Departe de tărm, prinse într-o rânduială sacră, cu valurile agățate de coame, se trezesc rând pe rând umbrele cailor de foc. Lângă ele stau umbre de oameni sau poate umbre de nopți născute din ape curgătoare. Uneori seamănă atât de bine încât nu știi dacă oftatul lor vine din adâncuri sau din nechezatul apelor tulburi. Încă un timp al jocului născut din jertfă și al sărutului din suspin, după care se așterne liniștea.
Înălțat din revărsarea cerului peste lume, într-o complicitate nevăzută, un astru rămâne solitar ca și când ar exista pentru o singură viață.
Lăsați-ne în pace și-n nevoi În țara sărăcită și trădată, Să n-o târâți cu forța în război Și nu-i mai puneți țintele pe hartă!
Nu faceți din soldați carne de tun Hienelor avide de putere, Că-n lume nu-i nimic mai sfânt și bun, Doar pacea este unica avere…
Voi vreți, cei din apus și răsărit, Să semănați pe glob doar panică și ură, Cu ace și cu boli ne-ați umilit Și ne-ați călcat adânc pe bătătură…
Noi nu vrem arme-n lume, nici război, Nu-i mai schimbați cu foc și sânge harta! Cu gândul hâd și suflet de strigoi, Voi vreți cu tancuri să-i decideți soarta…
Vă credeți mari, dar sunteți niște sclavi Ai marilor magnați,…marionete, Săraci în duh și de arginți bolnavi, Producători de bombe și rachete.
Lăsați-ne, c-avem eroi destui, Noi încă-i auzim cum gem sub cruce, Războiul ne înfioară ca un cui Când viața, însăși, este la răscruce!…
Eu vreau să-ți fiu, de vrei să-mi fii iubire! Gândul sărută pe buze cuvinte… De vrei să-mi fii, eu vreau să-ți fiu iubire, Ploaie de maci peste altare sfinte!
Eu vreau să-ți fiu, de vrei să-mi fii iubire! Văzduhul cerne umbre-n valea-adâncă… De vrei să-mi fii, eu vreau să-ți fiu iubire, Floare de colț cu rădăcina-n stâncă!
Eu vreau să-ți fiu, de vrei să-mi fii iubire! Prin ploi aleargă nimfele grăbite… De vrei să-mi fii, eu vreau să-ți fiu iubire! Dă-mi dalbe mâini, cu flori de câmp gătite!
Eu vreau să-ți fiu, de vrei să-mi fii iubire! CIipa pierdută a-ngropat calvarul… De vrei să-mi fii, eu vreau să-ți fiu iubire, Fluturi scântei ce-mpodobesc amnarul.
Eu vreau să-ți fiu, de vrei să-mi fii iubire, Pe bolta mea o pasăre de noapte, De vrei să-mi fii, eu vreau să-ți fiu iubire, S-ascund în tril, diezul dintre șoapte!
Eu vreau să-ți fiu, de vrei să-mi fii iubire! Tăcerile au rupt izlazul vieții… De vrei să-mi fii, eu vreau să-ți fiu iubire, La porțile prin care trec poeții!
Trăiesc și sunt c-o viață mai frumoasă… Violetta Petre
Eu strâng lumină pentru mai târziu, când nopțile vor fi eternitate Și despre tot ce văd în versuri scriu, să gust din toate, când voi fi departe. Am un ierbar, în care flori de câmp adun în fiecare dimineață Și dintre toate, macul mi-e mai scump, cu tresărirea-i roșie de viață… Alerg în talpa goală prin nămeți, să simt cum albu-mi intră-n poezie Și car zăpada vie în găleți, să-mi fac un derdeluș pentru vecie… Dansez în ploaie și mă las în vânt, să-mi vârtejească gândurile toate Furtunile le-adun într-un cuvânt și rup din nori doar câte-o jumătate… La țărmul mării-mi încropesc castel din scoici și din nisip…de-l șterge valul Pictez cu-albastru fruntea unui chip și mai ridic până la ceruri malul… Nemărginirea-mi intră-n ochi și gând, ca într-un templu unde dăinuiește Divinul din silabă și cuvânt și sufletul, extazul, tăinuiește… Și simt că-s pasăre în zbor și urc mai mult, cu aripi de condor și în tăcere Adulmec înălțimea și ador să-mprăștii dragoste-ntre secole și ere… Și nimeni nu-ndrăznește să îmi fure secundele de viață tumultoasă Când mă privește(doar de jos în sus)… trăiesc și sunt c-o clipă mai frumoasă… 05.08.2022
O nouă povestire i se alătură volumului de proză scurtă.
PANTOFUL DE PE LINIA DE TREN (Fragment)
,,Bizară întâmplare! Era dimineață devreme; razele soarelui abia reușeau să încălzească aerul încă răcoros al dimineții. Mihnea ținea în mână un pantof roșu. ,,Doar unul! Unde era celălalt?” Privi tocul ascuțit și încercă să-și imagineze al cui era. ,,Un pantof roșu din piele de bună calitate, bine îngrijit, toc de aproximativ 12 cm… Posesoarea clar are gusturi extravagante și, cu siguranță, nu este o fire care să se ascundă în spatele unei biblioteci. Totuși, ce caută pe linia de tren, în mijlocul pustietății?” Privi cu atenție tocul. Avea mici zgârieturi de la pietrișul de pe drum. Talpa purta clar semnele pământului umed. ,,Un pantof pe o linie de tren… Unde-i era perechea? Cercetă cu atenție calea ferată decorată cu picături de rouă. Fu surprins când realiză că se uita după sânge. Era clar: îl afectaseră mult romanele polițiste pe care le citise în ultima vreme. În minte i se năștea ideea unei crime. Nu erau nici urme de sinucidere, cel puțin nu acolo. Poate prin preajmă zăcea un cadavru însângerat, poate… Un zbierat de tren îi țipă în timpan și realiză că doi ochi înfiorători alergau să-l înghită.
