Mi-ai spus că n-ai să pleci printre stelele reci, și că nu-mi lași nicicând ochii triști, lacrimând să privească în vid… Și-ai plecat! Încă-un zid se ridică-ntre noi… Ochii mei, triști și goi, caută drum spre-acel loc unde ești… Apă, foc, vânt și ploi, greu și chin, să m-oprească să vin să-ți fiu umbră, n-au cum să mă-ntoarcă din drum!
Frunze-și plâng bieții nuci, pașii-mi umblă pustii… „Pe pământul de cruci, numai om să nu fii!”…
Se scuturătură de toamnă salcâmii brumării, Și din copacul șubred bătut de vânt și ploi Cad picuri care mâine se vor preface-n sloi Și care printre lacrimi in vis se vor topi…
Se scutură de suflet iubirea neînțeleasă, Ca aurul de zgură, ca cea dintâi vestală Ce moare pentru lume petală cu petală, Ca floare dintre pietre ce nu a fost culeasă…
Când vântul se-ntețește in zborul lui haihui Înfiorând o clipă chilia mea de ceara, Visez din nou că-s tânăr si pentru-ntâia oară Ma incălzesc la focul sărutului dintâi…
Se scutură de toamnă cocorii din genuni, Lăsând o lume rece și tot mai desfrunzită, O lume fără stele, o lume surghiunită De cei ce pot să fie mai tineri și mai buni…
Din focul care arde acum pentru o clipa Va mai rămâne-o palmă de pulbere târzie… Când Dragostea ți-e dată îți e a ta vecie Cu două zboruri line și-o singură aripă!
ANETA (fragment din romanul apărut anul trecut) S-a aflat imediat în sat că Sandu a Popii s-a dus s-o ceară de muiere pe Zamfira și că ea a recunoscut că nu mai e fată de multă vreme. Și oamenii au râs de Sandu că a fost respins și o vorbeau pe la spate pe Zamfira. Dar ei nu-i păsa de gura lumii. De atunci n-a mai avut zile bune nici cu mamă-sa. Bătrâna o ocăra că de ce nu mai e fată și că de ce i-a cedat lui Ion. Că uite, Ion e mort în război sau dispărut și nici un alt flăcău din sat n-o mai vrea. Și așa a trecut timpul. A fost foametea aia grea din ’46 și șapte ani de când Zamfira n-a mai avut nici o veste de la Ion al ei. Timpul a trecut chinuitor de încet. Pe plan politic lucrurile se precipitau cu repeziciune. Regele Mihai este silit să abdice, iar guvernul condus de Petru Groza preia puterea. România devine Republica Populară Română. Începe naționalizarea și colectivizarea. Oamenii din sat o considerau pe Zamfira o nebună. Chiar și ea începea să creadă că omul ei e mort. A dat acatiste la biserică și l-a pomenit des în rugăciunile ei zilnice. Întotdeauna, înainte să intre în biserică, la liturghie, aprindea o lumânare în plus. Pentru tatăl ei bețivul, și pentru Ion. Nu mai știa dacă-i viu ori mort. Nu mai simțea nimic. De multe ori se ruga la Maica Domnului să-i dea un semn. Cât de mic. Să știe ce să facă cu viața ei în continuare. Preotul din satul lor se minuna că în ultimii ani a văzut-o la aproape toate slujbele în biserică. I s-au auzit povești prin sat că s-ar călugări. Că ar vrea să plece la o mănăstire. Feciorii holtei din sat și-au luat gândul de la ea, ziceau că e nebună. De multe ori, seara, oricine trecea pe lângă casa lor, o auzea cum oftează din greu, suspină și cum se roagă. Mamă-sa îi mai zicea să iasă-n sat, la horă, că poate s-o găsi vreun suflet de fecior milos care s-o ia așa cum e. Însă Zamfira n-o asculta. Își făcea treburile zilnice cu gândul aiurea. Uita unde punea un lucru oarecare, sau ce trebuia să facă. De multe ori se învârtea în gol, prin curte, fără să pună mâna pe nimic. Vedea de frații mai mici, se ducea