Zbor spre înălțimi

Daniel Corbu:
Teodor Dume sau Singurătatea
ca religie salvatoare

Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie – 1994, Azil într-o cicatrice – 2015, Vitralii pe un interior scorojit – 2016, Colecționarul de răni – 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!
Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns […] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței…” (Un fel de secetă)
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire.
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din
afirmații !
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

Daniel CORBU

Redactor șef: Camelia Boț

Durerea atingerii

Sunt nopţi în care îl ignori pe Dumnezeu
frigul îţi taie răsuflarea
pari o statuie care imită o rugă
fără să ştii
rupi din cuvinte
ca dintr-o
halcă de carne crudă
nu te interesează nimic
în patul tău cineva
a făcut dragoste
îţi tremură mâinile
dar taci
priveşti dintr-o bătaie de inimă
durerea ţi se prelinge în suflet
ca un răstignit aştepţi dimineaţa
prin care încerci să evadezi

Dumnezeu a aţipit

dincolo de lumea ta
e linişte
eşti singur şi gol
între viaţă şi moarte
se derulează o altă poveste
în care
durerea atingerii poate fi
ură
iubire
sau trădare…

(Autor: Teodor Dume)

Redactor șef: Camelia Boț

Strigă din copilărie

La capătul pridvorului un stâlp
albit și gârbovit ca un moșneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.
Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colțul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin și subțirel.

Mă scurg prin el, tăcut, în rădăcini,
și-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrențuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.
(Autor: Teodor Dume)

PS:
Textul a fost scris în urmă cu 50 de ani. Aveam vreo 15-16 ani.

Redactor șef: Camelia Boț

SUB UN PETEC DE CER
de Georgeta Giurea

Peste marea albastră rătăcesc albatroși,
Risipiți prin văzduh, neînvinși de furtuni,
Printre bucle de timp, aiuriți, curioși,
Cu avânt prometeic peste-nvoalte genuni.

Își înalță solemn, stropii mari atingând,
Printre stele de os și luceferi de ger,
Aripi de chihlimbar în al toamnelor gând,
Sub destinul albastru, sub un petec de cer.

Țipete răvășesc, ape cu gust sărat,
Înserând dimineți cu culori de cerneală,
Iar în stânci argintii, largi torenți au săpat,
Într-un glas tăinuit, amintiri dintr- o vară.

Linii de orizont, esplanade de vis,
Se-mpletesc iluzoriu până în depărtare…
Curcubeie de dor inima mi- au cuprins,
Între margini de cer și-ale mării hotare.

Redactor coordonator: Relu Popescu

Redactor șef: Camelia Boț

Te iubesc, Sfântă Scară a vieții!

Mi-e firea, ca iarna, ca barba și părul,
Nu în ghețuri, cleștar de cristal
Ci în albul care îmi înfloare ca mărul,
Cu roz și albastru fructând în oval!

Mi-e firea în feciorul care-mi calcă pe urme,
Trimis de ecoul de când l-am chemat
De la tata trecut peste a vieții culme,
Darul său, un nepot din iubire strigat!

Mă cufund tot mai mult în al firii trecut,
Trepte urc și cobor ca pe scara lui Iacov,
Mă împresor fiindcă văd ce e cult și ocult,
Linear labirint ca în opera lui Bulgakov!

Chiar de aș vrea să-mi opresc loc pe scară,
Nu-i permis, totul curge-n perpetuu zglobiu,
Nu respecți!-Ești făcut de cumplită ocară,
Aruncat în neant spre al morții sicriu!

Prin copii, prin nepoți, strănepoți stăm pe scară,
Ecuație armonică, descriind strălucit piedestal,
Te iubesc Sfântă Scară a vieții!-Rămâi-mi povară,
Să te las în poruncă, toți să țintim al tău ideal!

Ionel Rusu Cuvin Arad România!
6 Februarie 2022.

Redactor șef: Camelia Boț

SCRIU CU LACRIMI DE CERNEALĂ
Florentina Savu

Scriu cu lacrimi de cerneală
Pe răbojul meu din suflet,
Dragostea mereu mă cheamă
Să-i donez al vieții umblet,

Să colind pe-atâtea plaiuri
Cu lacrima șiroindu-mi,
În slove cu idealuri
Pe caiete, amintindu-mi

Că viața-i tare ciudată,
Usucă lacrimi, în cuvânt,
Așezând iubirea toată
Ca florile pe mormânt!

Lacrimile mi-s albastre
Și-n ele scald omenirea,
‘S cânt de pasăre măiastră
Și-aduc, poate, fericirea…

Slova plânge pe hârtie
Și bucurii, și necazuri,
Ea e mai mereu magie,
Poate chiar schimba macazuri!

Scriu cu lacrimi de cerneală
Și cu zâmbete de ceară,
Pentru lumea ideală
Și din toamnă, și din vară…

Las slovele moștenire,
Cu suspinele-n cerneală,
Toate-s pline cu iubire
Deși… viața-i abisală!

Redactor șef: Camelia Boț

RECVIEM DE IARNĂ

Ninge sfânt, iubito ! Recviem de iarnă…
Cad din cer steluțe peste inimi seci,
Îngeri dalbi coboară, tainic, să recearnă
Nostalgii rămase-n ale vieții teci.

Ninge a uitare, ninge a iubire,
Ninge cu suspine, ninge cu alin,
Fulgii cad feeric, la a lor topire
Clipa-ncremenește în al vremii scrin.

Pe cărări de gheață, calde-odinioară,
Drumețesc prințese în veșmânt vernal.
O dulce himeră !… Frigul mă-nconjoară,
Bobul din clepsidră curge glacial.

Porțile-s închise, pragul e de piatră,
Sufletul mi-e rece, tâmpla a albit,
Jarul de-altădată potolit e-n vatră,
Sus, la tocul ușii, vâscu-i ofilit.

Stau în călimară elegii nescrise,
În decor iernatic, dezolant și tern,
Primăvara-mi ninge verde-crud în vise,
E doar amăgire… Albul e etern.

Gerul se-ntețește, ceasul ne desparte,
Ninge cu fantasme, ninge cu tristeți,
Recviem de iarnă…. Undeva, departe,
Pe plaiuri celeste ninge cu poeți.

Mugurel Puscas
( Liga Scriitorilor Români. Filiala MUREȘ )

Redactor șef: Camelia Boț