edenul ce ne-a găzduit o vreme Și ne-ar fi ținut acolo, fără niciun fel de plată? Cum de n-am văzut că zidul proiecta pe cer o pată Și-am căzut în erezia unei crunte anateme?
Ți-aș mai scrie o scrisoare, dac-aș ști că mai trăiește Vreun poștaș pe lumea asta și aș pune-acolo-n plic, Ca o lungă spovedanie, încercând să îți explic, Cum de m-am lăsat zidită, și c-aș vrea să-ți vin, firește!
ȘI AZI ÎMI PARE CALEA LACTEE UN MISTER În care stele încă se nasc și stele pier, Din care neutrinii, prezenți în infinit, Străpung cu ușurință rețeaua spațiu-timp.
Pe calea de spirală și noi ne-am zămislit Și tot pe ea vom trece-n eternul infinit, Scântei de viață sacră,creați de-un Demiurg Din energie pură spre un etern amurg.
Spirala se destinde și se restrânge-apoi În spațiul care-aleargă continuu ca și noi. Dar care-i rostul lumii în tot acest mister? Să-l descifreze omul, vreodată, eu nu sper.
Poetul poate broda zorile, aduce liniștea sau neliniștea torențială a sufletului, din natură creează natural, din iubire amplifică vers cu vers, cu sensibilitate produce senzația. Ca și natura, simplă și profundă, una și diversă, creația trebuie să încânte.
Cristina Copia
Așadar
Îmbietoare raze, prin încercările vântului de a risipi privirile prin gradina lumii, nu obosesc să ne găsească. Zile ostenite, cu denumiri moștenite, păzesc împlinirea timpului. Printr-o spărtură de cer vin și pleacă îmbinate în Unirea întru Tot. Îmbietoare raze nu privesc înapoi, duc ziua în noapte și mai departe, fără dorință copleșitoare de a se întoarce. O firimitură de lună păstrează-n săgeți ce se curbează din orbitoare în reci. Cadrane și rame, între ele mărginiri ce schimbă singure devreme în târziu, acum în prea târziu, vieți scurte în ani lungi, vieți pline în ani scurți, ziua de mâine, dar nu e garantată că te mai trezește la timp să fii încălzit de razele soarelui ce nu privesc înapoi. Un rece de brumă și câțiva fiori alte zile petrec. Printr-o spărtură de cer, noiembrie așteaptă. O rază scăpată din ramă se îndreaptă spre el.
Tinerii pierd speranțe în aceeași măsură în care vârstnicii cărora încearcă să le țină piept le risipesc. (Cristina Copia)
Finețea servește lăuntrului, dar declanșează melancolia ce se pierde pe calea portretizării realității. „(Cristina Copia)
Schimbul de favoruri poate duce la ruinare reciprocă sau se transformă într-o figură geometrică viciată, deplasată în jos. (Cristina Copia)
Împlinirea literară se desăvârșește în timp. E egoistă. Ratează destinul unui nefericit. (Cristina Copia)
Traseul nobil, o decantare a urmelor. Înfrângerea celui ce ar fi trebuit să reușească. (Cristina Copia)
Libertatea timpului
În mica trecere timpul mișcă destine pe gipsul pământului. Nicio urmă de apăsare, nicio zgârietură, doar adâncitură de la apăsarea unui călcâi omenesc și o crenguță aruncată din cercul cu trei.
Nu se dedublează când timpul galopează înmuiat în apă rece să ridice perdele deasupra pământului.
Lumina aprinde plafonul nemuririi, Treimea, cu tălpile unse, fixeaza iertarea pe scândura cerului.
Pe o scară de mătase coboară nectarul divin. Alinătorul durerii caută picioare cu mir.
CRISTineism
Celebru și necunoscut sunt antiteze în trăit, ca și faimosul neștiut prin vastul cunoscut. Eruditul ignorat, păzit atent de ignorant, trăiește timp îndelungat doar el cu el. Cu cine? Erudit cu ignorat.