Se dădu doi pași înapoi și simți respirația usturătoare a trenului care trecu pe lângă el. O amețeală dulce îl cotropea întocmai ca brațele unei iubite. ,,Oare ce-l adusese aici? Cât era ceasul?” Gândurile i se învălmășeau haotic în minte. Îl durea capul. Apropiindu-și mâna de tâmplă simți o dâră umedă. Era sânge?
– În sfârșit ai venit! Ai întârziat mult! O femeie cu ochi verzi îi sfredelea sufletul. Pielea palidă și părul strâns într-un coc amplu la spate îi dădeau o alură de gheișă orientală. Vru să o întrebe cine e, însă realiză că vorbele îi erau mute. – Nu poți încă vorbi. Trebuie, întâi de toate, să cunoști. Vorbele fetei și lipsa sunetelor i-ar fi făcut inima să tresară, însă, ducând-o la piept, Marc realiză că în locul inimii se află un mare gol. Intuindu-i întrebarea, tânăra a zis: – Marc, trebuie să iubești! Tânărul închise ochii: ,,Trebuie să fie un vis!” gândi el. – Marc, al cui era pantoful de pe linia de tren? Adu-ți aminte! Când îi vei găsi perechea vei începe să știi. Acum dormi, poate vei începe să visezi. Însă ține minte, orice ți se va arăta, tu să nu deschizi ochii. Trebuie doar să simți.
Timpul începu să cânte mortuar și copacii se înălțau pe aleile unui trecut răsărit din visurile îngerilor ce pretindeau că-s oameni, doar pentru a putea trăi o clipă iubirea.
Marc închise ochii și-și văzu sufletul prins de o mână care-l ținea strâns. El începu să plângă. Nu-l durea nimic și totuși se simțea încătușat de o durere care nu-i permitea să respire. Ridică ochii și văzu doi ochi stinși, de culoarea frunzelor care presimt toamna. Inima îi tresări ca și cum ar fi simțit o atingere cunoscută, însă chipul acoperit nu făcea decât să-l privească cu durere. – Cine ești? Cu mâna întinsă spre ființa ascunsă sub valuri, Marc încercă să se ridice. Însă chipul dispăru întocmai așa cum apăruse, lăsând în urma sa reflexia unor ochi ce iubeau. Marc începu să plângă chinuit de dureri ale amintirilor necunoscute.
Timpul îl răsturnă și se trezi în mijlocul unui platou, înconjurat de ape stătătoare care oglindeau rotunjimile dulci ale culmilor muntoase. Cerul părea susținut de brațele copacilor ce-și întindeau ramurile spre liniștea de după nori. Ceva tăinuit în sufletul lui Marc îi șopti: ,,Acum auzi!”. Deodată urechile i se destupară și auzi cântul rândunelelor care se roteau deasupra apei într-un dans mistic ce prevestea viața. Auzi murmurul sălciilor ce valsau deasupra apei mânate de susurul vântului care le mângâia ramurile argintate de alintul dulce al soarelui. Marc auzi șoapta munților. Ei doineau prin frunze doruri ce păreau a fi săpate adânc în el și simți dorul. Pe reflexia vie a apei doi ochi verzi îi vorbeau sufletului. El își întinse degetele spre ei, vrând să le ofere mângâiere, însă o atingere plânsă îl prinse de mână. Atunci Marc își auzi toate cuvintele nespuse care năvaleau asupra lui. Dorul își cerea tributul. Chipul se afundă în apă și bărbatul auzi atunci cum sună pierderea. Munții începură să se zvârcolească și lupii să urle. Rândunelele se loveau de apă cu durere și se azvârleau în brațele sălciilor ce se întindeau fantomatic spre el. Râul, pe care sufletul lui Marc nu-l observase, începu să clocotească. Atunci tânărul auzi toate vorbele urâte pe care le aruncase fără a-i păsa de rănile pe care le săpau într-un suflet a cărui greșeală fusese doar că-l iubise. Atunci bărbatul își auzi lacrimile care-i inundau ochii. Acestea plângeau timpul apus. Ochii i se închiseseră și acesta de trezi pe patul de spital. O asistentă cu ochi verzi și părul prins într-un coc rigid la spate îi verifica pulsul. Aceasta îi spuse aproape șoptit: – Mă bucură faptul că ai revenit, tinere. Puțini se mai întorc după așa o călătorie. Spune-mi! Ai descoperit al cui era pantoful roșu? Marc îi aruncă o privire pierdută. Îl durea capul. Nu reușea să-și aducă aminte cum ajunsese pe un pat de spital, însă, uitându-se în jur descoperi că imaginile de la fereastră se mișcau. Încercă să se concentreze. Vederea nu-i era încă suficient de clară. Atunci dori să se ridice, dar se dezechilibră și realiză că dansa.”
Zbor spre înălțimi 