cu ei să-i ducă dimineața la școala din sat, iar la amiază mergea după ei să-i aducă acasă. Mânca foarte puțin, de abia se atingea de mâncare. De la un timp a început să poarte straie negre. Și o năframă neagră-n cap. Sătenii când se întâlneau cu ea pe ulițele satului treceau pe partea cealaltă sau se făceau că nu o văd. Ea le dădea ziua bună la toți, dar puțini îi răspundeau. Cei mai mulți se făceau că nu aud și nu o văd. Într-una din zile, s-a dus cu mama-sa și cu frații mai mici la izvor, să spele haine. Că se adunaseră multe și trebuiau frecate bine cu leșie. Mai ales albiturile. Era în postul de Sfântă Mărie. Au înhămat calul la căruță și au pornit la trap spre vale. Aveau de mers vreo trei kilometri, către ieșirea din sat. Izvorul era un pârâu care trecea prin pădurea de la marginea satului. Unii săteni luau și apă de băut de acolo, ziceau că e rece și curată. Zamfira nu avea nevoie, aveau o fântână în curte. Luau fiecare haină, o frecau bine de tot cu leșie, după care o clăteau direct în apa limpede de izvor. Și o întindeau la soare, pe iarbă, să se zvânte. Mai erau și alte muieri din sat la spălat. Era o hărmălaie de nedescris. Copiii se bălăceau mai în sus, cu picioarele în apa rece, strigau unii la alții, cântau și alergau peste tot. Zamfira și mama-sa pregăteau straiele de sărbătoare, de Sfânta Mărie, care era peste câteva zile. Cum spălau ele de zor, o muiere mai în vârstă se apropie agale de ele. Pesemne că-și terminase treaba și avea chef de povești. Bătrâna se opri în dreptul Zamfirei și-i zise direct, fără ocolișuri: “Tu Zamfiră, auzât-am că s-o întors Ion a lui Mătrăgună acas’. De fro’ două zâle. Mi-a zâs o cumnată de la ei din sat. O fo’ prizonier la ruși…” Zamfira, la început nu a înțeles ce a vrut să spună. Apoi, când a realizat ce i s-a spus, s-a oprit din spălat și s-a îngălbenit. Vroia să spună ceva, dar nu putea rosti nici un cuvânt. Buza de jos și mâinile îi tremurau incontrolabil. Mamă-sa, aflată ceva mai jos, s-a oprit din spălat și a început să strige: “Da’ ce ai tu, Zamfiră? Ț-o fi rău, mamă?” Femeia tremura toată. Se opri din spălatul unui ștergar mare, alb. Se uita într-un punct fix și tremura. Muierea aceea, bătrâna, își făcu cruce de trei ori, scuipă în sân și se-ndepărtă, bombănind ceva cu Necuratu’. Mamă-sa veni lângă Zamfira și o prinse de umeri. Muierile de prin preajmă se opriră și ele din spălat și priveau la cele două, mama și fiica. “S-o întors Ion al ei acas’ ”, zise liniștită o muiere tânără care spăla și ea alături de Zamfira. Mamă-sa înlemni. Începu să bocească. Zamfira tăcea și plăngea. Plângea mocnit, cu lacrimi mari. Femeile s-au strâns toate în jurul celor două. Dintr-o dată, Zamfira devenea favorita lor. Ea tăcea, în continuare și se uita în același punct fix. După un timp, femeile s-au întors fiecare la treaba lor, iar cele două, mama și fiica continuau să spele. Zamfira se oprea din când în când, se uita în sus, spre cer, și izbucnea în lacrimi. S-au trezit cu Ion în curte în dimineața următoare. Ea încă dormea. Mamă-sa i-a zis că zâmbea în somn, pesemne că a visat ceva frumos. De mult nu mai zâmbise în somn. Redevenise acea Zamfiră senină și liniștită pe care o știau toți. A trezit-o frate-său mai mic. „Scoală, tu Zamfiră, c-avem on mosafir!” S-a trezit buimăcită de somn. Ion ședea pe prispa casei, fumând liniștit. Era slab ca un țâr, de