S-a stins demult Focul în sobă Și mama și tata În negura timpurilor Pe vatra vremii tăcută Au rămas doar tăciunii negri Și cenușa vieților arse În graba clipei Au plecat și frații Fire de nisip în calea vremii Mereu se strecoară În clepsidra timpului Nepăsătoare Fire de viață Vin și trec peste noi Lăsând urme adânci Păsări călătoare Cu aripi frânte Încercând să zboare Spre înălțimi Spre larga zare Și cad înfrânte Peste noi plouă Amintirile udă Lacrimi curg pe obraz O dimineață fără soare Fără speranțe Ma strecor printre gânduri Alerg desculță Pe prispa copilăriei Se crapă de ziuă De atâta singurătate Cu ramuri negre plânge Cireșul amar În grădina copilăriei Bătrân și uitat Cu ușile închise Storurile trase cu grijă Peste fereastra sufletului Cerceveaua-i coșcovită de dor, de sete și singurătate
De-aș fi nemuritor, o mie de-ani aș plânge, Să văd cât pot să ducă ochii-mi pământii, Din clipe adunate pe-o lacrimă ce curge, S-aștept deșertăciunea celorlalte mii.
De-aș fi nemuritor, o mie de-ani aș duce, Patimile lumii pe propria-mi coloană, Să nu mai văd tristețe pe fețe ce străluce, Sub neguri amețite pe-aceeași, grea, icoană.
De-aș fi nemuritor o mie de-ani aș merge, Să plimb câte un zâmbet pe fețe întristate, Să caut ape line pe care să alerge, Duioasele surâsuri, prin neguri, exilate.
De-aș fi nemuritor, mi-aș plânge nemurirea, Cernând în sita bolții neghinele de lacrimi, Să-ndrept lumina-i frântă, curbând în mine firea, De-a fi nemuritorul… blestemurilor patimi…
O mie de-ani aș curge de-aș fi nemuritor, Rupând în cale bolta pășunilor regești, O mie de-ani aș plânge… rugându-mă să mor, Să-nvăț a fi un zâmbet… curtat de mări cerești.
Tu stai și rabzi pământul cât el te-a mai răbda… Crezând că tot ce mișcă, acum îți aparține, Dar inima-ți naivă de mult e o marda, Zăcută pe mormântul ce-n brațele-i te ține.
…pentru totdeauna ( autor, Lidia Stoia ) Între-nțelesul din cuvânt şi muzica din universuri, omul e un pumn de pământ ca un vulcan
fierbinte, care-şi erupe lava-n cuvinte, din gânduri fel de fel, în tot timpul viețuirii lui… timpul, din a sa origine moale, le cuprinde în el pe toate a universului, acest univers, singurul pe care-l ştim, în altul, să trebuiască cu siguranță altfel să fim, noi numai aici oameni, în viața ca un vis, poate banal, poate nebun, unde am şi eu timpul meu cu zilele numărate precis, suficient cât să ajung să pot spune, da, iubirea niciodată nu moare… ca şi când numai pe noi ne are ca cele mai bune şi fireşti exemplare din tot ce-a construit dânsa, aici, toate cu soț, oricât s-ar pune oamenii unul pe altul la colț, despre iubire să n-ai cum să spui vreodată ,,săraca iubire, bogată!”, fiindcă nu va sărăci niciodată, chiar de pare uneori mai săracă în vremuri cu dureri fără limită, ea şi prin ciur şi prin dârmon, trecută… toarsă dimpreună cu timpul într-un singur caier, e nemuritoare, mereu există, o simți, o transmiți, pluteşte în aer… deviza ei ,, nici un obraz n-are voie să fie mereu trist atâta vreme cât Eu exist… eu… mâna dreaptă a lui Dumnezeu, din a cărui poruncă, eu, sunt voi, iar voi, sunteți eu! „, ca un vis a Lui, devenit realitate, o realitate ce ne spune că iubirea-nseamnă dreptate… puternică, peste tot ce e rău, ne-arată că, şi bine, se poate, să poți merge mai departe, încrezător în sufletul tău, căruia-i