„M-am ridicat sfios, cu mult deasupra inimii, ca să privesc în ochi lumea, dar n-am văzut decât umbrele ei.
Am pornit în căutarea tuturor celor pierdute, cu voie sau fără de voie, eliberând din mine lupii uitării și paiața, care n-a catadicsit să schițeze o boare de zâmbet niciodată. Acum, sunt îndeobște singurul capabil să poarte pe frunte dafinii pitorești ai anonimatului.
Ancelin Roseti „Sunt eu, Algathon!”
Se spune că, într-o viață, nu poți cunoaște îndeajuns un om. Poetul Cristian Simionescu spunea că „într-o viață, nu-i chip să-ți cunoști toată a ta viață” – așadar, nici pe tine însuți nu ajungi să te cunoști suficient, din moment ce nu ai fost adus în toate ipostazele, nu ai trecut prin toate situațiile în care viața te-ar fi putut împinge. Prietenia, în sens profund platonic, înseamnă încrederea în omul pe care tu însuți l-ai modelat. Nu știu dacă și în ce măsură ar fi posibil acest modelaj, însă liantul adânc al unei astfel de relații este, fără doar și poate, încrederea. Or, acceptând acest adevăr, nu poți numi pe cineva prieten, în vreme ce-i despici în patru fiecare cuvânt, îi pui sub lupă fiecare intenție, îi pui în cumpănă fiecare gest, stai, clipă de clipă, cu geana pe el. Prietenia este o stare de spirit, ea nu înseamnă mască și stare de alarmă, ea nu se pune la cale, nu se arvunește, ea nu înseamnă dobândă, nici beneficiu, nici interes – chipul ei se articulează altfel decât cel al conivenței sau al învoielii, cu care adesea se confundă (așa cum se confundă și cu sociabilitatea dezlânată, cu „ținerea de urât”, cu flecăreala ca antidot al spleenului ș.a.). Nu știu dacă există sau nu, cu adevărat, această stare de spirit (și mai ales reciprocitatea ei), altfel decât ca excepție rarisimă, însă știu că, după ce pierzi totul, din pricina „prieteniei” trădate, e imposibil să mai faci, dacă ești întreg la minte, apologia prieteniei. Numai pierzând totul îți dai seama de ceea ce ai nevoie cu adevărat.”
Fiecare dintre noi este tentat adesea să evadeze din real și să zboare cu visurile către o viață ideală, iluzorie dar atât de frumoasă! Înălțarea din tină este un vis măreț. E superb să poți să zbori cu gândurile și să lași în urmă tot ce te supără, tot ce te deranjează și este urât și neplăcut. Chemarea lansată către cel drag are un sens bine definit: nu-i place singurătatea! În călătoria sa are nevoie de o mână caldă: „nu e mult ce azi îți cer, totu-n urmă să rămână!” Cerul poate să plângă, țărâna să se înmoaie sub picioare, ei vor lua lumina drept scut fiindcă au nevoie să vadă încotro se îndreaptă. Cerul cu lumina lui strălucitoare, cu liniștea și frumusețea sa, pare să o atragă, vrea neapărat să se îndepărteze „Dintr-al lumii furnicar” și împreună cu cel drag să se bucure de singurătate și de liniște, de zbor împreună pe aripa timpului. Chiar este tentată să evadeze din tiparul în care lumea s-a încadrat, niciodată nu se va lăsa influențată de părerea lumii. Nu este ușor să zbori prin vise, mai ales când acestea sunt interzise, însă nu va conta judecata nimănui ci doar propria dorință: „ce pârleaz vreau eu să sar, de sunt bună sau ne-bună”, prin urmare este pregătită să-și asume totul. Când iubirea este adevărată gândurile și vorbele devin nemuritoare, altfel ele se vor topi lipsite de muză… Florentina Savu
Evadare din real
Caut poartă ca să zbor și-o să strig să se deschidă, doar tu pod să-mi faci din dor, să putem pleca din tină. Pe cărarea către cer, vino, prinde-mă de mână, nu e mult ce azi îți cer, totu-n urmă să rămână!
Pe sub lacrime de ploi, cu picioarele-n țărână, fără griji, fără nevoi, scut vom face din lumină. Dintr-a lumii furnicar, tu, retras pe colț de lună, ții să îmi aduci în dar, câte-un strop de voie bună.
Evada-voi din tipar, nimeni n-o să îmi impună, ce pârleaz vreau eu să sar, de sunt bună sau ne-bună. Nu-i ușor să zbor prin vise, visu-mi este interzis, câte vorbe-au fost promise…s-au topit în vers nescris.
Aripă-ți este cerul înstelat tocmai acum când mugurii se zbat și viscolește în parfum de flori. Trei anotimpuri sunt și cinci ninsori. * Cu ruga mea aprinsă prea târziu în ochi întunecat și străveziu o să visez un brad născând viori trei anotimpuri între două flori. * Din ce aveam nu mai găsesc nimic din alb în verde cad și mă ridic, dar vom plăti cu stelele din nori, trei anotimpuri și de rest… ninsori.
Ia-mă cu tine, oriunde ai merge chiar și prin ploile reci ce vor curge, udând tâmpla mea albită de vreme în care-ncolțesc și astăzi, poeme…
Ia-mă cu tine, culcă-mă sub pleoape, doar așa îți voi fi veșnic aproape dormind în noaptea gândurilor tale, să numărăm toamnele ce curg agale.
