Se adâncește noaptea seninurilor noastre, Te-mbrățisez, cu zorii, până la flori albastre … Îți caut, printre șoapte, o liniște de sferă, Tu îmi găsești sărutul ascuns în altă eră!
Pe coapse-mi cântă umbră de veghe statuară, Am stele-arzând cu noimă și inima pe-afară, Mă fur lucid din visuri, împărtășind destin, Deși am multe ceruri, cu toate mă închin!
De-mi faci un rai din clipă, îți fac un rai din zi, Seninuri ne-mpresoară, seninuri vom clădi! Puternice veșminte de soare port prin vreme, Puterea să mă poarte-n iubiri fără blesteme!
Se adâncește toamna înțelepciunii noastre …, Ne cresc ferestre-n suflet, lumini din alte astre, Ne cheamă infinirea, ce-am strâns-o împreună, Nu mă-ntreba de-i noapte, doar ține-mă de mâna!
Ninge iar iubito, fulgii mari dansează peste pleoape, umeri, peste brațe reci, ochii tăi, cu cerul se înseninează, cad din cer izvoare peste albii seci,
Cad din cer poeme scrise cu migală cineva măsoară lacrima subțire, dacă ninge, sigur, iar vei fi mireasă și în altă viață, eu am să-ți fiu mire,
Ninge iar iubito, cu poeme triste, clipa nu mai intră iar în calendare, noaptea-i tot mai lungă, ziua tot mai mică, ninge cu petale albe, dintr-o floare…
Ce, voi nu știți că urmează miezul unei nopți de iarnă? Am vârât lemne în sobă, în stilou am pus cerneală, M-am gândit că dacă norii n-au zăpezi să ni le cearnă, Ar putea ninge cu slove, fără mare osteneală!
Dincolo de nori e cerul, dospitorul de cuvinte! Dacă vânturi nemiloase vor împrășia toți norii, Credeți că adorm de frică punând lacăt peste minte? Cerul îmi va da putere să mă întâlnesc cu zorii!
După noaptea albă-n care n-am pus geană peste geană, Mintea mea nu-i obosită! Ar mai scrie trei poeme Care ar putea să fie cea mai sățioasă hrană Pentru suflete flămânde, obosite sau…boeme!
Lemnele din sobă, toate, cred că s-au făcut cenușă! O voi trage cu vătraiul, asta, mâine dimineață! Mâna frigului tot pune două degete pe ușă! Dacă o deschid acuma, inima cine-mi dezgheață?
Oameni nu-s! Luna își plimbă strălucirea pe potecă! Niciun glas nu se aude, drumurile sunt sihastre Zâmbetele muzei mele și-au făcut bibliotecă! Încă un poem aleargă către sufletele voastre!
Din tot ce am vreau să vă-mpart și vouă Chiar de sunt bucurii sau doar tristeți, Am să le spun….cuvintele din rouă Visate-n nopți, născute-n dimineți.
Am rătăcit desculț prin iarba udă Când soarele se ridica sfios, Strigam ca toată lumea să audă Cum curge versul cald, melodios.
Am hoinărit sub cerul clar de vară, În suflet înflorea un curcubeu, Cântec șoptit pe strune de chitară Și mă simțeam puternic ca un zeu.
Am adormit vegheat de mii de aștri Sub salcie, pe malul unui râu Și am visat la ochii tăi albaștri, Iubirea nu puteam s-o țin în frâu.
Când zori de zi mă mângâiau pe pleoape, Spre cuibul tău aripa mi-am întins, Nimic nu sunt, dacă nu-ți sunt aproape Chiar dacă iarna tâmplele mi-a nins…
Eminescu e speranța că iubirea chiar există, E durerea unei mame ce-și așteaptă fiul tristă. E luceafărul ce-n noapte strălucește singuratic, Oglindindu-se în lacul ce se leagănă molatic.
Eminescu este codrul care geme în tăcere, Sau izvor cu apă vie plin de vise efemere. El e dorul fără capăt plâns în doinele străbune Sau în buciumul duios ce ostașii vrea s-adune.