nerecunoscut. Hainele atârnau pe el, dar lui nici că-i păsa. La început nu l-a recunoscut. Se uita la el, extrem de mirată. I se părea că-l cunoaște de undeva. El a privit-o insistent și i s-au umezit ochii. A aruncat țigara și a zis, cu o voce gâtuită de emoție: „Io-s! M-am întors, tu Zamfiră!” Femeia i-a recunoscut vocea. Era vocea lui. Neschimbată, indiferent prin câte a trecut. S-a oprit în prag și a început să plângă cu lacrimi mari. Lacrimi de fericire. Ion s-a apropiat de ea și a luat-o delicat în brațe. „Am venit să te iau. Fără tine io nu plec de aici!” Apoi au tăcut amândoi. Minute întregi. El stătea cu ea în brațe, neștiind ce să facă, iar ea, agățată cu mâinile de gâtul lui, plângea și nu se mai putea opri. Mamă-sa le-a așternut în grabă masa, să se pună să mănânce. Dar ei se uitau unul la celălalt, și nu se mai săturau. Nu le trebuia nimic de mâncare. Bătrâna s-a îndepărtat ușor, și le-a făcut semn celor mici să plece în treaba lor, să-i lase singuri pe cei doi. După un timp, au ieșit în curte. El a venit călare din satul lui până acolo. A suit-o delicat pe cal și s-a urcat și el. „No, țin-te bine, tu Zamfiră!” a strigat el și a ieșit în uliță. A pornit încet, la trap. Sătenii cu care se întâlneau pe uliți se opreau mirați și se uitau după ei. „Ăsta-i ăla a lui Mătrăgună, o vin’t acas’ dup-atâta vreme!” a zis o babă, făcându-și cruci cu nemiluita. Ion le dădea binețe tuturor. Vroia să le arate, într-un fel, că el s-a întors teafăr și nevătămat. Și că femeia de lângă el e Zamfira lui, cea de care a râs tot satul și pe care oamenii se fereau s-o mai salute. La un moment dat el a descălecat, iar ea a rămas pe cal. Ținea calul de căpăstru și mergea încet spre marginea satului. Către pădure. Acolo unde s-au iubit prima oară, acum șapte ani.
Plângea arcuşul pe vioară în ziua când ne-am cunoscut, şi tu, şi eu, întâia oară, în parc, pe-alei am petrecut. Privirea-n taină surâdea, însă o lacrima ce curge, trădând emoția, ardea, din dorul tainic de-a seduce. Eu aş fi vrut, bine’nţeles, să-ți mângâi chipul ne’ncetat, pornit din sentiment ales, din ițe de iubire croșetat. Plângeau şi greierii în iarbă, de parcă își doreau sărut, din amintire să resoarbă, tot sentimentul fericit. Şi eu, şi tu, întâia oară, doream și noi primul sărut, acum e august şi e vară, și ne-am unit în absolut.
Uşurel,neanunțat, se-ntări-n suflări un vânt, înhăitat cu de-cu-seară,
înnădind cețuri prin ramuri, peste-o lume supărată, mult mai rece decât ieri, zorindu-i zilei înserarea, aciuindu-se pribeag… venit zurliu, de nicăieri… c-o poftă mare ca să bată, şuierat şi desuet, tot ce îi cade dinainte… în urma lui lăsând pârlite, câmpuri, văi, pădurea toată… pe-un cer cernit, plin de mohor, trăgând şi norii după el, suri şi încărcați cu apă, într-o lumină palidă şi slabă, printre arbori proiectată… el vârtejește ierbi şi flori… năpustindu-se spre nori stăpânit de forțe tulburi, te uiți și de fiori te scuturi cum stă să crape ceru-n două odată cu înnoptarea, dar la urmă, amânând, pe tron toamna-nscăunând dintr-un capăt în alt capăt, și hăt-hăt, și mai departe, până dincolo de zare, şi din zare-n altă zare zărită în depărtare, nostalgică, din ea burând picuri mici și reci de apă… cu gene pline de buraică umezind un rest de viu presărat din pomi goliți peste un întins pustiu, pustiit de-un verde cântec, schimbat acuma într-un scâncet, ea, toamna