Se spune că ai timp suficient… Nimic mai fals! Ai doar o viață ! Privește-o drept în față și trăiește-o, Oricum, oricând, oriunde Prinde-ti în păr amurgul și răsăritul clipei, Zâmbește și iubește : simplu, natural, firesc. Îmbrățișează!
…eu ,începând de azi ,mă odihnesc…! ( Claudia M. )
Am strâns un pumn de păsări care zburau spre soare, Să-mi cânte-a primăvară, în iernile geroase. Le cuibăresc în gânduri, din vremuri dulci, întoarse, Și le adăp, spre seară, cu susur de izvoare.
Am strâns și-un pumn de fluturi pudrați cu praf de stele, Să îmi păzească somnul, de rătăciri prin neguri, Lin să îmi poarte duhul prin înfloriri de muguri, Pentru-a-mi aduce-aminte de aripile mele.
Am strâns un pumn de clipe din miez de bob zăbavă, Să-mi înmulțească timpul, că tooot se-mpuținează… O să m-așez cu ele la masă, la amiază, Iar noaptea-o să le-mbete cu murmur de otavă.
Am strâns Lumina Lină din Taina Învierii În candela credinței din lut de primăvară, Să-mi ardă deznădejdea din lacrima de ceară Și să-mi arate Calea-n răscrucea căutării.
Rădăcinile m-apasă, frunza-mi urcă pân-la cer Mai cerșesc o zi cu soare să mă nasc, apoi să pier. Taina timpului apune, clipa-i prinsă de lumină, Ramul încărcat de viață spre Pamânt iar se înclină. Mirosind a primăvară, iarba crudă îl așteaptă Imboldită de o rază, îl mai urcă încă-o treaptă. Gândurile se arcuiesc printre ramuri, arzătoare Și-n albastrul cel ceresc se pierd păsări călătoare.
Dar când vântul se-ntețeste, norii grei sub cer se-adună, Niciun zbor nu se zărește, niciun cânt nu mai răsună. Mugurii ascunși sub pleoape, se feresc de umbra nopții, Fug din calea rătăcirii, a durerii și a morții: N-avem rost fără iubire!- tot încearcă să o spună- Mărturie ne rămâne, frunza smulsă de furtună!
Nu-ți plânge tu iubire a gândurilor vrere Ce-nnobilează ființa în calde emisfere De dincolo de zarea în care simți furtună, Spre cerul ce-l străbați, strângându-mă de mână.
Te știu de-o veșnicie în clipe ce se-adună A căror împletire fac stelelor cunună Iar ale inimii-ți bătăi ce-mi tot străbate zarea, Renasc stele în roi simțind blândă-ți chemarea.
Speranța vieții mele nu-mi e nemărginirea A cărei veșnicie să-mi fie împlinirea, Ci TU, o viață simplă cu dulcele-i trăiri Lansând spre cerul nopții, focoase-ți amintiri.
Te știu mai altfel de cum ești, de cum te ști, Îți știu singurătatea, râsul, pofta de-a fi În tot ce-i vieții drag, speranțe, dulci împliniri Și amplă răzvrătire-n căutare de iubiri…
Tu simți cu totul altfel esența ta divină, Chiar dacă-i comprimată trăirile-și combină În gânduri, fapte, ceasuri spre a fi oferite Eternității ș-apoi, decenței înnăscute.
Aș fi vrut să te sărut așa cum face ploaia Pe buzele-ți molcom făr-a-ți stinge văpaia, Să-ți simt înduioșarea ce lacrimi nu-și va plânge, Să-ți simt îmbrățișarea ce delicat, ne strânge!
MAMA Tu, iubită mamă cu chip îngeresc, Plecat-ai către stele în raiul ceresc. Trecut-au mulţi ani şi nu pot uita, Privirea caldă şi mângâierea ta.
Îmi plânge sufletul şi-mi doresc Când plec în acea lume, să te regăsesc. Mama înseamnă supremă dăruire Şi totodată, cea mai sfântă iubire.
Binecuvântat al vieţii nesecat izvor, Se sacrifică mereu pentru al ei odor. În fiecare seară, se roagă pentru tine Să fii fericit şi în viaţă să-ţi fie bine.
În inimă, sfântul chip ţi l-am încrustat, Chiar dacă trece timpul, el nu va fi uitat. Icoană sfântă la care ne rugăm mereu, Iubită mamă, ajută-mă că-mi este greu!