Eminescu este glia ce de sânge-a fost spălată, E adâncul unei vorbe, dinainte cugetată. Este freamătul pădurii ce-și așteaptă visătorii Este zarea necuprinsă ce-o străbat în zori cocorii.
Eminescu este floarea teiului neobosit Este aurul din grâul ce abia a fost cosit. El e răzvrătirea clipei ce de ură-a fost ucisă, Este chiar o galaxie celor ce iubesc, promisă.
Eminescu-i România, este nația unită, Este lacrimă curată într-o lume urgisită. E nevoia de iubire, de dreptate și credință, Eminescu e în toate, e în fiece ființă.
Când genar din cingătoare Scutura a nopții haină, Dans vrăjit de ursitoare, Din divin amăgea taină: Dintr-o stea îndepărtată Noaptea asta cristalină Va lăsa lin să răzbată Duh împrăștiind lumină… Avea chip, izvor de farmec, Frunte ‘naltă, visătoare, Pe cuvânt, harul său darnic Nins-a cu polen și soare!… A cutreierat de-a lungul Si de-a latul draga-i țară, Doină poleind trecutul, Veac de aur să-i răsară. Și căta în codrii lacul Visurilor de iubire, Geniul însă, urma sacru Calea sa spre nemurire… Ascundea sub pălărie, Pe albastra-i, dulce floare, Nimenea să nu mai știe Cum se fur-o sărutare!… Aprinzând prea tare dorul, A zburat ‘napoi la stele, Dăruindu-ne izvorul Din lumina-i ce nu piere!… Noi luceferi își cer zorii Iscusit tocmindu-și versu’, Ei rămân doar… epigonii, El,…luceafărul măiestru!…
Amurgul începutului de an deschide căi spre Răsărit de lume, surâde stins și-neacă întristări în valul mării ce nu are-un nume. Îmbrățișează umeri de răbdări, îi învelește cu dantele ninse, închide-n noapte șoapte de trădări, iar șoaptele orbecăiesc, învinse.
Amurgul începutului de an își acordează harpa milenară, răscumpărând îngeri căzuți în van, cu o romanță dulce, selenară. Semnează garanție pentru ei și Raiul, primitor, poarta-și deschide, iar îngerii, treziți din somnul greu, își scriu păcatele pe panachide.
Amurgul începutului de an își conturează ochii cu-ntuneric, cu stele căzătoare luminând visele toate, în decor homeric. Spre clipa Răsăritului, grăbit, ‘și-ndreaptă pașii, obosit de veghe, predă ștafeta, apoi, liniștit, din marginea răbdării-și face zeghe.
Simt cu cerurile toate se scufundă într-o noapte care-mi cade peste frunte, poezia să-mi înfrunte… Norii îmi pătrund în sânge și prin vene se răsfrânge ploaia rece și barbară, ca o piatră funerară… Smogu-i gros și mi se-așază peste suflet ca o stâncă, un asteroid macabru care-mi sapă-o groapă-adâncă… Glasul tău e zvon de clopot în utrenii mercantile, din care-mi câștigi dezastrul visurilor inutile… Iadurile stau la coadă să-mi ofere-un loc de frunte pe un singur tron satanic, însă n-am coarne în frunte… Sunt pândar de fericire pe la porți cu lanțuri groase și aștept să fur iubire din poeme de mătase… Și cerșesc din poartă-n poartă, printre stele căzătoare, doar o clipă dintr-o soartă îmbrăcată în splendoare… Dar, mi-e drumul plin de gloduri și ruinele-s în mine, ca balastul de concepții amețit de serpentine… Cine să-mi întindă-o mână, cin’ să-mi scoată pod în cale, când mi-s tălpile zdrelite și miros a chin și jale? Mi se-arată-un colț albastru dintr-un cer cu stele moarte, ca cel mai dorit dezastru, înspre care să mă poarte Cine m-o zări prin ceață și o vrea să se oprească, să privească cum e jalea în jiletcă-mpărătească…
Zbor spre înălțimi 