Deci:
Bunul aprofundat corect și des udat nu este rodat de timp. Un renume doar cu nume are prestigiu decolorat. Ce s-a întâmplat? A suferit eroziune prin timp înflăcărat de Eul suprimat prin fals și degradant. E ros săpat de-adânc avânt. Un punct ar rezolva problema cu nul (nud) și arhicunoscut. Rezultatul obținut, nu că ne-ar păsa prea mult de ce nuca-i încuiată când miezu-i dedesubt, ar fi în interval închis cu sublim în ideal prin superlativ și sens mereu în pozitiv. Un răspuns afirmativ e ros de negariv. Antiteze-n rezolvări, antiteze-n exprimări. Eu voalez în tranzitiv, eu voalez în reflexiv, despic înșiruit prin voalul înnegrit de timp uitat prin timp nerăsfoit. Un limpede e estompat de graba: „Ce-am avut și ce-am pierdut?” Conștiințele-au plecat la multul desumflat.
Uneori plâng, dar plânsu-i optimist, căci spală tot ce-n suflet este trist. Atunci când de ursită par învins să ştiţi că o durere am respins,
că inima-mi surâde când din ea alung mâhnirea care o rănea, punând pe cicatrici lacrimi ce fac cu mult mai mult decât oricare leac.
Viaţa nu-i doar surâs. De multe ori te prăbuşeşti când îndrăzneşti să zbori, iar rănile te dor şi-ai vrea să strigi când pierzi prea des şi mult prea rar câştigi.
De multe ori, când clăi de rău s-au strâns, e bine dacă izbucneşti în plâns. Atunci te-aude bunul Dumnezeu şi-ţi şterge ochii cu un curcubeu.
Pământul se-ngustează pentru noi… de Mahmoud Darwish
Pământul se-ngustează pentru noi. Ne-a-nghesuit în ultimul pasaj și ne-am dezbrăcat de mădulare, pentru a putea trece. Țărâna ne stoarce. Ah, de-am fi fost grâul ei, să murim și să renaștem! O, de-ar fi fost mama noastră, să-i fie milă de noi! Ah, de-am fi fost imagini de stânci pe care visele noastre le-ar reflecta precum oglinzile! Am văzut chipurile celor care-l vor ucide pe ultimul dintre noi, în cea din urmă fortăreață a sufletului. Am plâns de ziua nașterii copiilor lui… Și-am privit chipurile celor ce ne vor arunca copiii pe ferestrele acestui îngrămădit șpațiu
oglinzi în care va străluci steaua noastră. Unde vom mai fugi după ce trecem ultimele frontiere? Pe unde vor zbura păsările după venirea ultimului cer? Unde odihni-vor plantele după acest ultim răsuflet? Ne vom scrie numele cu ceața devenită purpurie, Vom tăia brațul poeziei, pentru a ne re’ntregi carnea. Muri-vom aici. Aici, în ultimul pasaj. Aici sau acolo… sângele nostru își va hrăni măslinii.
traducere – Gabriel Cristea
La tierra se estrecha para nosotros por Mahmoud Darwish
La tierra se estrecha para nosotros. Nos hacina en el último pasaje y nos despojamos de nuestos miembros para pasar. La tierra nos exprime. ¡Ah, si fuéramos su trigo para morir y renacer! ¡Ah, si fuera nuestra madre para apiadarse de nosotros! ¡Ah, si fuéramos imágenes de rocas que nuestro sueño portara cual espejos! Hemos visto los rostros de los que matará el último de nosotros en la última defensa del alma. Hemos llorado el cumpleaños de sus hijos. Y hemos visto los rostros de los que arrojarán a nuestros hijos por las ventanas de este último espacio. Espejos que pulirá nuestra estrella. ¿Adónde iremos después de las últimas fronteras? ¿Dónde volarán los pájaros después del último cielo? ¿Dónde dormirán las plantas después del último aire? Escribiremos nuestros nombres con vapor teñido de carmesí, cortaremos la mano al canto para que lo complete nuestra carne. Aquí moriremos. Aquí, en el último pasaje. Aquí o ahí… nuestra sangre plantará sus olivos.
Zbor spre înălțimi 