rea, dar, totuși dulce, dornică să se apuce, timp de zăbavă neavând, în jertfa sacrificată, din vârful pensulei pictând galben-pal şi roşiatic, pădurii, încet, dezbrăcată, pierdută la rămășag de-o-nvoială închegată, ca jug al firii acceptată din dragul dragului din drag, chiar dacă astfel înhămată tace cu gânduri umede şi triste ce-mbătrânesc surii prin crengi… toamna… prietenă cu frigul, hărnicindu-se-n contraste, ruginind verdele frunzei din coroana unor regi… speriate de priveghi, păsări pornesc în cortegiu ducând în stoluri orice privilegiu, ce-n urma verii este declarat pierdut, ca o uitare risipită-n foşnet mut, de parcă, aici, vara nu a fost, ci o iluzie ce a trecut, şi e greu și sufletul meu, într-un strigăt difuz şi amar, când văd zvâcnetul vieții prelungit în calvar… te apasă în suflet, şi în cuget te-apasă, să auzi geamătul vieții jelind, într-un oftat galben pierind încă din văzduhul ‘năbuşitor, care lent, fără zor, de sub covorul de licheni, rămurele şi frunze uscate, te-mpresoară neplăcut c-un iz înăsprit, cu plutiri în aerul înspicat de acreli, ce, dospesc searbăd, netulburat, strecurându-se unduind printre tufe, un om călător, mâna la gură ducând mustrător, să răsufle, fiin’că miasma miroase a putred… miroase a toamnă, a umed… a fier încins, răcit în carnea pălmii când e timp friguros, ploile îndesindu-se întețit… interminabil plouând, pătrunzând pân’ la os cu răceli şi urâtul, ca să ştii că a sosit vremea sa… o vreme a spaimelor, și a spasmelor… vremea vrăjitoarelor… ele… țigănci, ce nu își știu originea dar care se îndeletnicesc cu ghicitul, în farmece întemnițând frunzelor cântul, primindu-le pe frunze, ca-ntr-un cuib, pământul, el privindu-le lor obştescul zbor care le anunță sfârșitul capturate-n tăceri cenuşii când răsuflări surii cu presiuni vuiesc în urechi, acoperind zgomotul lumii, între linişti fără de pace, şi el, pieritor, ca animalele şi micile gâze, toate, mirate, în vizuinele lor pitulate, confuze, și-ascultă cum cad frunze… le-aud foșnetul rigid și dezarticulat, pârâind justificat, uscate… călcate sub talpa iubirii, păşind pe alei, iubirii, nepăsându-i de nimica, cu-adevărat… ea, trece mai departe, peste plumbul umbrei distante, creionând în panglici griurile sure și deşirate, și mai subțiri lungindu-le peste un univers amorțit… şi umbrele tăcând istovite, într-un sur al conştiinței cernite, umbra, în ea însăși tremurând infinit, la moartea frunzelor, văzută legănată ca beată, într-o undă a amurgului livid pârjolit, înserarea, cu foc înflăcărând ceru-ntr-o secundă… cu onor, lumina salută și însoțește frunza în călătoria ei spre pământ… raza scăpărată, adulmecă urma verdelui ascuns în rugină ca-ntr-o răstignire-n vecii, în apus repetată-n ani care curg… arată că, firesc, dintr-un acord ceresc, apusu-i răsărire, mulându-i-se lumii pe dedesupt de amurg… sub poale de frunze vălmășite de vânt își doarme veşnicia şi vreascul rupt… el… plin de dor, își sfârâie jarul neostoit după plăcerea frunzei atinsă vara de vânt… atunci, frunza cânta încă între alte frunze şi ramuri împreună unite… ca înfrățit înfiripat tainicul legământ care le ținea nedespărțite într-un pom, dar, şi acum, când nu mai sunt împreună, dar… de milă, nu-şi plâng, ci-mbrățișate de zlotul țărânei stau liniștite și-adorm, pățite deja, şi-ncercate, sub greutatea trăirilor purtate, învățând să moară, trecând