zice ,, …încearcă, şi… mai ia vreo doi-trei cu tine în barcă!”, să vezi că nu eşti singur, nici când rău-i mai rău, că… nu ştim nici unii să fi fost vreodată ca lumea omului să nu ardă… minunea e că nu a ars de tot nicicând, chiar dacă moartea e ucigaşul tăcut şi nu poți scăpa de cel care eşti, că… de personalitatea sa, nimeni nu scapă, decât dacă nu mai trăieşti, campioni ai vieții, doar cei ce-i înțeleg iubirii menirea mai mult decât o-nțelege moartea, fiindcă cel ce prețuie viața, prețuie şi iubirea, viața, un dans între cutremur şi echilibru unde poți repara totul înafară de moarte… noi, cu timpul de mult dat pe repede înainte cu o fugă inclusă-n întregime în fluviul personal de cuvinte, iubirea, creând şi momente duioase în tot ce ai şi ce am, s-o înțelegi mai mult şi mai bine an după an, să vezi că viața nu atârnă de tine ci viața ta atârnă de-un fir de păr, astfel încât să n-o mai iei în răspăr, ci s-o mângâi cu gândul, să o iubeşti din tot sufletul, laudă aducându-i, grăindu-ți cuvântul… şi-atunci când, de multe ori, fără să treci răului granița, trece granița lui peste tine, să vezi bine iubirea ce ține-n brațele ei întreaga veşnicie, ea, fără vorbă multă, împarte miresme pentru suflet, pentru trup şi inimă, dintr-o floare a gândului ce mereu o s-o țină în amintirea ta sanguină… chiar dacă pare bătrână, rămâne proaspătă, c-o rouă fantastică stropită, dintr-un belşug de lumină divină… noi, muritorii, la mâna unor forțe pe care nu le putem controla, nicidecum puternici, totuşi încrezători tot timpul că vom triumfa când de fapt, şi-atunci când triumfăm, triumfă iubirea, din care ne naştem, în care trăim… pentru care murim… în realități umane, singura de care nu ne putem separa, şi nu ne putem explica de ce şi moartea se află întrânsa, căci, oamenii mor tot din grija iubirii de viață, viața iubirii, într-un cerc complet ce-o reia ca pe-o unică cale a fericirii, ca una singură, două inimi ce se iubesc, sacrificiul omenesc, fără a fi o pierdere ci o victorie pentru cineva sau ceva ce iubeşti, astfel, când pierzi pe cineva drag, auzi cum moare şi sufletul, cu acea bucățică din el ce îi aparține, iubirile adevărate, vii şi după moarte, ele destine destinate ce-ntr-un destin se unesc, pentru totdeauna lipite, printre suferințe şi fericiri la infinit repetate, îi dau formă şi-o definesc, unilateral singură, cum singură e luna ce din înaltul nopții priveşte iubirile omului ce-nfloresc şi se ofilesc, îmbobocind alte iubiri în aceiaşi iubire nemuritoare, să simtă şi pe pământ sufletele, care-ntr-un lut au prins viață, că-s vii şi trăiesc, moartea, nefiind o pedeapsă, ci… numai o etapă, în treceri, spre sfere cereşti… călător, şi tu, suflet al meu, în universul iubirii unde ți se cere doar să iubeşti… la plecare, când pe-aici nu mai prea ai cum să stai într-un lut scurs de vlagă demult, te-nfățişezi cu iubirea atât cât o ai în tot ce te-ncape ‘naintea lui Dumnezeu, iubirea ta răspunsul la-ntrebările puse, ce, dinainte ți s-au pus dacă faci sau nu față la provocările lutului în care-ai trăit îndeajuns între viață şi moarte, unde ai avut timpul tău să decizi între bine şi rău, tu, suflete, pentru veşnicie al meu, căci dacă n-ar exista vreuna, de unde erai, spune-mi şi mie, şi cum, Doamne, mă mai găseai, când eu, încă nu ştiam ce e iubire, toate