Ia-mă cu tine, să-ți petrec pașii grei, care se pierd pe ale toamnei alei, răscolind gândul ce încă mai plânge printre amintiri ce zborul ni-l frânge.
Ia-mă cu tine, nu te lăsa rugat, pân’ la capăt de lume în dor pictat, unde marea se zbate-n mii de valuri, lăsând durerea iubirii la maluri.
Ia-mă cu tine, unde-i cald și-i bine și mă ferește de iarna ce vine. Ia-mă, ascunde-mă la pieptul tău blând, de tot ce-i lumesc, chiar și de al meu gând.
O noapte agitată în care ielele sale colindă „pe serpentine” făcându-și de cap, în timp ce liliecii bezmetici, iubitori de întuneric, își caută repere de hrană. Un cerb, ca un unicorn, „cântă în zadar”, nu prea fericit fiindcă și-a pierdut un corn „prin prunduri”. O mare învălmășeală și pe bolta cerească: o stea își pierde din strălucire și supărată va arunca peste pădure un amărât de ciulin, o oglindă își împrăștie cioburile prin univers, poezia însăși pare rănită, fluturii zboară și ei dezorientați în toate direcțiile, albine bete parcă devastează văzduhul cu „umbra lunii dintre nouri”. Abisul se vaită fiindcă simte totul ca pe un blestem aruncat peste el de ielele nopții, în timp ce „iubirile pierdute” se împrăștie și ele cu toatele. O atmosferă încărcată, greu de suportat, cu gânduri fel de fel, cu trăiri fel de fel, atmosferă redată cu autenticitste prin folosirea atâtor elemente stilistice. Felicitări, Camelia Marin! Poeziile tale au substanță, miez și îți cam pun mintea la contribuție de fiecare dată. Florentina Savu
NOAPTE DE IELE
Merg târâş pe serpentine ielele fără de vină, Suflă prin tulpina ierbii un blestem cu aspre noduri, Dintr-o noapte disecată liliecii se înfruptă, Cântă în zadar şi cerbul cu un corn pierdut prin prunduri.
Vine şi o stea să-şi piardă praf şi pulberi printre rânduri, De necaz îi zboară nopții un ciulin peste pădure, Cioburi din oglinda strâmbă saltă-n sacre țonțoroiuri Ars Poetica ciuntită sună praful de pe tobe.
Fluturii îşi pierd din aripi zvâcnetul de dor de roiuri. În văzduh strălucesc țepii de albine lenevite Care crapă-n ciudă-absurdă umbra lunii dintre nouri Când se tânguie neantul de blestemul scurs din iele Iar iubirile pierdute zboarā-n tăuri stoluri-stoluri…
Dintre dune de nisipuri , mi-am luat zborul spre înalt, Să caut noi anotimpuri printre piscuri de bazalt, Să pun mâna pe un nour și să-l storc ca pe-un măr dulce, Să beau din licoarea lunii care tainic mă seduce.
Mi-am pus aripi de colibri să plec mai iute în zbor, Cu o pană într-o mână, simt al dragostei izvor, Beau din el parcă cu sete, chipul să mi-l răcoresc Că-i izvor de apă vie din tărâmul strămoșesc.
Privesc lumea pământeană, munți semeți și văi adânci, Îmi iau clipe de odihnă agățându-mă de stânci, Zboru-i greu, de bate vântul învrăjbind multe păcate Cu troiene-ncremenite, peste culmile înalte.
Chiar de-i calea-înzăpezită și se scutur’ norii grei, Îmi țin aripile-ntinse cu lumină de la zei Și aș vrea să zbor spre stele, să le ating o clipă, Să nu fac din zâna bună doar o mare de risipă…
Sunt hotărât de imediat să îmi zidesc, Propria casă pentru crescut bătrâni, Băbuța cea mai cea! (de 30 de ani!) Și-n media ei pe restul să le răsădesc!
Aud la știri atât de gravă nedreptate, Cum sunt unii tratați ca în sclavagism, Eu pe bătrânii mei să-i pun la culturism, Aceste cazne să îi lățească în spate!
Bătrânelele cu obrajii roș trandafirii, De al lor minijup să-ți salte buza-n sus, Și-n separeu! (când bârfitoarele s-au dus!) În marș prenupțial să le împart simbrii!
La mine nu se angajează ciocli la căruță, Iar caii mascați toți sunt ascunși în grajduri, Sunt scoși la călărire doar cu roșii franjuri, Iar armăsarul alfa îi prins la adorata teleguță!
Dricul l-am dus de mult la Muzeul Antipa, Îl pavoazez gratis și ofer doar pentru politicieni, Că unii sunt atâta de urâți, parcă-s batracieni, Să ne scăpăm de ei, zic și,… Lua-i-ar gripa!
Vă amintiți scheciul lui Caragiu cu Octavian Cotescu!? Pe nici o Maricică de a mea n-o va lovi tramvaiul, Căci eu le ordonez ca în harem jucând buhaiul, Apoi le zic din Caragiale, Ion Creangă, Eminescu!…
Aștept înscrieri spre a ști să întocmesc proiectul, În gabarit, etaje, întinderi, prevederi, dotări, Să fiu scutit ulterior de reclamații sesizări, Că nu fac față și-ași fi silit să îi modific obiectul! * Până la urmă,… încercarea moarte n-are, E zisa înțeleaptă ce vine tot de la bătrâni, Iar hazul la necaz este mare remediu la români, Că, azilul peste viață este cum și-l zidește fiecare!
