Atâta toamnă a căzut peste grădini… Petale aurite-ncep să cearnă, Când chipul anotimpului se-ntoarnă, Îmbătrânind şi umbre şi lumini.
Mai lasă-mi, toamnă, frunzele pe ram, Să nu-mi mai fie-aşa de gol sub pleoape, Şi adu-mi iar seninul mai aproape, Atunci când gânduri negre bat în geam!
Nu-mi lua albastrul cerului, deplin, Nu-ngălbeni plăpândul fir de iarbă, Din palma dimineții dă-i să soarbă, Acelaşi bob de rouă, cristalin!
Şi totuşi, toamnă, dacă vei veni, Îndepărtează-mi de pe cer toți norii, Să văd cum trec în zbor, pe rând, cocorii, În ceasul crizantemelor târzii…
Printre resturi. Singurul loc de care MOARTEA nu știe… (Autor: Teodor Dume)
uneori sap în mine şi rămân acolo până noaptea târziu
caut locul din care am venit
ştiu că există pericolul să se surpe pereţii scrijeliţi de nesomn şi nimeni n-ar cuteza să mă dezgroape iar căutările mele vor fi zădarnice
rănit printre resturi ignorat şi cu tălpile arse de căutări o să aştept în singurul loc de care moartea nu ştie
ştiu totuşi
că în locul acela a locuit o femeie…
Câteodată și Dumnezeu plânge… (Autor: Teodor Dume)
stau în mijlocul unei lumânări aprinse şi tremur în tot acest timp întunericul iese din mine ca dintr-un chip fără umbră simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni
pe zebra de la capătul aleii s-au aşternut frunzele
liniştea scrijeleşte adânc
s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici şi într-o bună zi va întreba de mine iar tu prin fereastra închisă o să-l rogi pe Dumnezeu să ţină timpul în loc
Într-o noapte lângă grindă Din focarul din oglindă O scânteie argintie Îmbrăcată cu o ie, Cu un mers uşor rebel Ca un zbor de porumbel, Cu-n trupşor abur de rază În visare-mi scânteiază Şi-mi alintă ochii grei Apoi se răsfiră în ei Ca o ninfă cu cercel Rătăcită într-un inel.
Ce minune, ce destin, Ce miros de rozmarin A venit pe aripi scrise Ca o pasăre din vise Cu ochii albaştri crin Să o simt pe cristalin, Pe oglinda mea din suflet Ce respiră prin răsuflet, A venit cu plete aprinse Cu flori de petale ninse, Să-i văd buzele-nfocate Cum mă bagă în păcate.
Nu ştiu cum se furişa Dar, în umbră cam trişa. Cu trupşorul ei virgin Îmi juca pe cristalin, Pe drumul de rubicel Vânturat d-un vânticel, Mărginit de tufe ude Şi-alte ierburi, toate crude. Prin oglidă se pitea După rama cu perdea De-aş fi zis: acum dispare După razele de soare.
Fâlfâind un răvăşel Dintr-un melc de portofel O micuţă gărgăriţă Iute ca o mândruliţă, Începu încet să zboare Ca o gâză oarecare. Şi micuţa buburuză Îmi zise de pe o frunză: „Domnule, rănit, vrăjit, Eu te văd prea fericit, Scoală, află adevărul, Că ai adormit cu dorul!”
„Ce să fie mă-ntrebai?” Şi din vis mă deşteptai. „Vai de tine, om sucit!,” Zise muza cam răstit. „Dintr-un noruleţ de vin Ai căzut în gheara-i spin… N-ai simţit cum vrăjitoarea Tulburată cum e marea A venit ca piaza rea Cu tine să cadă grea? N-ai văzut că-n vis vedeai Prin oglindă cum mureai?”
„Şi tu gărgăriţă bună Cum de-ai prins-o pe nebună Că moşmoande îmi făcea Şi-n vis tot mă adâncea?” „Eu nu-s nici frumoasă jună Nu-s nici buburuză bună, Sunt nădejdea ta, o zână, Ce-am venit pe un fir de lână Într-un car de licurici Să am la tine lipici, Să te scap de arătare Să te trezesc din visare.”
N-aşteptai să mi se spună Că-n oglinda mea o brună Fâlfâia într-o arcadă Ca o pasăre de pradă. Din vis ochii deschisei Ca trezit de farisei Şi privii cu ei în zare…, Frica începu să-mi zboare. Parcă mă lovise ciuma Vinul îngroşase gluma… Oftai lin de uşurare Şi-ntrebai în aiurare: „Doamne, s-a lăsat răcoare?” Şi făcui o cruce-n soare…
Sub pași-ți fermi, cresc muguri de speranță, Vlăstare noi răsar în urma lor, Petale de lumini și cutezanță Prind aripi pentru zbor spre viitor.
Ții drumul drept spre culmile înalte, Din când în când, nevrând, te poticnești, Ca trenul poposind o clipă-n halte, Prinzând din mers doar visuri omenești.
Ai vrea să zbori dar pași-ți stau în cale, Te duc pe căi știute doar de ei, Pe drumuri și poteci zodiacale Pe alte-nalturi date chiar de zei.
Un iz de toamnă violet tresare Sub pașii tăi suavi scăldați în rouă, Aduni cu sârg lumina de la soare Să-ți fie cald și-atuncea când mai plouă.
Și de vor trece ani și ani prin vene, Tot vei pași cătând izvoare-n toi Și vei sădi luminile perene În asfințit de toamnă spre apoi.
Se adâncește noaptea seninurilor noastre, Te-mbrățisez cu zorii, până la flori albastre! Îți caut, printre șoapte, o liniște de sferă, Tu îmi găsești sărutul ascuns în altă eră!
Pe coapsă-mi cântă lotuși în veghe statuară, Am stele-arzând cu noimă și inima pe-afară… Mă dezvelesc de vise, nu vreau să-mpart destine, În piept am ceruri line, cu toate vin la tine!
De-mi faci un rai din clipă, nimic nu mă abate! Să-ți împlinesc minunea, pustiuri aș străbate! Puternice veșminte de soare port prin vreme, Puterea să mă poarte-n iubiri fără blesteme!
Se adâncește toamna înțelepciunii noastre… Ne cresc ferestre-n suflet, lumini din alte astre, Ne cheamă infinirea, clădită împreună… Nu mă-ntreba de-i noapte, doar ține-mă de mâna!
Zbor spre înălțimi 