Un copac transformat în vioară, cu corzile verzi, atârnând pe pământ, își închină arcușul de vânt, fremătând, astă seară, vibrăm ascultând prin natură împărțind la doi timpul, ne cântă vioara, și-mi stai rezemată de trunchi așteptând un sărut, să ne crească picioare de muguri, în ploile reci, ascultând melodia. Un vals, o vioară și ploaie-n cuvinte, ne cântă iubirea. Te sărbătoresc de Dragobete, locuind în natură și-n mâine!
E ziua ta femeie, Suavă sărbătoare Ce dai vieții culoare Și ții a lumii cheie.
Cu un surâs angelic Dezgheți suflete reci, Doar tu deschizi poteci, Lumină-n întuneric.
Ești soare și iubire, Ești dar dumnezeiesc, Îți aduce fericire Un simplu ,, te iubesc „. Tu,floarea cea mai pură, Ești albul trandafir, Al vieții elixir, Un dar fără măsură.
O floare de orhidee Azi ți-o așez în prag Și îți șoptesc cu drag, Fii iubită femeie!
Prin ochii celorlalți să nu te vezi nicicând, Mai bine ia oglinda și privește-o, zicând: „Tu poți orice, femeie, să nu crezi altceva, Oricâte greutăți te vor acapara.”
Pune-ți pe buze rujul și nu-ți uita parfumul, Ia-ți pantofii cu toc, rochița sau costumul, Și fii cu fruntea sus, o demnă și-o cochetă, Ce își ține ascunsă durerea în poșetă.
Iar dacă vreodată simți lacrimă pe-obraz, Vei învăța cu timpul să faci haz de necaz, Într-o zi vei spune: „Ah, iarăși îmi uzi fața? Să știi, draga mea, m-am spălat dimineața.”
Eram cândva o stâncă. Din granit îmi scânteia o Lună, iar din ploile gândului, îmi răsărea un curcubeu. Fruntea purta un nimb de nori albi, ca spuma învolburată. Mă încălțau apele Pontului Euxin, iar Cerul, Cerul îmi stătea pe umeri, ca o mantie de senin în ochii buimăciți ai zării.
Atunci când cioplitorii s-au decis să mă zidească într-o inimă, mi s-au îndoit, pentru prima oară genunchii, iar Dunărea, Dunărea mi se revărsa în delta ochilor, până la tâmpla mălurită secular de Letea. În aripi încă îmi aleargă, sălbăticiți caii domestici.
Acum sunt inima unei țări, cu Carpații răvășiți de căutătorii de comori, cu brațele retezate de frați uzurpatori și cu vintrele roase de demonii nestatorniciei.
Ssst! Tăcere! În pădurile mele se furișează cu gurile lacome băutorii de sânge!
Eu te aştept şi-acum sub felinarul stins, Cât de străină-mi este iarna fără tine ! Şi mi-amintesc doar umbra ta cu părul nins Şi timpul dispărând opac printre ruine
Îţi desenam conturul într-un alb decor, Absenţa ta-ngheţa prin geruri ucigaşe Şi te-nveleam cu zborul ultimului nor, Cu fumul care se-nălţa de prin oraşe
Şi te pierdeam acut în frigul dintre zări Iar rănile-mi creşteau sub lovituri de hamuri Dar te iertam bătând la porţi de depărtări Cu bulgări de-orizont, cu mugurii din ramuri
Acum te iert din nou, rememorând tăceri Când ne lăsăm ninsorii şi patimilor pradă Dar port pe trup stigmatul păcatului de ieri Şi tropotul de cai cu aripi de zăpadă
Când norii cenușii din ochii tăi dispar, Un zgomot ancestral prin noapte mai străbate Doi oameni de zăpadă aprind un felinar, Și un amurg în noi, şi focuri în cetate
Iubirile apun pe margini de gheţar Și mi-e definitivă iarna fără tine Şi–aş vrea să ne mai ningă tiranic şi polar, Când te aduc ofrandă, zăpezii asasine !
te uiţi la o femeie frumoasă ca la o floare şi toate credinţele acestei lumi în necunoştinţă de viaţă te pedepsesc pentru pofta de trup îndemnând să distrugi rădăcina ei
vinovat pentru stârnirea instinctelor primare ţi se va scoate ochiul tău drept iar mâna care a îndrăznit să mângâie trup fraged de femeie înflorită-n mai spre folosul tău va fi tăiată fără milă
nu uita singura cale iubeşte ce ţi se oferă trăieşte în aşa fel ca nici o zi să nu fie la fel de parcă s-ar sfârşi pământul
Nicolae TOMA
11.01.2022. Toate drepturile sunt rezervate autorului.
Mi-e dor de vremea de atunci, De când ardeam de dor prin lunci Cu patimile mele Iar tu-mi sopteai palavre dulci, Femeie cu sprâncene lungi Și ochi aprinşi, de stele!
Sclipirea stelelor de ieri, Fiorul primei noastre seri Și părul, grâu de vară, Au fost amarnice plăceri… Zăcând sub praf de lungi tăceri, Sunt azi doar o povară.
Și sub povara unui gând, Sunt sclavul unui foc arzând, Aprins de nepăsare Că nu mi-ai spus nici un cuvânt Femeie! când te-ai dus călcând Iubirea în picioare
Picioare lungi, pentru poeți, Bătăi aprinse-ntre băieți, Te-ndepărtau, străină. N-ai vrut o clipă, să aștepți Și mi-ai lăsat adânci tristeți Și nopți fără lumină.
Că de lumină-am fost orbit În prima zi, când mi-ai zâmbit Femeie cu de toate! Și m-aș întoarce negreșit, Să-ți număr nopți ce n-am dormit Și lacrimile toate!
Alerg prin zăpada albă cu vântul după mine, culeg în barbă, miezul iernii ce vine. Rămâne clipa de bucurie a sufletului s-adune, frânturi de euforie, din gânduri nebune. Alerg printre fulgii de nea cu mâini ridicate, culeg din rafale vremea, printre-a vântului şoapte.
Este încă întuneric, dar nu dorm, demult sunt trează, Mă îndrept către fereastră, ochii mei ar vreaa să vadă, Iscodind prin depărtări, straturi groase de zăpadă Albă, moale, ne-ntinată într-o zi de Bobotează.
Însă n-a dorit să vină, doar torente reci de ploaie Zămislite din furtuni, prin grădină se strecoară, Mă îmbie surâzând să păşesc uşor pe-afară, De nu ies, m-or mângâia păşind în a mea odaie.
Tot mai tare mă înfurii, vreau al Bobotezei ger Să-mi brodeze cu migală flori suave, de cleştar. Picuri grei, căzând frenetic, nu am cum să îi compar Cu omături de poveste. Tristă azi mă uit spre Cer.
Îmi doream o zi cu neaua prăvălită în troiene, Uliţe cu mulţi copii făcând oameni de zăpadă, Săniuţele pe drumuri, ca în timpuri de-altădată, Neaua cristalină-n zare s-o admir când se aşterne.
Ploaia, vrând să mă aline, îmi zâmbeşte-mbietoare: Ştiu că tare te-am mâhnit, lasă-mi stropii să te spele Izbăvindu-te prin ei, alungând păcate grele, Cheamă-n suflet Bucuria, azi, de Sfânta Sărbătoare!
Zbor spre înălțimi 