Te leagăn în poala dorului ce freamătă prin mine, sub mantia nopții brodată-n flori de stele, sub clar de lună, mă cunun cu mugurii ce crapă-n durere, soarele mi se strecoară-n privire și se leagă de tâmpla mea, mi-s umerii grei de atâta verde crud
și roua ce descântă firul ierbii, îmi sărută glezna, covor de ghiocei aștern pe umbra ta neclintită, mi-e verde-n lunca gândului și strigăt de primăvară îmi cuprinde firea, mă arde-n palmă dorul mângâiat în noapte, iubirea ce reînvie prin mine mă respiră și mă poartă între cer și pământ și mă așază în pragul zorilor de zi.
Ce primăvară caldă se oglindește-n tine Și sufletul abia înmugurit stă să-nflorească! Iar dorurile se adapă-n ape line, Cernând prin gene de răchite dragoste cerească.
O barcă se transformă-n lebădă gingașă, Purtând în scoarța-i de copac speranța mea de bine, Mă joc printre lumini ca zâna cea poznașă Și-n jur se-aude-ncet un zumzet de albine.
Aș vrea să fiu cândva un râu în lunca vieții Și-ncet să curg printre liane veșnic încâlcite, Să mă strecor ușor sorbind aerul nopții Și să aștept la mal perechi îndrăgostite.
Dar eu nu sunt decât mirarea unui nufăr, Ce-și leagănă prin mâluri piciorul lung de ierburi. Aș vrea în primăvara-aceasta să nu sufăr, Căci dorurile tale își fac în mine cuiburi.
Iubesc zăpezile din noi ce-n acolade de lumină Îmbracă fluturii cei goi, cu șaluri albe de sulfină, Îi culcă-n sân amețitor de ierburi fragede spre seară, Tăcerile-mpărtind la doi când luna-și pune strai de ceară.
Iubesc culorile de foc din gândul cel fără astâmpăr, Parfumul florilor de soc și dimineața ce-o răscumpăr, Iubesc salcâmii-amețitori ce-n pulsul meu fac jurăminte De veșnic și de uneori… Și te iubesc, fără de minte
Așa ca un copil voios ce-n zmeie-și leagă sfori de soare… Iubirea mea e-un țărm deschis spre marea tămăduitoare.
Caii biciuie albastrul infinitului din noi, Pescarusii, far’ de mare, sunt nedumeriti si goi, Si mi-e vaduvita zarea, de lumina, fara tine, Toate clipele ce-mi zboara sunt golase si straine.
Eu nu pot sa-ti fiu mireasa in aceasta vesnicie, Dar mi te dezmierd in gand si-ti pun flori de iasomie, Mi se joaca printre stele si prin brume un destin, Sufletul gaseste leacul doar in paine si in vin.
Mi se razvratesc, deodata, anotimpuri fara rost, Timpul seaca la izvoare, parca-n stanca nici n-a fost, Nu mai stiu, de zbor sau cad, fara veste, in abis, Gandurile-s despletite, cu flori albe, de cais.
Si in neputinta toamnei, tamaiata-n brume reci, Vor plati bobocii care aparut-au pe poteci… Cand vor fi zapezi pe dealuri, sa ai grija cum pasesti, Pe sub ele-s ghiocei, s-ar putea sa ii strivesti!
Zbor spre înălțimi 