PLÂNS ASCUNS ÎN ZÂMBET Gheorghe Apetroae, Sibiu * Prin luminişuri clare demoni, iesind din cruci, ard asfinţitul pe vatra -ncinsă-n al tău suflet- mari candele din ieri se sting- …! * Din cer cazut, rănit pe- o dungă, cu-al stelei vis te joci în stânca cu roz-marin și seara-ţi cântă, de zămisliri, cu-alt duh te plimbi…! * Demonic, în dorinţe-l mângâi, împădurind cerul cu fluturi…! Coline-n anatas îi semeni cu vreri nevreri, iubind absurdul. * Izvor de flacără ţi-e gândul pe care-l înfloreşti prin cântec şi-l ţeşi într-un brocard cu fire din jumătăţi: lumini şi umbre…! * Fiori, în roi, valsezi pe irişi, înrourând bolta în cimbru cu- orbi, zorii în icoane albe din plânsul tău ascuns în zâmbet…!
MĂRIUCA (part. 21 – fragment din romanul în lucru) A intrat în casă, continuând să bombăne, iar Măriuca s-a uitat mirată spre bunica ei, întrebând-o: „Ce-i baiu', Mam-Anică?” Bătrâna nu i-a răspuns și a intrat în odaia cealaltă, trântind furioasă ușa. Măriuca s-a așezat la masă, cu cartea-n mâini. Surâsul ei a-ncălzit odaia, iar ploaia de afară parcă s-a mai domolit când fata a deschis cartea. A început să citească cu voce tare, poposind cu grijă asupra fiecărui cuvânt, dezmierdându-l și îmbrăcându-l în straie de sărbătoare. Lenuța, care curăța grumbene lângă sobă, o asculta cu atâta dragoste, încât s-a oprit, fără să-și dea seama, din ceea ce făcea. Pe sobă fierbea molcom apa-ntr-un ceaun. Aburii fierturii se ridicau alene spre tavan, împletindu-se cu respirația tihnită a celor două, mamă și fiică. Femeia, prea atentă la lectura copilei, a uitat să tragă deoparte ceaunul de pe foc. Voia să facă o zamă de cartofi, de post, chiar dacă lui Manole nu-i convenea și ar fi mâncat orice cu carne, însă erau în postul de patruzeci de zile de dinaintea Paștelui. Anica, bătrâna ținea postul cu sfințenie în fiecare an de când s-a prăpădit Tetea Ghiuțu. L-ar fi ținut și Lenuța, dar cum era însărcinată, i-a cerut voie părintelui Calistrat să poată mânca de dulce, iar preotul i-a dat dezlegarea. A reușit cu mare greutate să-și înduplece bărbatul să postească doar miercurea și vinerea. Cel mai greu a fost să-l convingă să se abțină de la beutură în cele două zile, știind că-i plecat toată ziua să lucreze la saivanul Șuștărului, iar acolo se poate-mbia de la alți bărbați... Măriuca s-a oprit din citit și a dat pagina, apoi și-a privit cu duioșie mama. Lenuța a tresărit, cu cuțitu-n mână și cartofii curățați în șurță, văzând cum fierbe apa-n ceaun. S-a ridicat degrabă-n picioare, a luat ceaunul și l-a tras de pe foc, apoi a ieșit pe ușă-n ploaia de afară, ca să coboare-n chimniță s-aducă câțiva morcovi și vreo două cepe albe. Doar ce s-a aplecat și a intrat în gârliciul chimniții, când l-a auzit pe Manole vorbind. A deschis încet ușa ce dădea-n beci, apoi și-a strecurat capul înauntru doar atât cât să-l vadă pe omul ei împreună cu Toader Grosu cum plimbau unul de la celălalt o cantă cu jin și beau direct din ea. A suspinat și a închis ochii, după care a clătinat din cap: „Manole, Manole...”, știind că e o zi de miercuri, iar el i-a promis că se va abține de la beutură. Nu știa dacă să intre sau nu, însă avea nevoie de morcovi și ceapă și nu avea de unde să le ia din altă parte. A tușit scurt, ca să-și facă auzită prezența. Manole a tresărit surprins și a pus repede jos canta plină pe jumătate cu vin. Grosu s-a uitat mirat înspre prietenul său, apoi, văzând-o pe Lenuța intrând în beci, s-a înroșit și a lăsat privirea-n jos. A murmurat: „Zâua bună, tu Lenuță...” când femeia s-a apropiat de ei, zâmbindu-i. „Zâua bună, Toadere!” Manole și-a privit rușinat muierea ce a trecut pe lângă el fără să-l ia-n seamă, apoi și-a amintit că-n ploaia măruntă de afară au rămas calul și căruța împotmoliți în noroi. A tras adânc aer în piept și i-a zis lui Grosu c-ar trebui să se ducă-n vecini, la Iuliuț a lui Nana Vergină, să vină cu boii ca să scoată atelajul din noroi. Au ieșit, primul Toader, iar apoi Manole, după ce a pus cu grijă canta cu vin pe o poliță și i-a aruncat o privire întrebătoare muierii sale. Măriuca a ridicat ochii din carte când mama ei a