Când o întreb pe unde a umblat astă vară de-a ajuns acum de ocară, atât de obosită, cu coaja cernită, cu coroana despletită și de frunze golită, Pădurea mea libertină strânge indiferentă din umeri și mă apostrofează să o mai las în pace că ea știe ce face…
Îmi zice că de acum nu mai e semințiș, e și ea Pădure majoră, bună de măritiș.
Dar eu, ca un amant fără de minte o avertizez că de acum înainte o voi sechestra de stâlpul amiezii lăsând-o pradă ploii și zăpezii.
Dar degeaba o cert !
Ca o adevărată stăpână mă ia liniștită de mână și mă ademenește ștrengărește să-mi fac culcuș lângă ea căci bătrânețea îmi va fi lungă și grea…
Iarna doarme-ntr-o gutuie ce se strică la fereastră Gerul crapă Luna-n două sub covor de ceață-albastră Tâmplele îmi ard ca jarul focului de sub cenușă De-atâta singurătate, niciun scârțâit de ușă Prizonier de noapte albă în celula mea din casă Și cătușe de cuvinte urme-n suferințe lasă Căci m-au condamnat jurații cerului cu ochi de gheață La ani grei de schimnicie, la o viață fără viață Urmăresc cu ochii minții un spectacol trist, banal Derulându-mi-se filmul cu trecut în serial Clopotul prin sânge trece, se oprește-n piept și bate Și constat că-o lungă moarte am trăit pe săturate Rămas singurel pe-afară, mi-am luat sufletul în gazdă Și ne-am căutat străbunii sub a nu știu câta brazdă Aici ne-am găsit părinții pribegind pe-o cărăruie I-am poftit să se-odihnească într-o putredă gutuie Și de-atunci când gerul crapă liniștea de noapte-albastră Cu părinții-ntr-o gutuie, mă sting noaptea în fereastră
M-a sunat mama din rai să îmi spună că e bine Și-ar dori să mai audă veștile și de la mine, C-auzit-a de la cei, ce-au pornit mai de curând Și-au lăsat în urma lor viața de pe-acest pământ. Părea tare-ngrijorată când de la vecinul dus, A aflat că de o vreme nu m-am mai oprit din plâns Că m-a prins dorul de ei, dragii mei părinți din ceruri Și că mă străpunge frigul și în suflet cerne geruri. Căci de când ei au plecat, nu mai e nimic, ce-a fost… Toate au rămas pe loc, dar lipsite de-a lor rost, Că ne-am străinat cu toții, neștiind unii de alții Că purtăm același sânge, dar uităm că suntem frații… Ce-i țineau ai noștri dragi, strânși legați în rugăciuni Și de sfinte sărbători ne-adunau pe lângă buni. Ca tradiția s-o punem într-o ramă scumpă-n suflet, S-o purtăm cu demnitate și în inimi și în umblet. Să fim scânteieri divine, dezbrăcați de răutăți Și să strălucim mereu, fără de prejudecăți. Toate mi le-am amintit când din rai mama sunat-a Și când vru’ apoi să-mi dea să vorbesc puțin cu tata… A sunat deșteptătorul și-a pus capăt convorbirii Și-a rămas în suflet golul, făcând loc dezamăgirii.
Au fost vremuri în care iarna mirosea a brad adevărat și a ceară topită, nu a plastic și grabă. Pe atunci nu exista Moș Crăciun, ci Moș Gerilă, cu nume străin de inimă, dar cu pași cunoscuți. Tata împodobea bradul — un ritual tăcut și sigur, ca o rugăciune spusă din mâini. Lumânărelele mici, prinse cu cleștișori, tremurau ca niște stele domestice, iar vata, smotoace albe, se așeza printre crengi ca o zăpadă inventată din iubire. Bomboanele atârnau ispititoare, promisiuni dulci ale copilăriei. Nu rezistau până la finalul anului — rămâneau doar ambalajele, dovezi că bucuria fusese adevărată și trăită până la capăt. De cele mai multe ori, Moș Gerilă purta bocancii tatălui. Magia a ținut până într-o zi, când adevărul a fost recunoscut după pași…mai bine zis după bocanci. Sora mea l-a ,,acuzat” pe Moș că a furat bocancii tatei. Și totuși… chiar și dezvăluit, moșul nu dispărea. Se muta mai adânc, acolo unde iubirea nu are nevoie de mască. Nu era belșug, dar era destul. Și acel „destul” avea gust de acasă. Mergeam cu colindul, din poartă în poartă, până la preotul satului. Nu primeam bani, ci lucruri simple și sfinte: covrigi, mere, nuci. Dar toți așteptam același loc, aceeași oprire — acolo unde gogoașa caldă nu era doar hrană, ci răsplată pentru glasurile noastre tremurate de frig și emoție. Apoi venea Sorcova, cu bănuții ei mici și strălucitori, ca niște promisiuni că viața va fi bună. Era Steaua, Capra, Plugușorul, Buhaiul — o lume întreagă care se muta pe ulițe, din glas în glas, din copil în copil. Colindele nu se terminau odată cu Crăciunul; ele țineau până la Sfântul Ioan, ca și cum timpul însuși ar fi fost mai blând atunci. Iar la final, Iordanul — o încheiere solemnă, ca un sigiliu pus peste iarnă. Un cerc complet. Doamne… câte poate strânge un om într-o inimă! Câte amintiri neprețuite rămân în mintea și sufletul fiecăruia dintre noi… Și ce comoară e să le poată scoate la lumină, una câte una, fără să le piardă. Amintirile mele nu sunt doar trecut. Sunt rădăcini. Și din ele se hrănește liniștea de acum.
Zbor spre înălțimi 