de la o vreme începe să mă doară rău spatele la ora când cocoșii echilibrează noaptea tresar îmi rotesc ochii prin cameră cobor din pat și ca un ultim gest îmi pipăi părul până mă pierd prin respirația albă a pereților dincolo de geam cade o stea gândul se ghemuiește în mine într-un colț al gurii se oprește o rugă ca o tristețe stau încovoiat cu umerii grei și aștept
în fiecare zi aștept și îmi spun că trebuie să plec și că în mine n-a mai rămas nimic chiar nimic nici măcar o tristețe
nu pot inventa lucruri timpul mi s-a lipit de tălpi și e greu ca o bucată de lut oasele chircite unul într-altul reazemă carnea puțină și ea doar jumătate de trup îmi ține umbra
în fiecare zi îmi spun că trebuie să plec știu în mine există o gară cu peronul pe partea stângă biletul doar dus se cumpără în a șaptea zi când Dumnezeu deschide albumul cu fotografii privește și lasă un semn
totul pare să fie perfect
cotrobăi prin sertare și încep să împachetez șervețelele cu dedicații de la primele întâlniri globul cu iluzii și câteva zile doar câteva cât să-mi ajungă până la ultima oprire
te-aş fi oprit dacă-ai fi vrut să-mi fii timp fără capăt, pernă căpătâi – te-aş fi ţinut în braţe înc-un ceas chiar de-ar fi fost tot ce mi-a mai rămas. te-aş fi privit în ochi şi ţi-aş fi spus că nici-un vis nu-mi poate fi de-ajuns până nu vii, până nu curgi în mine într-un limbaj reinventat de tine, într-o pulsare-a tâmplei dezgolite sub palma ta, sub ochii tăi, iubite! sub foşnetul luminii ţi-aş fi prins inima-n palme, ochiul tău desprins dintr-o durere-a vieţii fără sens, de lacrimi şi regrete l-aş fi şters – sub pasul tău prelung m-aş fi făcut cărări cu flori şi soare, de-ai fi vrut, din aşteptări ţi-aş fi ţesut poveşti să-ţi fie felinar spre căi cereşti întrun vârtej ireversibil, infinit.
Dezavuând mucului zilei instanța, mă scriu din firescuri tunat ori detunat, bag groază-n fetișuri vândute clipsuri la visuri, dând blând și la rând, în joc, fake-urilor mat.
Mă caut, în culoarea clipei, dovadă ființei, deasupra vagului incolor, din nor cobor ploile de visuri și-n sărut de cer urc aripii ton la zbor.
Aceeași priveliște-s și-n față și-n dos, mă strig din tot reperul și îl aplaud. Surd și orb prezicerii, răsar din interzis și, uns iubire, umblu-n pasul lumii flaut…
Rătăcit-am prin anotimpuri cu cireșe la urechi, căutând umbra unui vis desfrunzit de păcate în nopți dantelate născute din ploi când nu mai doare niciun suspin, doar pădurea mai oftează,senin, din adâncul copacilor adormiți și Iubirea înserează, clopoțind, în cuib de privighetoare.
Mi-am asumat căderea Stelelor ca un zbor de fluturi albi printre pletele de smoală ale întunericului și visurile amurgite în palmele sorții așteptând zbor de mântuire apoi am luat Cerul în palme și mi l-am așezat în Suflet, sălaș pentru aripile obosite ale Îngerilor.
În ochii mei doar picăturile de rouă mai înfloresc priviri de argint, de după zidurile nopții se văd Luceferi răsărind și doar Iubirea mai colindă când dimineața- și despletește zorii și vin, doinind, din cele patru zări albastre păsări fără cuib iar la izvoarele durerii suspină Luna în amurg și lacrime cernite nu mai curg.
Vin zăpezi de sus,din lună, albe, line, coborând, Parcă-s îngerii furtunii cu aripile curgând; Peste codri stinși de vreme lasă vălul lor ușor, Și-n tăcerea fără nume se aude-un vechi fior.