intrat în odaie. I-a zâmbit, iar femeia s-a așezat icnind pe un tamburel. Se simțea obosită, c-o noapte în urmă a dormit puțin din cauza grețurilor, iar spre dimineață când să-i vină somnul cel mai dulce, Manole a început să facă „țaca-țaca-țaca”, să se legene ca un copil și să tremure. S-a ridicat din pat și a sărit să-l liniștească, așa cum făcea-ntotdeauna. Apoi a trebuit să se dea jos și să-i pună omului ei de mâncare, urma să plece la Șuștăru’ să-i lucreze la saivan. Însă ploaia măruntă ce a-nceput mai târziu l-a ținut pe Manole acasă, căutându-și de lucru prin gospodărie. Măriuca trebuia să meargă la școală, însă din cauza ploilor nu s-a mai dus. A rămas acasă să citească, spre bucuria Lenuței căreia-i plăcea mult s-asculte poveștile din cărțile fetei. Doar Anica era tot timpul nemulțumită, bombănea, nu-i intra nimeni în voie. Manole o evita, ceea ce nu-i convenea Lenuței, pentru că rămânea acasă cu bătrâna. În restul zilelor Măriuca se ducea la școala de pe deal unde dascălul Teodorescu o punea să citească cu voce tare pentru toți ceilalți copii, iar el se cufunda-n lectura ziarelor, fără să mai audă ce se întâmplă în jurul lui. Învățătorul Teodorescu a locuit într-un orășel mic din apropierea Sibiului și a fost dascăl la singura școală de acolo. S-a-nsurat târziu cu o săsoaică din localitate, însă soția i-a murit încercând să-i nască un copil, iar el s-a înrolat apoi în armata austro-ungară, cu sufletul pustiit și cu dorința ca să moară demn în război. La-nceputurile conflictului a luptat în Galiția împotriva trupelor rusești, iar pentru faptele lui de vitejie a fost decorat. A avansat până la gradul de locotenent și a făcut parte dintr-o unitate de rezerviști din cadrul Corpului al XII-lea de Armată de la Sibiu, comandat de Feldmarschalleutnant Ioan Boeriu. După moartea Împăratului Franz Joseph în toamna lui 1916, unitatea lui de rezerviști s-a retras odată cu Armata Regală spre trecătorile din Carpați. A staționat la o cazarmă în apropiere de Alba Iulia, unde l-a cunoscut pe Șuștăru’, iar în scurt timp între ei s-a legat o prietenie de nezdruncinat. După ce s-a terminat războiul, Teodorescu și-a vizitat prietenul și a rămas pe moșia lui, să locuiască acolo. Cu relațiile ce le avea, Șuștăru’ i-a aranjat lui Teodorescu să rămână învățător în satul lor. Căsuța în care locuia dascălul nu era departe de școală, iar de multe ori după ce termina de predat, Teodorescu o invita la el acasă pe Măriuca să-i arate cărțile. Avea destule, multe dintre ele în limba germană, pe care o vorbea cursiv, iar fetei i-ar fi plăcut s-o-nvețe. La început i-a fost teamă de Manole, care când apuca la băutură, își amintea prin ce a trecut în război și-i înjura de mama focului pe nemți, ca nu cumva s-o audă că buchisește nemțește. Însă după un timp nu i-a mai păsat și umbla prin casă cu cartea-n mână citind cu voce tare în limba lui Schopenhauer, mai ales în zilele-n care taică-său era plecat. Lenuța nu mai putea de bucurie auzindu-și fata cum citea-ntr-o limbă străină, doar Anica bombănea fără întrerupere, însă n-o băgau niciuna-n seamă și o lăsau de banii ei. În ziua aceea Măriuca voia să-i ducă dascălului cărțile ce le-a terminat de citit și ardea de nerăbdare să-mprumute altele. Nu s-a mai dus din cauza ploii mărunte care continua să cadă de câteva ore bune. Îi plăcea mult să se cufunde în lectura cărților, avea locul ei în grădina din spatele casei unde stătea ore în șir cu ele-n mână, până venea Lenuța s-o cheme să mănânce. Uneori Anica dădea pe acolo și o certa că nu face nimic, doar stă „tătă zâua buchisând Dumniezo știe ce, în loc să să ducă la sapă sau la sămănat…”, iar fata lăsa ochii-n pământ și nu zicea nimic până ce bătrâna se sătura de bămbănit și se ducea-n treaba ei. Când era mai mică, se apuca de plâns atunci când Anica-i reproșa că stă doar cu nasu-n cărți și fugea la mamă-sa să-i povestească. Atunci femeia-și liniștea fiica spunându-i despre Nan-Anică, bătrâna, „c-așa-i dumneaei, mai slobodă la gură, d-are un suflet mare șî bun”, iar de atunci Măriuca s-a obișnuit s-o lase pe bunică-sa să vorbească cât o vrea...
