Cu fiecare-mbrățișare, ne-ndepărtăm mai mult, Cu fiecare gând ce piere, și dorul e mai crunt, Cu fiecare zâmbet trist, mai piere un suspin Și fiecare lacrimă, mai spală iar venin.
În fiece minciună, e-un licăr de dreptate Și-n fiecare zi, e un crâmpei din noapte. În fiece secundă, pornim spre viitor, La fiecare ceas, s-a năruit un zbor.
Cu fiecare pas făcut, ne-ntâmpină un vis Și fiecare dintre noi sperăm la paradis. În fiece minut, se năruie-o speranță, Cu ultime puteri, ne agățăm de viață.
Cu fiecare mângâiere, ne mai trezim un dor, Cu orice amintire, trecutu-i mai ușor. Cu fiecare ceas pierdut, ne părăsește timpul Și orice adiere omoară anotimpul.
……………………………………………….
Noi rătăcim prin viață cu fiece privire, Ucidem viitorul cu orice amintire. Înăbușim în plânset o ultimă speranță, Cu cel mai mic eșec, noi renunțăm la viață.
Quando il giorno si posa sotto il mantello della sera, tutto il mondo ferma il suo cammino frenetico e a me vengono i brividi al pensiero che gli incubi ritornino a cercarmi. Dove dovrei scappare per non essere trovato da loro?
Ho paura, sarò inseguito. Il tormento che mi raggiungano, che mi prendano fra le loro braccia feroci, che mi portino nei peggiore dei posti, mi terrorizza. Un sogno infernale, senza mai fine, dal quale non posso uscire, anche gridando, piangendo, implorando… Come dovrei ribellarmi, contro chi? Come dovrei trasmutare gli incubi in attimi di pace, serenità? Di giorno convivo con le mie paure… D’un tratto, Una voce calda in sottofondo mi chiama per nome, sento il suo braccio sulla mia fronte, la mia mente viene invasa dalla presenza di mia madre, la catena del mio incubo è stata rotta da un caloroso „BUON GIORNO AMORE MIO”
Teroarea labirintului
Când ziua se culcă sub mantia serii, toată lumea se oprește din frenetica plimbare, mie îmi vine teama la gândul că coșmarurile se-ntorc să mă caute. Unde să fug pentru a nu fi găsit?
Mi-e teamă, voi fi urmărit. Chinul că mă vor ajunge, că mă vor prinde printre între brațele lor feroce, că mă vor purta în locurile cele mai urâte, mă-nspăimântă. Un vis infernal, fără sfârșit, din care nu pot să ies, chiar dacă urlu, chiar dacă plâng, chiar dacă implor… Cum ar trebui să mă împotrivesc, împotriva cui? Cum ar trebui să transform coșmarurile în clipe de pace, liniște? Când peste zi trăiesc cu fricile mele… Într-o clipă, un glas cald, în surdină, mă cheamă pe nume, simt sărutul ei pe fruntea mea, mintea mea vine inundată de prezența mamei mele, catena cosmarurilor a fost ruptă de salutul dulce „BUNĂ DIMINEAȚA, IUBIREA MEA”
(…) Băiatul a continuat s-o privească pe Rubina, care se îndepărta împreună cu ceilalți țigani. La un moment dat, ea s-a oprit. S-a întors și i-a făcut un semn cu mâna. El a ridicat din umeri a mirare, iar fata i-a zâmbit. S-au îndepărtat, cărând în spinare sacii burdușiți de hainele căpătate. Hans a rămas mult timp uitându-se după ei, până când au dispărut pe deal în jos. Și-a amintit că îi era o foame de ar fi mâncat chiar și bolovani. Cuprins de o veselie pe care nu și-o putea explica, a pornit-o spre bucătărie. A căutat-o după câteva zile, la ceasurile înserării. I-a trebuit mult curaj ca să se ducă. A stat mult timp pe gânduri dacă să o facă sau nu. Încerca să-și imagineze cum va fi și cum va apărea el acolo, între ei. S-a hotărât într-un final să meargă pentru că nu-și putea scoate din minte chipul ei frumos. Simțea că trebuia neaparat s-o vadă. A coborât prin praful drumului dorindu-și să nu se-ntâlnească cu nimeni. Doar o muiere în vârstă, ieșită la poartă, i-a dat binețe, iar el a fost musai să-i răspundă. Când câmpia s-a întins dinaintea lui, s-a oprit și a tras aer în piept. Căruțele erau înșirate una după alta la umbra unor arini, iar în spatele lor, oamenii erau adunați în jurul unui foc. Și-a continuat drumul, pân-a întâlnit o țigancă bătrână