iubirile omului, trecătoare, desprinse din a lui visare, sunt prinse vieții-n cingătoare şi-l face pe-orice om poet, când simte dragostea în piept îi cresc şi aripi ca să zboare spre cel mai fermecat fior din dorul tulburător scris în inimă în versuri dintr-o poezie sacră ca dintr-un cânt al simțirilor firesc, magic şi natural, poemul, un veșmânt al firii ceresc, firea însăşi, rodul iubirii… un om în amor, şi prinț şi cerşetor… a iubirii poezie, singura lui bogăție… între dragoste şi ură, între uitare şi dor, între spini şi fantezii de catifea, să simți, omule, iubirilor tale singurătatea, precum e îndrăgostit un pom de fiecare frunză tremurătoare-n ram… şi cauți val după val țărmul iubirii atât de-nțeleaptă aşteptând pe un mal, ea bună educatoare, omul fără ea nefiind om, departe de zbor, departe de-nțelegeri, departe de credință, având numai pierderi… când… viața merge mai departe, cu tine, fără tine, moartea, ucigaşul tăcut… încât… poți muri încă de viu când nu ai făcut deloc ce ți s-a cerut, viețuind să trăieşti, din toată inima să iubeşti… aicea… să poți orice repara înafară de moarte… încât te-ntrebi singur, de ce să-ți doreşti moartea ta, când ți s-a dăruit viața, în care eşti iubit încă de când într-un pântec bătăile inimii ți-au încolțit, fiecare bătaie, o fericire transmisă în universul iubirii pentru un timp infinit… iubirea, ca un scut, cu poemul reproducerii într-o recitare între iubirea eternă şi cea muritoare, ca o primăvară în care versurile înmuguresc ca mugurii ce înfloresc, pleznind din cămăşuța lor, de-aşa multă iubire, când, amețit, ramul de lemn a înverzit fără frică de moartea ce-l paşte, el, mai întâi având viața de trăit, viața, un fluviu în care încapi şi tu, dimpreună cu celelalte… orice mugur, la începuturi, un nou-născut… toți nou-născuții, pentru viață, săruturi… sărutările, cânt… că… ce s-ar face păstorul fără cadența sunetului din fluierul lui fluierând, cântul adunând în jurul său oile, şi mieii, din crâng… şi-apoi… nimeni nu ar prinde nici fluturi dacă nu şi-ar auzi inima suspinând… cântecul inimii în acorduri cu legi universale… chiar dacă nu sunt perfecte iubirile omului ele-s respirația vieții şi-atunci când slava iubirii-i trecătoare, sau în adâncul lumii ascunsă, sub zgomotul mulțimii închisă, oricare conştiință, ştiind din faceri că are sărutul eternității… pentru totdeauna… iubirea de cer promisă-n varianta ei sacră, e ca un vis, care, să te naşti, aşteaptă, pregătită cu un mesaj idilic, pe care, oamenii, n-au reuşit încă să-l înțeleagă… nici măcar poeții care slovă cu slovă poeme-i consacră chiar dacă-n față iubirii slova le e săracă… este important ca pana să nu tacă, să-i depene povestea întruna… iubirea, cea mai veche romanță ce aprinde în minte cuvinte, şi-n inimă, dragul de viață… iubirii, i se-nchină întreg universul cu toată creația din care îi este-mpletită cununa, ea mereu creatoare, cu cele văzute şi cele nevăzute ce ne sunt ştiute sau neştiute sub soare, dar îi poartă dintru-nceputuri numele său, dintotdeauna, pentru totdeauna… ea, veşmic mâna dreaptă a lui Dumnezeu, pe când, omul, aici, pe pământ, este-un semn de-ntrebare pentru cerul Tatălui sfânt… câtă iubire va fi atât cât va trăi între bine şi rău, între tăceri şi cuvânt, între el însuşi şi Dumnezeu… între lutul său şi mormânt ..?