(VA URMA)
GLOSSAR:
grumbene – cartofi (regionalism); a mânca de dulce – a mânca produse pe bază de lapte, ouă carne în zilele de post stabilite de Biserica Ortodoxă; a posti – (aici) a mânca doar produse de origine vegetală, exclus carne, lactate, brânzeturi, ouă (orice produs de origine animală) și a nu consuma deloc băuturi alcoolice; tamburel – taburet, scăunel rotund, cu trei picioare, fără spătar; Feldmarschalleutnant (scurtat FML) – a fost unul dintre cele mai înalte grade de general în armată pe timpul Sfântului Imperiu Roman, apoi în Imperiul Austriac, Austro-Ungaria și prima republică a Austriei până-n anul 1938; a lăsa (pe cineva) de banii lui – a lăsa (pe cineva) în pace, în apele lui, în ideile lui, în treaba lui.
Mă-ntreb de ce ploaia, pe unii, usucă… Pe alții-ntristează ori, chiar, îi omoară, Pe mine mă-atinge, părând o nălucă, În stropii ce-n urmă, vlăstare, presară.
De-i caldă, ori rece, ori plânge cu jale Ea scoate din hăuri, nebune vlăstare Și chiar de mă-neacă, nu e altă vale, Nici altă pășune, să fug în uitare.
Și toate se-adună pe-a minții măsură, În timpul ce scurge tulpini în cascadă, În forme de inimi pătrunse de ură, Deasupra-mi, mâhnite, lăsate să cadă.
Cad frunze-n depresii pe-a timpului boare, De sângele minții-mi nebune, pătrunse, Pătrunse de gânduri și arse de soare, ‘N-adâncu-mi, de soartă și vremuri, ascunse.
Sunt toate-ale mele, căzând sub călcâiu-mi, Coroană de stele-mpletite, formând, Să-și țină vlăstarele la căpătâiu-mi, Sub pojghița humei celeste, crescând.
Iar când raze fade pe cer or s-apară Și pojghița humei, duios, s-a topi, Frunza din mintea-mi, cu cea de afară, În valsul clepsidrelor s-or contopi.
Fă Doamne, ca vântul Prieten să-mi fie Să-mi ducă departe Tristeți, chiar și-o mie. Cerul să-mi atingă Umerii și mersul, Prin eternitate Să mă poarte versul.
Fă, Doamne, ca ploaia Soră să mă cheme Să-mi ascundă-n ape, Lacrima din gene Stropii de-or să cadă, Intr-un zbucium mut, Un suspin să-mbrace In tonuri de-acut.
Înprumută-mi Doamne, Din cer, o bucată Să fac din ecouri Degete să bată La poarta ce-Ai pus-o Spre plus infinit, Să uit de cuvinte Care m-au rănit.
Și tivește-mi Doamne, Cu zori fericirea Fă din zâmbet petec, Să cârpesc iubirea Și când va sclipi Sabia-n cuvinte, S-o arunci în mare, Să n-o mai țin minte.
Prietenă fă-mă Cu singurătatea Toarnă-Ți peste mine Toată bunătatea Cerul, vântul, ploaia De urât să-mi țină Că în lume, DOAMNE, Dragoste-i puțină!
sodomizând arealul Autor: Adrian George Itoafă ………………………. mâinile murdare acoperă aura solară totu-i materie ne identificăm trupurile în atingeri electromagnetice reușind să călătorim liberi în spațiu în obscuritatea timpului mânjind trupul în descompunere au ieșit dracii sodomizând arealul locuit de păcate
Mā uit la tine soare Cât esti mare si mândru, Iubesti pe toți cei care Işi ridică privirea chiar si cu păcat Le mai dai o speranțā Spre ziua de mâine, Le cureți al lor suflet, Ii luminezi cu drag! Şi-n fiecare rază Tu sori trimiți nouā, Şi umpli de lumină Pāmântul când e zi, Laşi noaptea la rându-i Cu luna ei sā vinā, Sārutul vostru-ajunge La noi cu-al vostru drag! Şi stele va-nconjoara, Dantelă de lumină Fac pat de ceară albă Un binecuvântat Palat al Cerului!
Zbor spre înălțimi 