Îndes cerul în bol, îl las să picure suficient până la dizolvarea bulgărelui de suferință și amestec într-o direcție necunoscută tot valul, consum grăbit poțiunea, nu prind aripi așa cum doream, norii de plumb m-au adâncit, a fost ca și cum învelindu-mi trupul, devin izolat. Transpir suficient, cât să mă evapor depășind norii.
În păcura nopții, se cască adâncuri, Iar crivățul urlă că iar e stăpân, Își plânge câmpia destinul hain, Zăpada s-adună ca turma de gânduri. Genunea se naște, cădem în străfunduri, Sinistru din trâmbiți, se-anunț-un prăpăd… Pâraie duc pietre spre-al mării vag țărm, Speranța se pierde-n dușmane abisuri. Copacii se-nclină pocnind des sub ger, Neliniștiți bat caii în grajd din copite, Ne cheamă în noapte, ca lupii ispite, Stafii și blesteme, în zori, abia pier. În păcura nopții crivățul urlă, Că el e stăpânul, cel aprig, pe ger Biserici cu turle, semeț îl înfruntă, Sunt brațe ce cheamă pacea, din cer…
Te ascult cel mai mult când tu taci și exiști, Când mai crezi c-am rămas doi copaci pesimiști, Tu trăiești cel mai mult în prezentul ocult Și mă cauți mereu între azi și demult
Pe aceleași alei sunt un biet menestrel, Sunt o salvă de tun într-o piele de miel, Nu mai sunt ca un om, nici copac nu mai sunt, Sunt un tropot de cal cu potcoave de vânt
Te iubesc mai acut când prin ploi te dezbraci Și te-mbraci cu finalul câmpiei de maci, Nu mai știu nici ce ești, nu mai pot nici să mint, Cât de mult te-am urât, cât de mult te-am iubit !
Sunt o brumă de toamnă pe-o frunză de crin, M-ai rugat să te mângâi pe coapse puțin Și prin umbra înaltă-a pădurii de tei Suntem trupuri de foc și ne pasc niște lei
Nu mai sunt ca un om și nici cal nu mai sunt, Sunt un dangăt de clopot căzut pe pământ, Sunt o toacă de lut care bate tacit, Dinspre minus nimic, înspre plus infinit
Cum zici că te cheamă? Om?! Eu?! Sunt cum mă simți: Moartea. Deși în alte cercuri mi se spune Eliberatoarea. Eu îți devorez țărâna plămădirii?! Aiurea! Ți-ai ales din ce-i mai bun, ce-i mai prost! Ești colivia propriei Păsări de văzduh. Pasărea văzduhului nu are margini, e pretutindeni, doar ii auzi foșnetul prin aer. Tu i-ai făcut hotar din țărână. Suferă de dorul de Înalt! Ești egoist și fățarnic și te autodevorezi. Furi, dușmănesti, ucizi! Apoi dai vina pe mine. Știu, știu, știu! Mori devreme fără să faci rău și viceversa. Dar cine nu face nimic e un ceasornic ce nu funcționează. Cum? De ce mor copiii?! Cine te-a făcut pe tine, Omule? Supranatura?! Mă faci să râd, eu care nu zâmbesc niciodată. Tu crezi că te-a frământat Luna, te-a dospit Vântul și te-a copt Soarele?! Aiurea! Hazardul lucrează după legi probabilistice; El generează fiindul și nefiindul. El e cauza neexplicatelor. Tu îți trăiești fantasmele, îți proiectezi propria realitate. Ești un panoptic al propriilor gânduri. Cum? Îmi ceri să vorbesc în metafore?! Habarnamistule! Eu sunt realitatea simplă, simplă și unică, fără cuvinte. Eu sunt eliberatoarea păsării dinlăuntrul tău. Eu nu sunt metafora ce-ți umple gâtlejul. Eu sunt hiperbola ce umple văzduhul. De ce văzduhul?! Căci pământul e analfabetismul zborului tău. Eu te alfabetizez, Creatură cu două gambe și aripi atârnânde! Efemeritatea e materia ta primordială. E adevărul sângelui din tine. Veșnicia?! Eu sunt principiul realității și atât. Dar tu, tu, Arlechin cu nasu-n vânt?! Veșnicia ta e așteptarea viermilor între două dezrobiri consecutive.
S-a răcorit în toamnă şi-ntreg sufletul lumii ascultă – n șoapta ploii secretu-nchinăciunii… Că-n fierbinţeala verii, ne-am rătăcit de noi și am uitat de timp, dând ceasul la gunoi.
Dar timpul nu permite să-l luăm peste picior și ne aduce-aminte de apa din ulcior. De nu o-mprospătezi, se tulbură sau seacă. Doar ploaia cea curată îl umple şi-apoi pleacă…
Să ne-amintim de timp, să ne-amintim de noi… și-n suflet, de-i noroi, să îl spălăm în ploi!
În panoplia timpului, septembrie-i uitare, Un FLAUT trist întoarce-n calendar o altă filă, În PARCUL cu platanii înșirați pe o cărare, APUSUL croșetează, pe o bancă, o idilă.
Cu părul mirosind a mere coapte și-a amurguri, Pe brațe de octombrie, în vise, toamna șade, FÂNTÂNILOR cu setea-n gând le dă doar must de struguri Și-n ROCHII frunzele preschimbă-n culori miriade.
IZVOARELOR le sapă vaduri, norii când se-apleacă Mătănii ploilor să bată, TIMPURI noi să nască Și ÎNGERI sunt în promenade, vânturile-mpacă, Pe malul apelor vin cerbii doruri ca să pască.
Din fructul roșu în obraz, ÎNTÂRZIE să iasă Un vierme ce-a săpat adânc și-a rătăcit cărarea, Eu mai DEZMIERD în miezul crud aroma prețioasă, Mă ține toamna-ntr-un miraj și-mi stă în ochi mustrarea.