Pământ!- La orizonturi tot pământ, Iar gândul meu și gândul tău sunt într-un gând, Fugind cu fuga de cartuș trasor, Vreau orizontul lumii să-l măsor!
Dar pe al gândirii cine să-l măsoare? Nu știe nimeni pot să fac prinsoare, Că de-i emisă de un debil mintal, Ea dă erori la modul consternant de colosal!
În consecință gândul bun și adevărat, Nu poate fi de nimeni prins și măsurat, Că este convergent cu al tău și al meu, Și toate duc în predilect spre Eliseu!
Păienjeniș de unde în Univers gândit, Din aceleași energii pe care noi le-am risipit, În țesătura lor ne-om face toți hamac Legat de stâlpii Raiului!- Leagăn vă fac!
Primăvara îmi șoptește la ureche poezii, Îmi spune că mă iubește și că vine orice ar fi, Îmi trimite soli desculți care vin pe fir de iarbă Nu poți să nu îi asculți, vin cu soare și fac treabă.
Îmi pătrund în ochi și suflet cu ocheade zâmbitoare, Le țin isonul cu zâmbet și mă fac și eu că-s floare, Una mică cu petale dar cu un miros de frezii De te-mbată cu mirare și te-mbie cu iluzii.
Stau la sfat cu o zambilă albă și cam inocentă, E într-o stare febrilă și pare un pic absentă. Îmi șoptește că-i e frică de această pandemie Că mai bine ar fi urzică sau un fir de păpădie.
Nu știu ce să-i spun frumos, și eu sunt așa confuză, Pun zambila într-un coș și găsesc pe drum o scuză „Te voi duce unei doamne pe care eu o iubesc Cea mai mamă dintre mame” am reușit să-i șoptesc.
Am batut cu primăvara în ușa mămicii mele Și am umplut toată scara cu miros de floricele Au ieșit vecinii-n prag să admire o zambilă. Nu știți cât îmi e de drag să mă port ca o copilă!
Îmi apari în somn să-mi legeni visul Pe-al aripilor semn îmi dai curajul Să te cuprind, în brațe să te strâng, Să nu te pierd nicicând…și-apoi să plâng.
În ale visului cămări uitate Te-nchid cu lanțuri și cu lacăte, Doar fereastra ți-o mai las deschisă Să mai ții, noaptea, iluzia aprinsă.
Să mai vii în vis, din când în când Să-mi scuturi durerea din trist gând, Lacrimi să-mi pui pe suflet și mister… Plecarea ta mi-a dus inima-n Cer.
Aș fi un fulg zburând spre Paradis De-ai fi aici, aievea, nu doar în vis, Te-aș aștepta cu dor și suspin rece, Cu flori de gheață iarna ne petrece….
Se nasc zori de rouă, pământul suspină Iar floarea de colț mai albă-i pe creste, Un dor rătăcit aleanul îngână Cu foc de speranță dând lumii de veste
Că viața există, noi încă mai suntem Și-aici vom rămâne așteptând veșnicia, În fiece zi destinul ni-l scriem În pagini de timp, sfidând vremelnicia
Și doar câteodată, între cer și pământ Chipul știut îl schimbăm cu un altul, Cel vechi dispărând pe o pală de vânt, Cel nou pregătindu-și în taină asaltul.
Se scurg printre ani zăpezile triste Lăsând firul ierbii timid să renască, Crâmpeie de suflet ce par să reziste Veghind zori de rouă cu cer să sfințească, Pe creste de dor, noi stele lucească…
Autor : Elena Coca Mahalu 20.02.2022 ( drepturi de autor rezervate )
Zbor spre înălțimi 