Iubită mamă, înger divin coborât din cer, M-ai ales să-ţi fiu al sufletului giuvaier. Voi fi a ta pavăză până am să mor, M-ai născut, ai spus că sunt al tău odor.
Mi-aş da din viaţă zile pentru tine, Dragă măicuţă, tare dor îmi este de tine! Te voi revedea în altă lume vreodată, În braţe duios să te cuprind de-ndată? Autor Dan Lupu
Cum zace jefuită de tronuri şi de stea, De tot ce-a fost într-însa mărire înnăscută, Satan se mai abate şi urcă de sărută Cumplita frumusețe ce putrezește-n ea.
Icoana lumii zace între zădărnicii, Trec îngerii pe-alături, dar unul nu se pleacă, Şi nimeni nu mai ştie că pulberea săracă A fost moștenitoarea bătrânei veșnicii.
La temelia lumii minunea doarme încă, Mereu mă-ncercuieşte un orizont de dor, Pe-un fraged țărm de sunet apăs o umbră-adâncă, Văd AURORA MORȚII pe-un munte viitor.
Trec veacurile cete cu frunțile în tihnă, Rămâne-n mâini viața ca zdrențe de tristețe, Cât nu vom smulge vremea din noi cu rădăcină, Nu este mântuire decât prin frumusețe.
Ridică-te! Ionuț Pande Ridică-te, Ființă, ridică-te și umblă, Nu sta în întuneric, în veșnicia sumbră, Un pas, doi, trei, hai, du-te în dezrobiri de fire, E vremea de trezire, e timpul să fii mire!
Înalță-te în soare, coboară de pe cruce, Ești liber să-ți bei vinul, să-ngropi trăiri caduce, Să crești în trupul pâinii, s-alungi sărutul morții, Hai, du-te către Sfântul, te-așteaptă-n Raiul Porții!
Ridică-te, Făptură, în verticala sorții, Te strânge în coperta și-n conținutul cărții, Aceleia preasfinte și cu porunci lăsate, Să taie diamantul, din șlefuiri, păcate!
Deschide-te-o cărare, să urce-n tine Domnul, S-alunge-n hăuri răul și, din credință, somnul, Să fii bolta cerească, pe trup cu mii de stele, Eterizat în suflet, în Aurori, pastele!
Hai, Omule, te saltă din mormântări de trupuri, Auzi cum cântă cucul, cum înverzesc iar câmpuri, Hai, vino-n astă Taină si-n inimă te-adună Doar cugetări frumoase, cu Dumnezeu de mână!
Nu plânge, Maică Bună, căci Fiul tău, Preascumpul, E-acum în Duh, în Suflet și-n ăst netrebnic,Trupul!
O întreb pe viață. Parcă un sfat i-aș cere. De ce-și schimba fața, Păcală Pepelea. Când își spun brașoave, trecând prin vâlcele.
O întreb pe viață, cum așa se poate!?. Că pe timp de pace, râul schimbă soarta. Verde este gliea, cântă Ciocârlia. Înverzit e crângul, și văzduhul cântă.
Limpezi, pe cer sânt norii, se întorc Cucorii. Ce vrumoasă-i breasla, ploaei ciobanească. În verdea toloacă, turme de mioare pasc din earba moale. Pe la munți sub puoale.
O întreb pe viață, cum așa se poate. Că petimp de pace, omul rău își face. Azi trecu-i prin Codru. Și vazu-i eu falnici, stejarii, brazii și arțarii.
Cum le cântă vântul, prin frunze și ghinde. Îi alină în zbucium, cântul de ciocârlii și de pitulice. În poiana verde, bine asternută. Crește romanița, parcă-i zugrăvită.
La început de vară, tot e ca în balade. Mii de buburuze, se plimbă în iarba pe frunze. Jos la Prut pe baltă. Pescărușii, Bâtlanii vânează prin stuf și papură. Că se zbate Crapul, când icra își lasă.
O întreb pe viață, spune, el mai poate!?. Că mii de mirare, o fi așa oare. Nenelui să-i placă, coșcele ce-s goale. Dragă și frumoasă, lăsându-i gura sacă.
Dornic s-o iubească, pe frumoasa doamnă. Ba, ea fi ghiocul, iubește cu ochiul. Încercând, tot cată, să-i vină norocul. Autor. I.Curleac