Să fiu din nou copil aș vrea, să mă adoarmă mama-n brațe, șoptind duioasele-i romanțe… Avea o voce mama mea, nimeni nu mai cânta ca ea, despre o mică păsărea, ce cuibul nu și-l mai muta, și-un râu de lacrimi ce curgea pe sub ferestre, pe-undeva, de-o iederă ce te-ntreba de ce nu ești verde ca ea, de-un dor ce nu se mai sfârșea, și-o inima care iubea, să-mbătrânească nu putea, nici să renunțe la speranțe!
O, Doamne, cât de mult aș vrea, când va apune steaua mea, cântând duioasele romanțe, așa cum numai ea știa, să mă adoarmă mama-n brațe!
N-ai fost nimic din ce-ai promis atunci, când mi-ai cerut o simplă sărutare pe încheietura mâinii mele stângi, ca să-mi pui lumea-ntreagă la picioare.
Tu n-ai văzut ce simplă îmi e firea, cum dau să fug când în aur mă-mbraci? Când mă priveai, eu îmi plecam privirea… Nu calc pe flori, mie-mi zâmbesc copaci!
Sunt crin sălbatic, ți-am mărturisit! Dar tu, subtil, te-ascunzi de adevăr. De ce nu m-ai lăsat cum m-ai găsit: desculță, simplă și cu flori în păr.
N-ai înțeles cât îmi erai de drag și că te-aș fi iubit la infinit. Te iert acum de-mi sângerezi în prag! Tu iartă-mă, de-am spus ceva greșit!
Magnetic ax de tron ceresc, porți lesne rugul violet al Firii și-ntorci cu rost din tine-rădăcini, astrale-n ritm, copilăria și iubirea…!
De revenirea lor, mereu dorite, astre tremole-ți cântă-n vrere… Tu, necuprinsul de prasen li-l colorezi dens cu poeme…!
La anemone, Ne-nceputul l-arunci sămânță-n sol veneric; să crească-i cânti și îl dezmierzi cu clipe îi surâzi la-ntoarcere în vreme…!
Magnetic ax- pivot de tron ceresc, mari patimi reaprinzi în stele- a lor întoarcere- prin orice depăşiri- i-a Ta plăcere demiurgă din nopțile rebele-!
În anatas și-nrourat, pe plai mirific, în iarba udă crudă de lumină, izvodești iubirea și-ți verși clepsydra, tot la fiecare-ntors, o umpli rasă din oceanul apollinic…!
Celor damnați să stea prin grote-legi, le-mprăştii umbrele, zâmbindu-le și le oferi din zorii sidefii, nelinişti, l-amurg, atâtea sfinte reveniri galanthe…!
Magnetic miez-resort de tron ceresc-, să-ntorci la viață Colbul rece-al Lumii, la re-nvieri urci tot Ne-nceputul…, spre-ai coborî din galaxii Trecutul…!
La crinii, de balsamul lor robiți, din urne, în lunge insomnii aluneci și razei duh îi verși, din har, graalul, umplându-l ras cu al tău sânge..!
Din gura clipei când îți sorbi lumina de demiurg, o scuipi în candele-nvechite… Te înfierbânți, curtând doar umbrele, să-ți crești plăcerile-n crepuscul…!
Iar, la-ntâlniri, cu rece și melanic-lutul, împarți mormântul, vrerea-n necuvinte, plăceri, ce ştii, tu demiurgic să le-nchini- gând- duh la stâncile -icoane zăpezite…!
Tu, Axul – Demiurg, făr de repaos, știi, cu inima-ți: un miez cu ritm înhăruit, roti roirile stelare cu ploi de galaxii în clipe și Totul, depărtat de Haos, Tu să-l Ții…!
Că cerul lesne poți în sine să ți-l porți, iubirile-i stelare, din axa-ți demiurgă, cât galaxiile-n iubirea Ta, la tine gravitează, și-n ritmul tău, substanța lor pulsează,
Nimic nu mai e cum a fost, Nici casă, nici om, nici fântână… Învinşi, într-o lume păgână, Cătăm vieții noastre un rost. În straie brodite frumos, Acum, doar minciuna cuvântă. Şi nici nu mai simți când ți-împlântă Cuțitul, adânc pân’ la os. În zile de patimi prea-sfinte, Cu Iude, Pilați şi Irozi, Ne iartă că suntem nerozi! De lume, Te-ndură Părinte! Ni-i dealul Golgotei amarnic… Cezarul se-ascunde în noi. Ṣi-n suflete suntem prea goi. Şi omul e tot mai fățarnic. Nimic nu mai e cum a fost… Da-n haosul lumii distruse, Tu singur, Prea-Bune-Iisuse, Dai vieții şi morții un rost.
De la o vreme îmi cântă-n oase viori nebune păsări în flăcări se-împreunează țipând în vânt din cerul putred nu mai scoboară nicio minune nicio speranță nu se mai poartă azi pe pământ
ce se întâmplă, domnule doctor, de unde vine ce ursitoare nebănuită mi-a dăruit boala aceasta fără speranță ce-o port cu mine stingher și singur ca pe o cruce de răstignit
ce se întâmplă, domnule doctor, ce boală-i asta dacă și iarba se ofilește sub pasul meu dacă și luna când mă zărește râde ca proasta de-mi vine iată s-arunc cu pietre în Dumnezeu
de la o vreme îmi cântă-n oase viori nătânge păsări în flăcări se-împreunează țipând în zbor ce oboseală, ce moleșeală îmi plouă-n sânge domnule doctor, domnule doctor, cred c-am să mor…
Zbor spre înălțimi 