ofilite, cum, toate, cele vii, se-ofilesc… se-ncrețesc, se zbârcesc, la urmă putrezesc cu tot cu visele-mpletite-n ceasuri din nopți cu speranțe-nsorite, sub ceruri, numai câteva zile fiecare având socotite, ca apoi să moară pe rând… după o zi, alte zile urmând, alte și alte frunze înmugurind sărutate de vânt, pe un ram soră şi frate fiind spălați de picuri de rouă ce plâng topiți în apusuri de vară, ce, pregătesc în toamnă, răsărituri, primăverilor care vin… calea asta, urmată de-ntregul viu… magistral… autonom… autumal… ăst drum al frunzei către pământ, fiind drumul pentru toți spre misteriosul final, când, cade cortina, și rămân doar aplauzele, fiindcă moartea nu-i moarte, ci… un punct radical… la fiecare, punctul de sub semnul de exclamare care pulsează ritmul vital sub ploaia ce plouă încet şi mărunt peste un îngrășământ sfânt… din moarte, tot viață dând… tu, vezi…?… vezi, tu, cum plouă cu lacrimi ce spală crizanteme, picurul apei, strecurat printre petale cu-aceeaşi trudă din veci, ploaia deșertând pe poteci bălți după bălți, mări după mări ce adapă lutul dornic de apă, ca să-ncolțească și grâul și câmpul cu iarbă înainte de primul îngheț… oriunde, viața, vie pe pământ, pornind ca un vânt, şi, tot ca vântul, trecând… apusuri de vară incendiate-n iubiri, ce-ascund dincolo de ele răsărituri de toamnă, apusurile toamnei, ca o probitate, ne-ncetând să spere… după somnul din iarnă, viul, va fi pregătit de-nviere, înviat după odihna aflată-n pământ, răsărind dintre mărturii strămoșești ce-au primenit lutul sfânt tocmai din doliul toamnei, galben-ruginit, în apusuri de toamnă, uşurel, neanunțat, șuierat de-un vânt pribeag aciuit peste meleag, dornic treaba să şi-o facă înhăitat cu de-cu-seară să spună frunzei c-o să moară, ea cuminte, înjugată de o lege acceptată, se lasă zmulsă an de an… împărtășind aceeași soartă, și firul subțire de iarbă, ca-ntr-un ecou la ecou, cade de-acord și nimic nu întreabă… știe, și el, că moartea, nu-i ultimul prag… că-n primăvară, o să dea din nou, din dragul dragului, din drag… iubirea, universală… aceiași iubire, și pentru om…
Miroase a noiembrie și a cafea. Miroase a toamnă aburind în cană. Mă uit pe geam de parc-aștept pe cineva, Dar nu-i nimic, e doar o altă toamnă.
Gândul astăzi mi se întoarce în trecut, Când viața parc-abia înmugurise Și toate tainele erau la început, Iar ochii mei erau izvor de vise.
Miroase a noiembrie și a gutui, Iar linistea se lasă în privire. Și parcă e noiembrie și parcă nu-i….. Deodată îmi răsare o amintire.
Miroase-a noiembrie în altă toamnă, Gutuile în geam stau felinare, Un ceai de tei îmi aburea în cană, Iar tu pe pernă mi-ai lăsat o floare.
Era un semn ca eu să știu că mă iubești Când nu voiai să folosești cuvinte. E felu-n care îmi spuneai că tu imi ești, Tot ce-a fost scris să-mi fii mai dinainte.
Un alt noiembrie, aceleași inimi, Aceiași noi și-atunci, dar mult mai tineri.
Nu mai visez demult, nu mai pot plânge. Să mă prefac… demult am obosit. Cu fiecare clipă ce se scurge, Devin de soartă tot mai urgisit.
Iubirea-ncet în mine mi se stinge. Prieteni nu mai am… m-au părăsit. Nu mai visez demult, nu mai pot plânge. Să mă prefac, demult am obosit.
Aripa unui înger mă atinge Mult prea târziu, căci trupul mi-a murit. În jurul meu lațul mereu se strânge, Tot ce-am avut mai bun, a luat sfârșit. Nu mai visez demult, nu mai pot plânge.