care l-a întrebat unde se duce. „O caut pe Rubina!”, i-a zis el, cu o jumătate de gură. Piranda s-a întors cu spatele și i-a strigat ceva pe limba ei unei alte femei ce ședea lângă foc. Aceasta s-a ridicat și s-a apropiat de un bărbat care era întors cu spatele. I-a șoptit ceva la ureche. Omul s-a răsucit, l-a privit pe Hans și i-a zâmbit. Bulibașa Tobar a scos pipa din gură și i-a făcut semn băiatului să se apropie. Apoi a strigat o singură vorbă, scurtă, pe limba lor, iar ceilalți țigani din jurul lui s-au împrăștiat care încotro. Rubina a apărut din spatele unei căruțe, parcă mai frumoasă decât a văzut-o în urmă cu câteva zile. Hans a rămas cu gura căscată. A vrut să-i dea „zâua bună”, însă cuvintele nu voiau nicicum să se lase rostite. A privit-o fascinat cum trecea pe lângă el, cu fustele foșnind, lăsând în urmă miros de iasomie. „Ce coți pe la noi, Don’șoru’?” l-a întrebat Tobar pufăind din pipa cea lungă. Băiatul a surâs, neștiind ce să spună. Rubina s-a apropiat de el și i-a zâmbit. „Vrei să-ț’ ghicesc în palmă?”, l-a întrebat. Hans a dat din cap, fericit. „Da, vreau!”, a murmurat el. Fata s-a așezat pe o ridicătură de pământ și l-a invitat lângă ea. „Întinde palma, Conașule!” Atunci el a simțit pentru prima dată în suflet o căldură și un sentiment de bine pe care nu și-l putea explica. Inima-i bubuia în piept de parcă ar fi vrut să iasă afară. Îi venea s-o ia pe Rubina de mână și s-o ducă în locul în care să fie doar ei doi și...
„Conașule! Întinz’ palma?” Vocea ei l-a trezit din visare. I-a privit ochii verzi și a surâs. A întins palma. Degetele subțiri ale fetei i-au urmat conturul liniilor din palmă, făcându-l să se înfioare. Nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul ei frumos. „Vino cu mine!” i-a șoptit el vrăjit. „Se vede acilea drum lung, conașule…”, i-a zis ea, privindu-i palma. El a tăcut, sorbindu-i fiecare cuvânt. „Drum de oase…”, a adăugat Rubina fără să-și ridice ochii din palma feciorului. „Hai cu mine!” a insistat el. O țigancă în vârstă a trecut pe lângă ei ținând un copilaș în brațe. Bulibașa Tobar a tușit și i-a strigat ceva femeii, care s-a oprit și i-a privit pe cei doi. Rubina i-a strâns palma lui Hans și s-a ridicat dintr-o dată. El a tresărit. „Când o să te mai văd?” Fata i-a zâmbit. „O să mă mai vezi…”, i-a șoptit ea, îndepărtându-se. Ca la un semn au apărut toți, într-o forfotă plăcută, asemenea unui mușuroi. Seara s-a pogorât dintr-o dată, trimițând la culcare soarele toropit de căldură. Băiatul a rămas câteva clipe privindu-i și dorindu-și să facă parte dintre ei. Să doarmă sub cerul liber, iar Rubina să fie a lui și numai a lui…
Te-am cunoscut în clipa unui cântec, Acolo unde florile-și deschid Petala, peste cerul unui zâmbet… La ora când duminicile ning Corole peste chipul dimineții, Când din potire cresc împărtășiri… Te-am cunoscut în sâmbăta luminii, Trecând ecoul șoaptelor prin mir.
Mi te-am privit așa ca pe-o minune, Ca pe-un arhanghel fără de halou, Coborâtor în lutul cel de viață Mi-ai apărut în cale. Un erou Cuminte și nebun, pictând poeme Pe zidul de cetate fumuriu… În mine-ți simt tăcerile boeme Și-aripa ți-o cunosc! Nu e târziu!
E primăvară nouă-n burgul estic, Îmbobocesc caișii prin curți fără stăpân, E Martie în mine și te iubesc frenetic În versuri de mătase brodate cu parfum!
Am strâns dureri chinuitoare-n palma vieții, Mă-ngenunchează-al nopții zbucium uneori Și se desface-n falduri negre voalul ceții, Ce mă apasă cu povara-i până-n zori.
Îmi mușcă din lumină umbra din privire, Mi-s pașii tot mai grei prin labirint de timp, Iar flacăra speranței poartă o licărire, Ce-mi mistuie durutul anotimp.
În derivă plutesc, valurile-mi frâng trupul Cu munți de îndoieli, care-n cârcă s-au pus, Clepsidra, cu nesaț, îmi vântură nisipul, Fără s-o pot opri, mă-ndreaptă spre apus.
Zbor spre înălțimi 