Tremură pământul rece sub a iernii blândă vrere, Ca un dor ce se petrece în adâncuri și nu piere, Iar pe cer, în nopți de gheață, stele cad în necuprins, Parcă-s lacrimi ce în viață le-a vărsat un suflet stins.
Vântu-adie peste lume ca un glas rătăcitor, Și-n a nopții grea minune parcă simți al iernii dor; Totul doarme, totul tace, iară norii argintii Curg ușor, în pace, pace… Vin zăpezi din veșnicii.
Iar sub mantia lor clară, tu, iubito, plângi ușor, Căci în iarnă se strecoară amintiri ce dor de dor; Dar din visul tău se naște primăvara ce-o să vină, Și din iarnă, ca din lacrimi, răsări-va iar lumină.
Străzi desfundate. Câini. Şarlatanie. Cătune muribunde, târguri triste. Inşi care-ar prefera să nu existe: Fiinţe gri, în ziua cenuşie. Famelice făpturi. Burduhănoase Infra-făpturi; ochi interlopi, ce-aspiră Să urce scara vremii, cum, pe-o spiră, Se caţără libărcile greţoase. Tablou-i nul. Nu-i nicio tragedie În suferinţă, cât ar fi de dură. Nici comedie nu-i în impostură. Ci totu-i jalnic. Jalnica stihie A unei lumi intrate-n fundătură:
Apocalipsă de periferie.
4
În târgul extraplat e toamnă iar. Aşa cum a mai fost. Şi-o să mai fie? Mucegăita ei dulcegărie Se scurge-n zoaie groase pe trotuar.
Beţivii, fluctuanţi, în lumea lor, Mănâncă, salivând, de prin gunoaie. Oştiri de câini se scutură, se-ndoaie, Se-mperechează-n văzul tuturor. Spitalu-i arhiplin. În hol, pe scară, Bolnavi şi rubedenii. Zeci de vraci. Ce poţi să faci? Nimic nu poţi să faci: Spitalu-i plin, de dă pe dinafară.
Investitori strategici îşi ridică Alături mari palate. Pentru ce? Ştiut fiind că vila noastră e O urnă doar, ne-nchipuit de mică…
E toamnă, deci. Haoticul sezon. Şi vidul din priviri are-o culoare Cu-ntunecimi agonice şi-amare. Pe străzi, năluci, incinerate-n soare, Îmi glăsuiesc, arzând, la unison, Topite-n trista lor halucinare:
Adâncul. Nimicirea. Abaddon.
(Din: Eugen Dorcescu, NIRVANA. CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015).
În deșertul meu, zadarnic caut o tovărășie, Când doar umbre de amarnic mă privesc cu vrăjmășie. Și-mi golesc încet clepsidra din care curge nisipul, Împingându-l înspre hidra ce îngălbenește chipul.
Gândurile-s cimitire, cu morminți fără de cruce, Și cu șoapte de iubire, ce se pierd la o răscruce, Când fantasme și himere, vin cu ploi amăgitoare, Care curg în grea tăcere din priviri sfâșietoare.
Sufletul îmi este rană, inima un pui de ciută, Care se și vede hrană, lupilor ce și-o dispută. Labirint fără hotare, coridoare cu dezastre, Mă-nfășoară tot mai tare în durerile sihastre.
Chiar și clipa de speranță se ascunde-n disperare, Curcubeu-i la distanță, nu mă ia-n considerare. Întunericul adună toate orele lumină, Nu sunt stele și nici lună și nici flacăra divină.
Au plecat toate departe lăsându-mi singurătatea, Într-un un zid care desparte visul și realitatea. Și prin haosul de patimi care ard de-atâta vreme, Mă refugiez în lacrimi și mă-ncurc printre dileme.
Zbor spre înălțimi 